Jurnalul unei victime a Mineriadei. Povestea cumplită a unei femei abuzate în timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990

Jurnalul unei victime a
Mineriadei. Povestea cumplită a unei femei
abuzate în timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990

Cordon al Poliţiei în Piaţa Universităţii (iunie 1990)

Ancheta în Dosarul „Mineriada” a scos la iveală şi povestea cumplită a unei femei abuzate în timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990. Jurnalul Elenei Mihai este una dintre miile de probe strânse de procurorii militari, iar în el este descris calvarul îndurat în arestul de la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Ce înseamnă 2 zile pentru un om. La ora 17.55, la chemarea răzbunării orgolioase a celor ce nu gândesc la fel ca mine, dar doresc să ne impună ca toţi să gândim ca ei, o lege ce de fapt a fost analizată de mulţi înaintea mea, au considerat să mă reţină şi să mă conducă la Poliţia Capitalei”, scria în jurnalul său bucureşteanca Elena Mihai din garajul unde a fost aruncată de mineri. Pe 14 iunie 1990 se afla pe bulevardul Magheru, între sediul PNL şi Galeriile Orizont când a fost săltată de mineri.

A fost una din cele 1.250 de persoane care au fost reţinute ilegal de mineri şi duse la poliţie. Ulterior, fost închisă timp de două zile într-un garaj din Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”. Nimeni din familie nu a ştiut nimic de ea timp de 50 de ore. În tot acest timp, soţul femeii o căutat-o înnebunit prin Capitală, prin spitale, pe la secţiile de poliţie, inclusiv la morgă.

Jurnalul Elenei Mihai este una din miile de probe strânse de procurorii militari în dosarul „Mineriadei din 13-15 iunie 1990”. Rechizitoriul acestui dosar a fost trimis în instanţă la sfârşitul săptămânii trecute. Cu această ocazie au fost trimise în judecată pentru crime împotriva umanităţii 14 persoane, între care fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul premier Petre Roman, fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu, fostul şef al SRI Virgil Măgureanu şi fostul lider al minerilor Miron Cozma.

Atacul din 13 iunie 1990

După atacul violent din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, la care au participat forţe ale statului (trupe ale Ministerului de Interne, SRI şi MApN), munictorii de pe platforma IMGB au ocupat Piaţa Universităţii. Au urmat confruntările între manifestanţi şi forţele de poliţie, au fost incendiate autobuzele poliţiei, sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne şi SRI. Potrivit procurorilor militari, 4 persoane au fost împuşcate mortal şi 3 persoane au fost rănite.

Pe 14 iunie, la ora 4 dimineaţa soseau în Bucureşti minerii conduşi de Miron Cozma care sub organizarea ofiţerilor de poliţiei au ocupat sediile Universităţii Bucureşti şi Institutul de Arhitectură, iar studenţii şi profesorii au fost bătuţi. Minerii au devastat sediile PNŢCD, ale PNL şi cele ale unor ziare. Sute de persoane au fost bătute atunci de ortaci, reţinute şi escortate la poliţie.

„Ne-aţi mâncat sufletul cu Universitatea voastră”

Una din acestea era Elena Mihai. În jurul orei 17.00, un miner a oprit-o pe stradă şi a condus-o la Poliţia Capitalei. „În drum cel ce m-a condus, minerul brunet cu baston şi cu bulan confecţionat dintr-un cablu m-a luat după umeri spunându-mi «Lambada», «dinari» şi« de toate pentru toţi», ţinea caseta tuşată ce mi-o găsise în geantă, arătând-o trecătorilor că este de la Raţiu, iar trecătorii se bucurau”, povesteşte femeia scena în jurnal.

Minerul a oprit o maşină Dacia, al cărei şofer i-ar fi spus direct femeii: „Nenorocito, ce puţi aşa, ne-aţi mâncat sufletul cu Universitatea voastră”. „Ciudat, la orele 12.00 îmi făcusem duş, cu o zi înainte mă spălasem pe păr, bluza din pânză topită albastră era îmbrăcată la orele 13.00”, nu-şi putea explica Elena de ce fusese jignită.

Prima oprire a fost la Inspectoratul de Poliţie, unde a fost iniţial închisă într-o cameră alături de alte şase femei. „Una foarte elegantă, tânără, ce a fost adusă fiindcă a spus «minerii au salariu prea mare», alta o studentă la matematică, a fost vânată căci intra în ura minerilor: ţigani, studenţi şi intelectuali. O a treia era trântită pe o uşă de fişet. O femeie bolnavă, cu handicap. O ţigancă de 16 ani ce ieşise de la film, din Cinematograful Luceafărul şi nu avea acte”, îşi descrie Elena colegele din cameră.

Ordinul lui Mihai Chiţac

Ceva mai târziu, persoanele ridicate de mineri şi duse la poliţie au fost urcate în dube şi camioane şi transportate la Şcoala Militară Superioară de Ofiţeri a Ministerului de Interne  - în prezent Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” şi la Unitatea Militară 0575 Măgurele. Escorta a fost asigurată tot de mineri. Foştii comandaţi ai unităţilor geneneralul (r) Vasile Dobrinoiu şi colonelul (r) Petre Peter, sunt judecaţi în acest dosar pentru infracţiuni contra umanităţii. Decizia ca persoanele ridicate din Piaţa Universităţii să fie închise în aceste unităţi fusese luată pe 12 iunie 1990 de fostul ministru de Interne, generalul (r) Mihai Chiţac (1928-2010).

„Din ordinul D-lui ministru de interne - gl.col.Mihai Chiţac: Preluaţi temporar, la capacitatea de care dispuneţi, reţinuţii din ziua de 14.06.1990.  Preluarea va dura maximum 24 de ore”, suna Dispoziţiunea nr.48 din 14 iunie 1990, semnată de adjunctul lui Chiţac, generalul (r) Dimitrie Penciuc (1925-2011). Pe 15 iunie, generalul Penciuc a prelungit această stare: „Se prelungeşte preluarea reţinuţilor din Capitală cu încă 24 de ore. Luaţi măsurile ce se impun”.

Garajul groazei

Comandantul Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri Vasile Dobrinoiu a executat ordinul primit. El a amenajat un garaj uriaş în care au fost închise persoanele care erau aduse, atât bărbaţi cât şi femei, tineri şi bătrâni. Un canal murdar şi saltele vechi aruncate pe jos completau tabloul. În momentul în care erau aduşi în unitate oamenilor li se atribuia câte un număr pentru identificare, exact aşa cum se proceda în lagăre, cu prizonierii de război. Toţi cei reţinuţi erau păziţi de soldaţi în termen. Militarii îi însoţeau inclusiv la toaletă. Elena a scris în jurnal că la intrare în unitate erau întâmpinaţi cu lovituri de bastoane, dar pe care ea le-a evitat cu dibăcie.

„Ne-au cazat într-un garaj unde se aflau foarte mulţi reţinuţi, ţigani, studenţi, români, copii, persoane cu handicap, ce era acolo îţi venea să te omori”, scria femeia. „Aveam în mână numărul 087, număr ce-l voi păstra până la moarte, îl voi juca la Loto. Întreb pe cel care m-a condus în garajul mic «Sunt arestată?», «Nu, reţinută», «De ce am număr?», «Aşa este regula»”, a descris femeia dialogul cu un poliţist.

Umilinţa a continuat atunci când a vrut să se ducă la toaletă şi a observat că este vorba de ceva improvizat. „Trei cutii fără uşă ţineau loc de wc-uri. Locul unde trebuia să fie uşa era liber şi nu spre gard, ci lateral, probabil să nu încerci să fugi, Soldaţii ce păzeau cutiile te vedeau în timp ce încercai să te uşurezi. Li s-a făcut semn să se întoarcă. Unii s-au întors, alţii nu, de, oameni şi oameni. Bunul simţ şi buna cuviinţă se învaţă între 1 an şi 7 ani. Cât am stat în cutie am auzit «Universitatea», râsete, am văzut câteva priviri, nu ştiam cum să stau, să nu-mi fie privită partea ruşinoasă, când am ieşit mi-au strigat «drogato»”, mărturiseşte în jurnal femeia.

La coborârea din dube în faţa garajului de rezervă al unităţii se formau două cordoane de militari în termen şi mineri, lucrători de poliţie care loveau persoane reţinute până la intrarea în garaj, martor

„Saltele jegoase cu păduchi, râie şi purici”

Seara, un ofiţer a ordonat închiderea uşilor. „Pipi faceţi la canal!”, a anunţat el. A doua zi, pe 15 iunie, urma să vină un procuror să-i audieze.În jur de 4-5 femei stăteau pe o saltea, se auzeau ţipete de copii. „Încep să plâng, o noapte răcoroasă pe saltele jegoase cu păduchi, râie şi purici, probabil, şi atâtea femei erau, cel puţin 50”, descrie Elena atmosfera irespirabilă din garaj.

Refuză să se mai ducă la toaleta improvizată, pentru a nu fi ţinta ioniilor poliţiştilor.  „Mă ia groaza, începusem să tremur, mă aşez pe o saltea, mă dureau rinichii, dar nu mai puteam să risc înjurăturile soldaţilor poliţişti, preferam un blocaj de rinchi, orice, mă rugam să se termine odată, dar nu s-a terminat, mai aveam multe de văzut şi auzit”, îşi descrie frica femeia.

Nu vrea bani de la cei vinovaţi

Pe 15 iunie, o echipă de procurori s-a deplasat la sediul Şcolii Militare Superioară de Ofiţeri, i-au audiat pe cei reţinuţi şi le-au făcut fotografii. „Aştept tăcută anchetarea ce nu se mai efectua, în jur unele plângeau cu lacrimi surde, altele cu bocete, altele făceau gălăgie”, descrie tânăra aşteptarea. Elena a fost audiată abia pe 16 iunie, şi a fost eliberată în aceeaşi zi, în jurul orei 18.00, după ce a fost amprentată şi fotografiată.

De altfel, cele mai multe persoane au fost eliberate în acea zi, dar au fost cazuri în care verificarea a durat mai mult. Unii reţinuţi au stat închişi şi 7 zile. În tot acest timp, nimănui nu i s-a permis să ia legătura cu rudele sau cu altcineva din exterior. Elena Mihai a fost audiată la Parchet de procurorii militari, cărora le-a povestit întreg calvarul din iunie 1990, dar şi faptul că nu se constituie parte civilă în dosar „Mineriada”.






 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: