Am fost citat incomplet în cadrul recentei analize făcute de Carnegie Europe cu materialul intitulat Transdniestria: „My Head Is in Russia, My Legs Walk to Europe“: „în lipsa unui referendum pe tema Unirii, se poate specula doar despre amploarea sprijinului unionist în Republica Moldova. Transnistria nu a fost niciodată parte a României„. Profit de spaţiul pus la dispoziţie în Adevărul pentru a detalia unele aspecte importante legate de regiunea transnistreană...

În primul şi primul rând, trebuie să pornim de la baze: regiunea transnistreană serveşte intereselor economice mafiote de la Chişinău şi Tiraspol, iar reglementarea conflictului transnistrean este mimată de la începutul anilor 90’. Această zonă a devenit o gaură neagră în mijlocul Europei, care permite desfăşurarea de operaţiuni ilegale de tot felul. De altfel,centrul de studii în domeniul politicii externe „Carnegie Europe“ precizează în articol, că Moscova caută alianţe cu liderii de la Chişinău pentru a menţine un impas conflictual. Nici varianta propusă de unii experţi europeni, de federalizare a Republicii Moldova, nu serveşte intereselor Uniunii Europene de securitate şi bunăstare.

Subliniem că singura soluţie viabilă pentru bunăstarea cetăţenilor de pe ambele maluri de Prut este Unirea, prin care se va realiza, automat, şi integrarea europeană a Republicii Moldova. Într-adevăr, opinia populaţiei reliefată prin sondajele diferă foarte mult şi nu este un factor pe care se poate lua o decizie. Fără o comunicare publică eficientă românească şi europeană, nu putem emite pretenţii nu doar pentru Unire, ci şi pentru un viitor democratic în zonă.

Ultimul cui în coşciugul proiectului european: federalizarea Moldovei

Greşesc profund acei analişti europeni care pledează pentru federalizarea Republicii Moldova, ca o cale de pacificare a zonei. Zona este de mult pacificată, sub auspiciile a două regimuri înrudite, rămase în urma căderii Uniunii Sovietice. Unul dintre subiectele predilecte ale preşedintelui moldovean Igor Dodon este federalizarea Republicii Moldova, care ar urma să acorde statut egal cu al Chişinăului regiunilor separatiste Transnistria şi Găgăuzia. Împachetată în vorbele mieroase ale reconcilierii în urma conflictului de pe Nistru din 1992, federalizarea presupune diluarea curentului pro-românesc şi pro-european din Basarabia prin faptul că acordă unei regiuni puternic rusificate şi având trupe ruseşti staţionate pe teritoriul său drept de decizie asupra viitorului tuturor cetăţenilor de peste Prut.

Regiunea transnistreană, o fâşie de 4.163 kmp, şi-a declarat independenţa în urma conflictului ruso-moldovean, însă nu este recunoscută de niciun stat membru al ONU. Însăşi Rusia consideră că regiunea transnistreană este parte a Republicii Moldova, în încercarea de a controla întregul prin intermediul părţii. Autoproclamata republică din stânga Nistrului, la origine ruptă de URSS din teritoriul Ucrainei şi numită Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească în perioada interbelică, are propriul Parlament şi preşedinte. Din perioada indistrializării masive a regiunii din stânga Nistrului, structura etnică este amestecată, niciun grup nefiind majoritar: câte o treime români moldoveni, ucraineni şi ruşi. Majoritară este însă opţiunea pro-Moscova a acestei regiuni în care aproape jumătate din locuitori deţin cetăţenie rusă, iar veteranii armatei ruse sunt încurajaţi să se stabilească în provincie după lăsarea la vatră decât să se întoarcă în patria-mamă. Iată de ce includerea regiunii transnistrene în statul moldovean nu doar deraiază palidele tendinţe pro-europene ale conducerii actuale de la Chişinău, ci este un potenţial pericol pentru siguranţa României şi a întregii regiunii, pe fondul conflictului îngheţat din estul Ucrainei. Deja în municipiul Chişinău poţi vedea foarte des automobile cu plăcuţe de înmatriculare purtând însemne transnistrene.

Găgăuzia, regiunea din sud populată de un neam turcic creştinat de ruşi, are deja din 1995 statut autonom în cadrul Republicii Moldova, iar federalizarea ar face ca Adunarea Populară din oraşul Comrat să devină un Parlament propriu-zis, întărind practic separatismul local. Acest fapt ar submina eforturile actuale de aliniere a Unităţii Teritoriale Administrative (UTA) Găgăuze prin vorbirea limbii de stat a Moldovei – limba română – în administraţia publică. Deşi au o opţiune majoritară pro-rusă, găgăuzii nu sunt visceral anti-România. Leagănul acestui neam este pe întinsul Dobrogei, iar în România continuă să trăiască numeroşi găgăuzi (unii declaraţi tătari), în Vama Veche, Topraisar, Mangalia şi în municipiul Constanţa. Lumina pentru politicienii găgăuzi de la Comrat nu vine de la Moscova, ci mai degrabă de la Ankara, care susţine economic regiunea. Drept dovadă, primirea de care a avut parte preşedintele turc Erdogan la Comrat, nu mai departe de luna octombrie a acestui an.

Igor Dodon este singurul actor politic important care ar avea de câştigat de pe urma federalizării şi deci a cedării de suveranitate, întrucât teritoriul dintre Prut şi Nistru ar continua să aibă cea mai mare pondere ca număr de votanţi. Fostul preşedinte Vladimir Voronin avea în plan federalizarea Republicii Moldova până în 2005, când a realizat că este o cursă pe care Rusia o întinde celor naivi.

Poziţia Acţiunii 2012: graniţă ADMINISTRATIVĂ pe Nistru

Acţiunea 2012, prin faptul că promovează dezideratul Reunirii cât mai grabnice a celor două state româneşti, nu uită că Republica Moldova găzduieşte un conflict îngheţat, vechi de peste două decenii, dar nu consideră că această stare de fapt reprezintă un obstacol de netrecut în calea regăsirii unităţii naţionale româneşti. Regimul separatist de la Tiraspol nu se bucură de niciun fel de recunoaştere internaţională, nici măcar din partea statului care îl protejează şi îi asigură existenţa. Actul Final de la Helsinki din 1975 a îngheţat frontierele în Europa, modificarea acestora nemaiputând fi posibilă decât pe cale negociată, iar acest tratat internaţional se aplică după destrămarea U.R.S.S. şi graniţelor interne ale fostului imperiu. Prin urmare, Acţiunea 2012 militează pentru Unirea celor două state româneşti în graniţele lor actuale, recunoscute internaţional.

Internalizarea conflictului transnistrean între frontierele statului român unificat nu reprezintă un fapt fără precedent. În Uniunea Europeana există exemplul Cipru, ţară care a fost acceptată în Uniune deşi găzduieşte încă din 1973 un conflict îngheţat, iar trupe ale unei ţări nemembră a Uniunii Europene sunt prezente pe teritoriul acesteia împotriva voinţei sale. Prin urmare, ca şi în cazul Ciprului, Acţiunea 2012 este de acord că România va trebui să continue negocierile în vederea găsirii unei soluţii paşnice pentru rezolvarea conflictului existent.

De asemenea, până când rezolvarea disputei va fi identificată şi implementată, România va stabili o linie de demarcaţie atent securizată cu dotări de nivel european la limita de vest a zonei controlate de separatişti. Aici se vor afla atât punctele de trecere a frontierei Uniunii Europene, cât şi birourile serviciilor puse la dispoziţia locuitorilor din localităţile supuse autorităţilor din Tiraspol.

După Unire, Acţiunea 2012 consideră că România trebuie să recunoască calitatea de cetăţean român persoanelor care locuiau în raioanele de est ale Republicii Moldova înainte de proclamarea aşa-zisei „republici nistrene“, precum şi membrilor familiilor acestora.

Unirea, ca proiect european

Uniunea Europeană are de suferit ca procent de acceptabilitate în rândul populaţiei din Republica Moldova, din cauza multiplelor cazuri de corupţie din partea guvernări aşa-zis pro-europene. Ajutorul UE către Chişinău a fost delapidat sau în cel mai bun caz risipit. Un miliard de dolari americani a dispărut, fiind furat din sistemul bancar moldovenesc (hoţul este cunoscut de toţi – de culmea!), şi peste 300 de milioane de euro din ajutorul UE au fost deturnate de către oligarhii locali în ultimii ani, motiv pentru care programul de asistenţă UE a devenit nepopular în rândul cetăţenilor de bună credinţă ai Republicii Moldova. E nevoie de un proiect care să recredibilizeze Uniunea în ochii cetăţenilor moldoveni dar şi de un exemplu de succes al politicilor europene, atât de contestate în ultima vreme. 

Republica Moldova nu este câtuşi de puţin pregătită pentru aderarea la UE, nici măcar cât era de pregătită România în momentul accederii din 2007. Singurul sens pe care îl au cele 6 (şase!) judeţe româneşti interbelice care astăzi formează Republica Moldova este în componenţa României. Câştigul ar fi deopotrivă pentru poporul român reîntregit şi pentru Uniunea Europeană şi NATO, care ar dobândi între Prut şi Nistru o zonă stabilizată prin garanţiile americane faţă de România, suficiente pentru a descuraja eventualele agresiuni dinspre Răsărit.

Rezultatul pragmatic al reunificării ar fi acela că armata modernă a României, formată din 90.000 de militari profesionişti şi susţinută de Statele Unite, va controla frontiera pe Nistru cu mult mai bine decât o pot face în prezent 5.000 de militari moldoveni. În pofida sprijinului politic şi asistenţei financiare din partea Uniunii Europene, Republica Moldova este un stat eşuat, corupt, violent, nedemocratic, fragil, iar eşecurile sale subminează politicile europene în regiune şi contribuie la creşterea sentimentului anti-european în rândul populaţiei.

Dar mai presus de toate, reunificarea României ar fi un exemplu de succes al forţei UE de transformare a ţărilor din componenţă. „Unitate în diversitate“ este deviza Uniunii Europene, iar Unirea noastră este un proiect generos care nu exclude nicio minoritate şi nicio categorie socială a Republicii Moldova. Uniţi avem nevoie de fiecare om onest pentru bunăstarea pe care ne-o datorăm nouă înşine.