Dan Dungaciu: Noi şi Rusia. Cum văd românii ameninţarea din Est

Dan Dungaciu: Noi şi Rusia. Cum văd românii ameninţarea din Est

Foto Playtech.ro

Barometrul de securitate al României prezentat recent de către Institutul de Ştiinţe Politice „Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI) şi Centrul de Cercetări Sociologice LARICS (CCSL) relevă, printre altele, poziţia românilor faţă de Federaţia Rusă într-un moment de turbulenţe geopolitice în regiune.

Rezultatele Barometrului confirmă ceea ce am numit de multă vreme consistenţa geopolitică a României, respectiv o poziţie strategică consolidată faţă de vecinătatatea estică, indiferentă la fluctuaţiile politice interne (care, inclusiv din acest motiv, nu pot modifica niciodată vectorul strategic, chiar presupunând că ar dori asta), pe de altă parte, un bun simţ strategic care trebui, şi el, pus în paralele cu contradicţiile vădite din spaţiul public/politic apropo de poziţia faţă de Rusia.

Aceste contradicţii vădite trebuie subliniate în introducere.

Cum gândim Rusia în spaţiul public şi politic

Două poziţii sunt relevante din punctul nostru de vedere.

Prima este „relaţii zero cu Rusia”, în numele apartenenţei noastre euroatlantice. Pură, dură şi fără rest. Este atitudinea de vigilenţă maximă, în care o Rusie atotputernică, pasămite, va reuşi oricum să ne facă rău dacă lăsăm fie şi o breşă neacoperită în relaţia cu ea. O Rusie care numai asta aşteaptă. O Rusie care ne poate nimici oricând şi care este o ameninţare nucleară permanentă pentru România (şi numai pentru ea!). În această interpretare, orice afirmaţie care vine dinspre Est, de la orice nivel – comentatori politici, experţi, directori de institute -, se transformă, isteric, într-o „declaraţie de război”.

În esenţă, este atitudinea celor trei purceluşi din poveste. Rusia devine lupul cel rău faţă de care nu te poţi apăra, orice casă ţi-ai construi, din paie sau din cărămidă, căci lupul vine şi o dărâmă dintr-o suflare. Ce avem de făcut este să stăm cu toţii pitiţi cu capetele sub pat şi cu codiţele afară care să tremure îngrozit şi spasmodic. Această atitudine este bine exemplificată de obsesiile care mai apar din când în când în spaţiul public emise inclusiv de un fost preşedinte încremenit (de mult) într-un proiect de secolul XIX, după care singura grijă a Kremlinului este să ne ia... gurile Dunării!

Problema cu această perspectivă este că desconsideră tocmai ceea ce laudă. Adică apartenenţa noastră la NATO, parteneriatul strategic cu SUA şi… Scutul antirachetă. Pe de-o parte avem cele mai puternicie garanţii de securitate din istoria noastră modernă – şi aşa cred şi românii! -, pe de alta tremurăm ca purceluşii în aşteptarea fatală şi fatidică a lupului cel rău. Este atitudinea unui blocaj sumbru şi autocontradictoriu.

A doua poziţie din spaţiu public este... opusă. E drept, mult mai timid exprimată public. Nu ne temem de „lupul cel rău”, căci, nu-i aşa, suntem în NATO. Marea Neagră este (şi) un „lac NATO”, prin urmare orice agresiune împotriva României este o agresiune împotriva NATO, deci România nu a fost şi nici nu este singură în această confruntare.

Ce să înţeleagă cetăţeanul român din cele două naraţiuni de securitate, e greu de descifrat. Căci, repetăm, ele sunt contradictorii şi rareori cuiva îi reuşeşte poziţionarea echilibrată pe subiect. Adică să consemnăm apartenenţa la NATO ca momentul celei mai consistente securităţi a României din toată istoria ei modernă, dar, pe de alta, să folosim activ, pozitiv – chiar ofensiv - această poziţie. După Scutul de la Deveselu, de pildă, dincolo de umbrela strategică, România a devenit, vorba unui oficial american, „un luptător care se bate la o categorie superioară de greutate”. Dar poziţionarea faţă de Est – inclusiv R. Moldova, ca să nu mai vorbim de Rusia - nu s-a schimbat, practic, cu nimic, cel puţin dacă citim spaţiul public: ameninţarea rusă a rămas aceeaşi, indiferent că suntem în NATO, indiferent că suntem în afara lui, indiferent că suntem sau nu „sub scut”.

Contradicţia majoră a mesajului principal din spaţiul public este aceasta: suntem parteneri euro-atlantici cu drepturi depline, dar continuăm să ne raportăm la propria securitate şi poziţionare strategică de parcă am fi Ucraina sau R. Moldova!

Un scepticism bine temperat

În această atmosferă public, deloc coerentă, îşi construiesc românii poziţionarea strategică şi imaginea despre lumea din jur – ceea ce am putea numi geopolitica subiectivă.

Şi ea arată aşa. Deşi preşedintele Putin este „mai degrabă un om al războiului” (62,5%), circa 45% dintre români cred că relaţiile bilaterale ar fi „mai degrabă bune” şi „foarte bune” (aici procentul este, e drept, foarte mic). Altminteri spus percepţia nu este, împotriva curentului public, una de panică sau de război iminent, cel puţin la o bună parte din populaţie (procentul pentru „foarte proaste este de circa 9).

Imaginea Rusiei în România

Imaginea Rusiei nu este foarte bună printre români. Istoric vorbind, există doldora de argumente pentru asta. Cum se explicitează astăzi această poziţionare este însă foarte interesant. Populaţia României basculează între o memorie remanentă despre Rusia (ştim din istorie că Rusia nu ne-a făcut deloc lucruri plăcute – 35,5%), dar, concomitent, cam acelaşi număr este şi dezinteresat de fenomen – 33,6%. Încet, încet, o nouă generaţie, care nu mai are obsesia securităţii din anii 90, va intra în scenă, iar pe această agendă Rusia nu va mai fi în prim plan (decât dacă, Doamne Fereşte, anumite evoluţii de securitate nu o vor readuce brutal în memorie). Este, evident, şi o consecinţă a modificărilor curriculare, în care istoria, ca disciplină, devine secundă, chiar irelevantă. Nu poţi, pe de-o parte, să ai cetăţeni cu acuitate strategică ridicată, pe de-o parte, şi pe de alta să îi deprivezi de instrumentul cel mai eficace pentru a le inculca această acuitate. Pe de-o parte, vrem ca toată populaţia că fie „occidentalizată” şi conştientă de apartenenţa la Vest, pe de altă parte milităm pentru o şcoală adecvată strict „la cerinţele pieţii” – asta în condiţiile în care o bună parte din istoria modernă a românilor a fost, propedeutic, una de „goană spre Vest”, cu excepţia evidentă a ocupaţie comuniste, regim rejectat, până la urmă, tot în numele Occidentului. Dacă nu e vorba despre superficialitate, e vorba despre contradicţii, cel puţin.

În termeni de respingere, românii sunt, firesc, cel mai puţin interesaţi de politica internă a Rusiei, mai degrabă interesaţi de comportamentul Rusiei pe plan internaţional şi de atitudinea Rusiei împotriva „unirii României cu R. Moldova”.

De aici şi ideea, coerentă, că unirea cu R. Moldova, pe care o doreşte o majoritate de 70%, riscă să ne facă „mai vulnerabili” faţă de Rusia.

Cele două „Rusii”

Aparentul paradox pe care cercetările noastre îl dezvălui sistematic este existenţa a două „Rusii” în conştiinţa publică. Una este Rusia, cealaltă Rusie este... Ungaria.

Care este paradoxul? În comparaţie cu Rusia, de pildă, despre Ungaria nu se scrie aproape nimic în presa din România. Şi totuşi, la nivel de percepţii, de geopolitică subiectivă, prezenţa „ameninţării” dinspre Rusia şi Ungaria este, de multe ori, echivalentă.

Aproape jumătate dintre români crede că „Rusia este principala ameninţare” la adresa României (46,3%) şi circa 80% sunt convinşi că Moscova vrea ca România să fie mai degrabă „un stat slab”. În plus, aproape o jumătate dintre români (48%) crede că interesul Rusiei este să existe tensiuni etnice în ţara noastră.

Ciferele de mai jos sunt extrem de relevante din acest punct de vedere şi reflectă deci un sentiment acut de scepticism strategic sau neîncredere sănătoasă faţă de Rusia care există la nivelul populaţiei.

Dar surprinde şi altceva. În timpe ce comentatorii publici sau vocile oficiale nu contenesc să vorbească despre Rusia, Ungaria este, prin comparaţie, un subiect absent din spaţiul public. Şi totuşi, în conştiinţa publică, neexprimată, subiectul este la fel de acut precum... Rusia. Aproape 64% dintre români cred că Ungaria „se amestecă în mod nepermis în treburile interne ale României”, 66% cred că „Ungaria acţionează pentru dezlipirea Transilvaniei de România”, aproape 80% cred că Ungaria are interesul ca România să fie „un stat slab” şi 60% cred că Budapesta are interesul „să existe tensiuni etnice în România”.

Un profil extrem de bine conturat, configurat în afara spaţiului public, chiar în pofida lui. E un subiect de urmărit, inclusiv pentru potenţialul politic evident pe care îl are.

Rusia – o ameninţare latentă, nu iminentă, pe agenda publică

Revenind acum la Rusia, să notăm că o serie de întrebări legate de ameninţările concrete la adresa României şi ale UE ne ajută să identificăm mai nuanţat percepţia românilor faţă de statul de la Est. Generic, Moscova este o ameninţare percepută consistent, dar, la modeul concret, pe o listă a principalelor preocupări ale românilor, Rusie nu este chiar în faţă. Este o latenţă, bine conturată, dar nu o iminenţă – cel puţin la nivel de percepţie.

Comparată cu alte ameninţări la adresa Europei, cele ale „crizei economice, ale „pandemiei de Covovid”, migraţiei sau Islamului radical etc., Rusia nu se clasează nici măcar în prima jumătate (17%).

Iar la nivelul României, Rusia este şi mai jos în percepţia ameninţărilor concrete (6,4%), depăşită cu mult de criza economică, corupţie, lipsa de educaţie (foarte interesant!), pandemie sau plecarea cetăţenilor din România.

Prin urmare, nici chiar după turbulenţele recente de la Marea Neagră, care au invadat presa, percepţia românilor nu s-a alterat semnificativ. Rusia este acolo, ameninţătoare la nivel latent, dar în mod concret lucrurile sunt mai nunaţate.

De aici şi atitudinea populaţiei faţă de posibilele confruntări din regiune.

Nu iubim Rusia, nu avem încredere în ea, dar nu îl credem nici pe... Petrică

După cum am spus deja, despre Rusia ca ameninţare, ca potenţial invadator, ca stat mereu pe picior de război faţă de România s-a tot vorbit în presa noastră. Cu ce efecte? Aproape neînsemnate. Românii nu au încredere în Rusia, dar nici nu au un sentiment acut al unui război în regiune.

De pildă, doar 35% cred că este posibil „un război care să implice NATO sau ţări membre NATO” (inclusiv România), în estul Europei şi regiunea Mării Negre, pe când aproape 65% cred că nu. Există aici un scepticism sănătos, chiar un bun simţ strategic: da, Rusia e o ameninţare, dar Moscova este suficient de atentă să nu provoace un război cu NATO, de unde şi probabilitatea mai scăzută pentru un asemenea deznodământ. Românii nu au încredere în Rusia, dar au încredere în NATO ca umbrelă de securitate (nu în UE, ca „putere globală” – circa 70% nu cred că va fi aşa ceva) . În ceea ce priveşte iminenţa războiului, acesta ar fi posibil (65%), dar în afara Europei şi a regiunii Mării Negre.

În concluzie, poziţiile strategice ale românilor faţă de Rusia sunt bine sedimentate, dar strategia comunicaţională de până acum din spaţiu public – Rusia este mereu cu arma la picior gata să atace România – riscă să aibă efecte contrare: populaţia nu îl (mai) crede pe Petrică, cel care, cu ostentaţie şi împotriva evidenţelor, îi tot spune că vine lupul.

Este şi greşit şi riscant. Vechea butadă - după care opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa – este valabilă şi aici. Iată că opinia publică de la noi este mai „indiferentă” faţă de Rusia – în sensul bun, strategic – decât comunicarea publică din România.y

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările