Parlamentari din Europa, Asia, cele trei Americi (de Nord, Centrală şi Latină), Orientul Apropiat şi Africa – reuniţi în International Panel of Parliamentarians for Freedom of Religion or Belief (IPPFoRB) – s-au întâlnit în capitala germană la invitaţia fracţiunii CDU/CSU din Bundestag şi a Fundaţiei Konrad Adenauer. Am privilegiul de a urmări la faţa locului intervenţiile, multe dintre aspectele ridicate fiind şi din perspectiva unei ţări trecute prin comunism încă relevante sau chiar, unele, mai mult decât atât.

Confruntarea europenilor cu un val de imigranţi fără precedent, prin număr şi densitate în timp, reprezintă inclusiv un test al modului cum sunt respectate drepturile fundamentale şi ocrotite valorile din care ne revendicăm. Aşa cum criza financiară este un test pentru capacitatea de reacţie a politicienilor, pentru corectitudinea sistemului bancar şi inventivitatea economiei ca atare, prezenţa, de la o zi la alta, a mai bine de un milion de oameni, având altă cultură, limbă, religie şi convingeri se constituie într-o provocare de proporţii.

Sigur, un prim test, la firul ierbii, este acela de a nu ceda la toate zvonurile, de a nu intra în panică sau de a alimenta, fără voie, isteria interesată a unora. Din trecutul totalitar al Europei secolului XX ar fi trebuit să fi învăţat deja că imaginea străinului (de rasă sau de clasă deopotrivă), se transformă rapid în alibiul preferat prin care sunt suspendate drepturi şi libertăţi. Frica de celălalt ajunge să ne sărăcească întâi pe noi înşine. Iată de ce cred că populismul nu este răspunsul corect faţă de noi, cu atât mai puţin faţă de alţii.

Nu este mai puţin adevărat că în această ciocnire a culturilor rezidă un potenţial periculos pe care trebuie să îl dezamorsăm din vreme. Un deputat musulman din Africa întreba, deloc retoric, de ce există partide europene care se revendică din Creştinism, dar nu şi unele întemeiate pe Islam. O interogaţie esenţială. Un răspuns scurt: acomodarea principiilor creştine la rigorile statului de drept modern a durat aproape două secole şi continuă inclusiv azi, dar nu conflictual, ci complementar. Procesul similar pentru teologia islamică, în Europa cel puţin, este însă abia la început.