Americanul West Mitchell a rostit la Universitatea din Bucureşti un discurs, care ne arată cât de dificilă rămâne relaţia României cu SUA. La prima vedere, numai entuziasm, dar, dacă ne uităm cu atenţie, vedem câte presupoziţii nelămurite şi câte neînţelegeri subzistă în toate aşa-numitele cooperări de succes! Un analist american care se bucură de mare trecere la Bucureşti, George Friedman, spunea cândva că românii au despre politica din Statele Unite o imagine „incompetentă“. S-ar putea să fie adevărat şi nici nu e de mirare. Observam însă cu ocazia aceea că analistul ignora propria sa incompetenţă în materie de politică românească şi că adevărata problemă este că asistăm la o dublă incompetenţă, una care poate trece uneori, în chip riscant, drept o frumoasă comprehensiune reciprocă.

Wess Mitchel a făcut şi el dovada acestui tip de incompetenţă care nu are, de fapt, nimic personal. Funcţionarul american e atent şi „bine informat“, e la curent cu cele mai noi evoluţii şi are şi o rezonabilă cunoaştere a istoriei recente, dar el împărtăşeşte viziunea cea mai răspândită în Occident, potrivit căreia nazismul a întrecut în orori toate regimurile politice cunoscute şi că, prin comparaţie, comunismul poate primi circumstanţe atenuante. Căci iată ce spune el la Bucureşti: „A fost nevoie de o perioadă foarte lungă şi de sacrificii semnificative ale poporului român, trecând prin ororile nazismului, noaptea lungă a comunismului, corupţia şi poliţia secretă a lui Ceauşescu, pentru a obţine premiul independenţei politice“.

Să fim atenţi la nuanţe: nazismului i se atribuie orori, dar comunismul e doar o perioadă întunecată. Ca şi cum Soljeniţîn nu a trecut niciodată prin America, ca şi cum America însăşi nu ar fi combătut atâtea decenii comunismul. Dar „incompetenţa“ sa a fost deconspirată de chiar consilierii săi, cei care i-au sugerat să introducă un citat din Iuliu Maniu. Or, să citezi pe Maniu şi apoi să oferi comunismului o uşoară amnistie este, evident, semnul unei ignoranţe profunde, care nu poate fi acoperită numai cu zel.

Totodată, din necunoaşterea istoriei lăuntrice a Estului european, derivă şi imaginea sa despre corupţie care apare ca o rămăşiţă supărătoare a regimului comunist. Intenţia lui Mitchell a fost bine subliniată: a vorbit despre „corupţia lui Ceauşescu“ după care a spus aşa: „România şi-a construit un sistem judiciar puternic şi instituţii de luptă împotriva corupţiei pe care victimele comunismului nu şi le-ar fi imaginat nici în cele mai îndrăzneţe vise“. Ca şi cum lupta împotriva corupţiei ar fi exact acelaşi lucru ca lupta împotriva comunismului! Este un fals strident, rostogolit din păcate şi de tinerii estici trecuţi prin stagii occidentale şi care se consideră dispensaţi de datoria de a studia temeinic istoria propriilor societăţi.

Să fim atenţi la nuanţe: nazismului i se atribuie orori, dar comunismul e doar o perioadă întunecată.

Ce-i drept, chiar şi oameni mai vârstnici preiau acest clişeu atunci când vor să fie pe placul audienţei americane, la fel cum făcuse preşedintele Iohannis, care, exact acum un an de zile, intervenind într-o dezbatere organizată la Washington de Heritage Foundation, spunea exact acelaşi lucru.

Arătam cu ocazia aceea că, în regimul comunist ceea ce se numeşte astăzi „corupţia mică“ era nu numai generalizată, dar era însăşi societatea civilă, o formă secretă de rezistenţă faţă de stat, pe când astăzi ea apare mai curând ca patologie a individualismului liberal, una care nu mai recunoaşte nicio valoare acţiunii colective şi, în sens larg, spaţiului şi domeniului public. Simplificând inevitabil, corupţia de azi este mai curând o formă de „privatizare“ dusă la extrem, întrucât a reuşit să “privatizeze“ însăşi funcţia publică.

Cu alte cuvinte, ceea nu pare a recunoaşte Wess Mitchell este că liberalismul occidental prin el însuşi nu este suficient şi că o societate fără o armătură morală solidă va cădea victimă individualismului à outrance, după cum riscă să devină un teren de pradă pentru capitalismul desprins de rigorile ţărilor de origine (ex. afacerea Microsoft, care trenează ca procesele Revoluţiei).

În sfârşit, mesagerul american continuă la fel ca toţi precedesorii săi să ignore (de data aceasta cu bună ştiinţă) tradiţia spirituală ortodoxă a poporului român pe care îl defineşte exclusiv ca pe un fragment al latinităţii orientale: „România este parte a Occidentului prin origine, istorie şi cultură, din vremurile când soldaţii şi coloniştii romani au adus legea romană pe aceste pământuri“.

Ce-i drept, afirmaţia aceasta ar putea figura prea bine într-o istorie românească de tradiţie latinistă (greco-catolică), dar un diplomat „competent“ ar şti că este doar o faţetă, o versiune radicală a istoriografiei româneşti, care păcătuieşte prin omisiuni şi reducţionism. Adevărata problemă a României a fost dintotdeauna şi continuă să fie dubla sa identitate, tensiunea niciodată rezolvată dintre spiritul creştinismului oriental şi atracţia exercitată de civilizaţia occidentală. Cine încearcă să simplifice ecuaţia greşeşte grav şi riscă să comită teribile erori, aşa cum am văzut de fiecare dată în istoria ultimilor două secole.

Wess Mitchell e preocupat însă mai puţin de istoria şi problematica românească. Scopul său central a fost acela de a încuraja politica de la Bucureşti să participe la crearea unei centuri politice „sanitare“ care să despartă Germania de Rusia. Mesajele sale au sunat extrem de agresiv şi au fost îndreptate aici la Bucureşti mai ales împotriva Germaniei: „Alături de UE şi multe dintre statele sale membre ne opunem Nord Stream 2“. Ca şi cum UE ar avea vreun sens fără Germania sau ca şi cum ar fi vorba de o ţară extracomunitară, ca Turcia!

E adevărat că în fraza următoare el avea să denunţe şi celelalte gazoducte prin care ruşii ar încerca să-şi vândă producţia în Europa: „Şi ne opunem gazoductului TurkStream cu mai multe conducte, care ar oferi Rusiei modalitatea de a-şi păstra practic monopolul asupra importurilor de gaze în sud-estul Europei“.

Totodată - şi aici este partea mai subtilă a intervenţiei sale - americanul a prezentat în termeni elogioşi Iniţiativa Celor Trei Mări, un proiect polonez pe care americanii caută să-l dirijeze către crearea un front al ţărilor estice pe axa nord-sud, care să blocheze orice influenţă rusească: “Invităm o mai mare participare a UE în acest proiect şi în alte proiecte regionale şi îi încurajăm pe aliaţi să facă eforturi mai mari pentru a găsi soluţii la lipsa de legături care alimentează insecuritatea în această regiune“.

Până aici nu a sesizat nimeni nicio diferenţă notabilă faţă de politica anunţată de preşedintele Donald Trump, dar este foarte posibil ca urmarea să fie un adagiu mai personal al unui tânăr diplomat care a făcut carieră în timpul preşedinţiilor democrate, lucrând ca subordonat al Victoriei Nuland: „Cu toate acestea - a spus Mitchell -, concurenţa pentru influenţă strategică nu are legătură doar, sau în principal, cu bugetele de apărare şi gazoducte. Ea presupune şi a concura mai eficient pentru inimi şi minţi şi câştigarea războiului ideilor.“

Mesagerul american a căutat la Bucureşti să-i coopteze pe români într-un proiect politic menit în mod explicit să îngrădească expansiunea economică a Rusiei, dar, implicit, să îngrădească şi influenţa germană.

Or, a devenit limpede pentru oricine că noua administraţie de la Washington nu şi-a propus să „câştige războiul ideilor“, că acest obiectiv ţine mai curând de ideologia „sfârşitului istoriei“ pe care liberalii americani au sfârşit prin a o îmbrăţişa în liniile esenţiale. Şi dacă există vreun conflict la Washington în jurul noului preşedinte, atunci este tocmai acela legat de pragmatismul a-ideologic al lui Donald Trump care respinge toate ideile reţelelor progresiste globale care luptă „pentru inimi şi minţi“.

Acest pasaj al discursului lui Mitchell ne arată pe mai departe o Americă divizată, una care proiectează în exterior o imagine scindată care din acest motiv nu mai induce autoritatea la care aspiră. Mitchell îl citează pe Trump, dar în subsidiar, slujeşte idei exact opuse.

Să reţinem însă că, mai înainte de toate aceste chestiuni imponderabile, mesagerul american a căutat la Bucureşti să-i coopteze pe români într-un proiect politic menit în mod explicit să îngrădească expansiunea economică a Rusiei, dar, implicit, să îngrădească şi influenţa germană.

Pentru români problema e dublă. În primul rând, a cere României (oficiale) să dezavueze proiectul Nord Stream 2 este mult mai mult decât ar fi dispusă să facă şi nu ar fi deloc în interesul ei. România nu este Polonia. În al doilea rând, România (neoficială de data aceasta) se întreabă, pe bună dreptate, cu care dintre cele două Americi ar urma să defileze, cu cea care îi încurajează aspiraţiile de suveranitate sau cu cealaltă care îi contestă identitatea răsăriteană?

Horatiu Pepine - Deutsche Welle