1996 - 2000 - Deziluzia CDR: mult haos,puţină reformă

La sfârşitul lui noiembrie 1996, forţele de dreapta ajung pentru prima dată la putere, sub forma unei coaliţii între Convenţia Democratică Română (care cuprindea PNŢCD, PNL şi PSDR), PD, şi UDMR. Emil Constantinescu, profesor al Universităţii Bucureşti, este ales preşedinte. Relaţiile din interiorul coaliţiei sunt tensionate chiar de la început, conflictul dintre PD şi PNŢCD culminând cu plecarea primului ministru, ţărănistul Victor Ciorbea.

Cele mai multe privatizări eşuate

Mandatul începe cu o depreciere record a leului: la sfârşitul lui 1996 valoarea dolarului era de 3.200 de lei vechi şi ajunge la peste 7.000 de lei în ianuarie 1997. Pe tot parcursul anului 1997, preţurile se majorează cu aproximativ150%.

Convenţia câştigase alegerile nu numai datorită ideologiei, ci şi graţie unui ambiţios program economic ce urma să fie implementat de cei „15.000 de specialişti" pe care susţinea că-i are. În cele din urmă, cei 15.000 de specialişti au devenit subiect de ironii la adresa CDR.

Convenţia n-a reuşit decât doborârea recordului de privatizări eşuate: aproximativ 1.000 dintre contractele de vânzare încheiate de Fondul Proprietăţii de Stat, în perioada 1997 - 2000, au fost reziliate ulterior.

Combinatul siderurgic Reşiţa este un exemplu de privatizare care a costat România, în loc să-i aducă bani. Combinatul a fost vândut în 2000 firmei americane Noble Ventures, pentru 4,5 milioane de dolari şi promisiunea unei investiţii de 85 de milioane de dolari, în trei ani. Noble Ventures nu şi-a respectat angajamentele, aşa încât Guvernul Adrian Năstase a reziliat mai târziu contractul. Americanii au reacţionat cerând despăgubiri de 350 de milioane de USD. România a câştigat litigiul, după şase ani de procese şi cu preţul a cinci milioane de dolari, cât a costat apărarea.

Tot CDR-ul şi-a promis o restructurare nemiloasă a societăţilor de stat falimentare, dar a cedat presiunilor venite din partea sindicaliştilor sau ale managerilor care gestionau adevărate mecanisme de căpuşare a acestor societăţi. Aşa au fost lăsate să moară firme de stat precum Semănătoarea, Tractorul Braşov, SIDEX, Avioane Craiova şi multe altele.

Romtelecom, singura mare vânzare din perioada Convenţiei, a adus la buget cam 375 de milioane de dolari, pentru un pachet de 21,21% din acţiuni. O sumă considerată cu mult sub valoarea de piaţă, mai ales că Romtelecom deţinea monopolul în domeniu.

Falimentele bancare

În timpul mandatului CDR se prăbuşesc în lanţ mai multe bănci, după ce guvernările anterioare ale FSN - PDSR le-au stors de bani. Pe rând, băncile care acordaseră credite clientelei politice se dizolvă, pierderile unora dintre ele fiind preluate de stat. Cel mai răsunător este falimentul Bancorex, banca prin care se derulaseră tranzacţiile firmelor de comerţ exterior, în timpul lui Ceauşescu, şi prin care s-au scurs banii din afacerile ilegale cu petrol, în timpul embargoului impus fostei Iugoslavii. Statul a preluat la buget credite neperformante în valoare de 1,8 miliarde de dolari, restul activităţilor fiind transferate la BCR.

Falimentul Bankcoop i-a lăsat pe cei 600.000 de clienţi fără 1,5 miliarde de dolari, Banca Internaţională a Religiilor (BIR), care aspira la statutul Băncii Vaticanului, a provocat un prejudiciu de aproximativ 100 de milioane de dolari, iar la Dacia Felix a rămas o gaură de aproximaiv 160 de milioane de USD. Un singur bancher a fost condamnat pentru falimentare frauduloasă: Alexandru Dinulescu, fostul director al Bankcoop.

Scandal între palate

Primul conflict între preşedinte şi premier a survenit în 1991, când Petre Roman a fost alungat de la Guvern prin intermediul minerilor. Disensiunile dintre Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni vor lua forme hilare în 1999. În martie 1998, prim-ministrul Victor Ciorbea pleacă din cauza divergenţelor cu actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, pe atunci ministru al Transporturilor. În locul său a fost numit un alt ţărănist, Radu Vasile, care se va dovedi prea apropiat de democraţi, astfel încât Constantinescu va încerca să-l schimbe în 1999.

Preşedintele a constatat cu surprindere că nu exista nicio prevedere în Constituţie care să-i permită înlocuirea premierului. Începând cu 12 decembrie, când Constantinescu i-a cerut demisia, Radu Vasile s-a baricadat în Palatul Victoria, refuzând orice emisar venit din partea preşedintelui sau PNŢ. La solicitarea preşedintelui, miniştrii partidelor din arcul guvernamental şi-au dat demisia, pentru a-i forţa mâna lui Vasile. Acesta şi-a dat demisia, „în numele interesului naţional", abia la 15 decembrie.

Ultima mineriadă

Singura acţiune binevenită din timpul CDR a fost restructurarea mineritului şi a CFR, două dintre domeniile care înghiţeau cele mai mari subvenţii. Reforma din minerit s-au produs în timpul cabinetului Victor Ciorbea şi a însemnat disponibilizarea a circa 60.000 de mineri. În Valea Jiului, din cei peste 40.000 de ortaci au plecat aproape 20.000.

Operaţiunea s-a desfăşurat relativ uşor, deoarece s-au oferit salarii compensatorii care mergeau de la şase milioane de lei, până la peste 20 de milioane de lei vechi, într-o vreme când salariul mediu brut pe economie era de aproximativ 850.000 de lei. A fost momeala care i-a făcut pe mineri să stea la coadă pentru a se înscrie pe lista disponibilizărilor benevole.

Per total, statul a plătit salarii compensatorii în valoare de peste 120 de milioane de dolari. Banii au fost cheltuiţi rapid pe televizoare, frigidere, maşini de spălat şi haine de piele. Când şi-au lichidat rezervele şi s-au trezit din beţia shoppingului, ortacii au constatat că nu există joburi. Reacţia a fost pe măsură. În 1999 revine din scenă „Luceafărul huilei".

Miron Cozma conduce o mişcare de protest împotriva Guvernului, învinge forţele de ordine la Costeşti-Vâlcea, dar renunţă la asaltul asupra Bucureştiului după o înţelegere obscură cu premierul Radu Vasile. Cozma mai încearcă o expediţie în februarie, când era aproape să fie arestat pentru mineriada din 1991, însă jandarmii reuşesc de această dată să-şi ia revanşa faţă de mineri.

Prima creştere economică

După trei ani de scăderi economice, România înregistrează prima creştere, de 2,1%, în anul 2000, sub Guvernul Mugur Isărescu. Politica recunoscut prudenţială a lui Isărescu, precum şi restructurarile din industrie din anii precedenţi au creat premisele acestei creşteri economice - meritorii într-un an electoral.

Şomaj-record

Şomajul înregistrează cea mai mare rată postdecembristă, de 11,8%, în 1999. Guvernul CDR permite şi el  pensionările anticipate, pentru a masca şomajul - peste 650.000 de persoane s-au pensionat în aceşti ani. Asta va exercita însă o presiune crescândă asupra fondului de pensii, deficitele crescând de la an la an, cu un punct culminant de aproape 600 de milioane de euro, în 1998.