Marin Preda şi Basarabia

Pe 5 august se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Marin Preda. Ce au însemnat romanele sale pentru evoluţia literaturii din Basarabia şi pentru rezistenţa culturală pe timpul regimului sovietic?

Mai întâi o observaţie generală: fiind interzişi, scriitorii români, clasici şi contemporani, au exercitat o influenţă „rizomatică”, subterană, asupra condeierilor dintre Prut şi Nistru. După epurările ideologice din anii ’50, au urmat câţiva ani de „dezgheţ hruşciovist” (după denunţarea cultului personalităţii lui Stalin la congresul XX al PCUS), în care găseai tipărituri româneşti pe rafturile librăriilor din RSS Moldovenească şi-ţi puteai face abonamente la presa culturală din România. A fost o perioadă în care mulţi intelectuali basarabeni au reuşit să-şi adune biblioteci solide de carte românească. Un scurt interval de liberalizare, ca apoi... să se re-aştearnă linţoliul cenzurii.

Nu ştiu dacă Marin Preda a avut vreo filiaţie mai specială cu Basarabia, una de familie, de pildă, ca atâţia alţi artişti şi intelectuali români, dar Basarabia l-a adoptat, pentru că l-a simţit afin şi solidar prin temele abordate sub dictatură, prin curajul de a vorbi în romanele sale despre lucruri inconfortabile pentru regimul comunist de pe ambele maluri ale Prutului.

Eram student la Chişinău, în anii 1981-86, când i-am citit trei romane: Moromeţii, Delirul şi Cel mai iubit dintre pământeni. Şi am fost uimit de percutanţa vocii auctoriale, fără egal în literatura care se făcea la noi, dar aici trebuie să menţionez că Preda ieşea în câştig în raport cu confraţii săi basarabeni şi datorită (sau mai degrabă „din cauza”) climatului cultural mult mai represiv de la Chişinău.

Dacă în România ceauşistă autonomia esteticului a fost pe undeva încurajată, ca formă de evaziune în faţa realităţii – o teză la care autorul Moromeţilor nu a aderat, a ştiut să spună adevăruri în pofida restricţiilor politice –, în Moldova sovietică acuzaţia de „naţionalism românesc” plana peste orice autor care aducea în scrierile sale o limbă română mai îngrijită, un vocabular neologistic, o formulă estetică mai sofisticată. Una din victimele acestei prigoane ideologice a fost prozatorul Vladimir Beşleagă, ale cărui romane – intens dramatice, psihologice, dilematice – au fost puse la index tocmai pentru că subminau dogmatismul promovat de regim.

„Citeşte, dar să nu dai la alţii!”

Delirul era romanul pe care-l sorbeam pe nerăsuflate în căminele studenţeşti, mai ales că subiectul sfida tabuurile sovietice: România interbelică, Regele, conflictele cu legionarii, implicarea armatei române în campania împotriva URSS etc. Pentru un tânăr basarabean, dincolo de nota specifică a acestui roman, considerat de critici ca plătind un anumit tribut atitudinii antisovietice oficioase a lui Ceauşescu – evident, grila evaluării s-a modificat –, Delirul lui Preda era o gură de aer, fructul interzis (în ochii noştri îi conferea chiar o aură eroică faptul că Preda fusese atacat în Literaturnaya Gazeta – oficiosul scriitorilor sovietici de la Moscova – care i-a reproşat felul în care portretizase o serie de figuri istorice: mareşalul Ion Antonescu edulcorat, iar Hitler şi Stalin zugrăviţi, în viziunea politrucilor vremii, într-o scandaloasă analogie).

Aveai la dispoziţie o zi şi o noapte pentru lectură, după care trebuia să returnezi cartea colegului care ţi-a împrumutat-o pe încredere, pentru că raziile securistice erau frecvente în căminele studenţeşti, turnătorii KGB mişunau în toate grupele de la Filologie şi Ziaristică, mai ales. Dacă te vedeau totuşi destul de ţeapăn, îţi făceau o concesie: „Fie, citeşte, dar să nu dai la alţii!”. Era suficient, ştiai să sunt cu ochii pe tine.

Romane politice, corozive, cum era imposibil să se scrie în RSS Moldovenească. Cel mai iubit dintre pământeni mi-a dat sentimentul că un roman mai bun nu există în literatura română. Victor Petrini, zbuciumul său, încercările sale de adaptare la noua orânduire, dar şi străduinţa de a rămâne el însuşi, evocă destinul multor intelectuali basarabeni, care au înfundat puşcăriile sovietice sau au fost duşi în Gulag. Eu cred că fără să o fi mărturisit, atunci, în epocă, scriitorii basarabeni s-au inspirat din romanele lui Preda, aşa cum poeţii s-au înfruptat din poezia lui Nichita Stănescu.

„Unde mergem noi, domnule?”

Capodopera Moromeţii la fel poate fi plasată cu succes într-o topografie basarabeană: caracterele, scenele, moravurile, limbajul personajelor sale sunt specifice şi ţăranilor dintre Prut şi Nistru. Asprimea vieţii era aceeaşi, relaţia lor sinuoasă cu „stăpânirea” – simetrică. Colectivizările care au urmat, epurările politice, asasinatele şi gropile de var, deportările în Siberia, întreg calvarul stalinist ar fi putut oricând constitui materia unui alt roman, în spiritul Moromeţilor, surprinzând prăbuşirea lumii „valorilor vechi şi sigure” sub şenilele totalitarismului.

Dacă alţi scriitori ai „obsedantului deceniu” au intrat, după părerea mea, într-un nemeritat con de umbră, actualitatea lui Marin Preda a rămas neştirbită. Nici cu noi, oamenii de azi, „timpul nu mai are răbdare”. Lunecăm pe un plan înclinat, sperând că mai putem salva ceva, spre un alt Ev întunecat şi turbulent... Suntem în căruţa lui Ilie Moromete, care-şi întreabă fiul mai mic, pe Niculae, încercând să străbată prin pâcla ce ne înconjoară de jur-împrejur: „Unde mergem noi, domnule?”

Marin Preda este unul din scriitorii care ne pot oferi o busolă la această răscurce a istoriei.

Vitalie Ciobanu - Deutsche Welle