Barbu D.Ştirbey (1799–1869) a locuit în palatul bucureştean de pe Calea Victoriei transformat dintr-o casă simplă boierească în reşedinţă în stil neoclasic de vremelnicul arhitect al Bucureştiului, Michel Sanejouand, în perioada 1833– 1835. Ca semn al schimbării rangului său, în timpul domniei sale (1842-1853, 1854-1856) Ştirbey va ordona construirea impozantului corp de gardă, cu faţade de templu, amplasat în dreapta palatului. Tot în această perioadă existau grajdurile domneşti înspre strada Manea Brutaru, actuala gen. Budişteau.

Amenajarea interioară a palatului cu plan în formă de U, cu braţe simetrice, apare la lumină în amintirile nepoatei sale, Eliza Brătianu, putându-se stabili legături cu planurile mai târzii. Domnitorul ocupa latura vestică a palatului, în timp ce soţia sa, doamna Elisabeta pe cel estic, legat şi de o capelă anexată palatului. În timpul fiului lor, prinţul Alexandru B. Ştirbey (1837-1895), vor avea loc extinderi ale palatului, reparaţii şi modificări interioare sub conducerea arhitectului Friedrich Hartmann (A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosarele 16/1882, 20/1882,  65/1891 grajdurile, şopron şi spălătorie în formă semicirculară, 73/1892 reparaţii simple la coşuri şi faţade (toate sub conducerea arh.F.Hartmann); dosarele 50/1889, 294/1900 dependinţe de arh.Alex.Hecht).

Domeniul se va extinde şi spre est prin cumpărarea unei porţiuni de teren spre Uliţa Târgoviştei (astăzi Calea Griviţei) unde se va construi în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea o casă neoclasică şi dependinţe pentru nepotul domnitorului, prinţul George Ştirbey (1883-1917). În 1911 arh. Nicolae Ghika-Budeşti proiectează un adevărat palat pentru acesta la adresa din Calea Griviţei nr. 5.

Noi pivniţe pentru palatul mare se construiesc de către arhitectul Carol Wiener în 1911 şi în 1924 inginerii arhitecţi Vignali şi Gambara realizează dependinţele din grădina palatului înspre strada gen.Budişteanu, clădiri în stil neoromânesc ce vor adăposti administraţia şi depozitele domeniilor Ştirbey, dărâmate în 2008 de actualul proprietar.

Marea majoritate a bibliografiei dedicate palatului din Calea Victoriei datează construcţia în deceniul al patrulea al secolul al XIX-lea. Cercetarea arhivelor întreprinsă în perioada 2009-2011 a scos la lumină o nouă informaţie într-un dosar inedit referitor la succesiunea prinţului Barbu A.Ştirbey (1872-1946) din 1946: există menţionată o „casă domnească din 1780” (A.N.I.C., Fondul Ministerul Finanţelor - Serviciul Succesiunilor, dosarul succesiunii Barbu Ştirbey nr. 159/1946, f.4) pe proprietatea boierilor Ştirbey, utilizarea termenului acesta retrospectiv permiţându-mi concluzia că vechii case boiereşti i se aduc transformări, dar există o continuare a locuirii imobilului.

Această informaţie trebuie pusă în legătură şi cu testamentul marelui vornic Ştirbey din 1811 şi care confirma ”casele din Bucuresci, ce le am cumpărat pe podul Mogosoaei, le las Catincăi, prea iubitei mele soţii” (B.A.R., Cabinetul de manuscrise, fond Barbu Ştirbey, testamentul marelui vornic Barbu Ştirbey, datat 1 septembrie 1811, f. 3).

Opinia acceptată de cei mai mulţi cercetători în frunte cu Grigore Ionescu este aceea că arhitectul francez Michel Sanejouand, „arhitect-şef al Bucureştiului între 1835-1842, mort în 1847” (Cezara Mucenic, „Palatul Ştirbei de pe Calea Victoriei”, în Bucureşti, materiale de istorie şi muzeografie, nr. XX, Muzeul Municipiului Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 65) ar fi ”primul” autor cunoscut al clădirii. Proiectul său a putut fi elaborat în perioada 1835-1837 (Grigore Ionescu, Bucureşti. Oraşul şi monumentele sale, Bucureşti, 1956, p. 164 atribuire susţinută şi de Cezara Mucenic), dar bănuim că este  vorba doar de o transformare majoră, de repararea şi de modernizarea imobilului mult mai vechi (cel de pe la 1780).

Un plan inedit al proprietăţii datând din 1852 (A.N.D.M.B., fond P.M.B. General, dosar 82/1852, f. 6) ne arată palatul fără aripile laterale şi corpul de gardă deja construit. Nu cunoaştem data la care palatul a suferit noi intervenţii (adăugarea aripilor laterale), nefiindu-ne cunoscute documente şi nume sigure de arhitecţi sau ingineri.

O sursă iconografică pentru reconstituirea aspectului exterior al ansamblului arhitectural din 1854, îl constituie tabloul reprodus de G. Fotino, „Barbu Ştirbey primeşte onorurile unui detaşament austriac al generalului Coronini (5 octombrie 1854)” , probabil o interpretare de un autor necunoscut a unei lucrări de Carol Wahlstein (1795-1857), reprodusă de Adrian-Silvan Ionescu (Leipziger Illustrierte Zeitung nr. 594 din 18 noiembrie 1854).

În ambele imagini se impun ca elemente compoziţionale cheie ale faţadelor: coloanele ionice la Corpul de Gardă şi corintice la palat; frontoanele – triungiular (Corpul de gardă) şi dreptunghiular cu ornamente de vocabular clasicizant (palat); fragmentul de acroteră ce încununează frontonul Corpului de Gardă. Conform lui N. Vătămanu, pe acest fronton „se răsfăţa un vultur prea mare, cu aripile larg deschise” , probabil ţinând în cioc o coroană de lauri. Clădirea dispare la bombardamentele din 1944.

Prezenţa unei capele anexate aripii din dreapta a palatului este amintită în scrisorile doamnei Elisabeta (1805-1874), soţia domnitorului Barbu Ştirbey. O primă mărturie concretă despre existenţa acestui spaţiu de cult ne este furnizat tot de Eliza Brătianu:
„O bisericuţă (paraclis) la care conducea o sală lungă, îngustă, plină de mister şi groază, întregea acest apartament pe care tata l-a schimbat cu totul după războiul din 1877.” (Elisa Brătianu, Ion I.C. Brătianu, Memorii involuntare, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, p. 22)

Informaţii inedite despre capelă se găsesc la Institutul Naţional al Patrimoniului într-un dosar premergător demolării ei în 1983 (I.N.M.I., fond D.M.I., dosar 2478). Capela avea o suprafaţă de 36,40 m.p. şi o înălţime de 4,5 m. Parterul capelei era acoperit cu plăci de mozaic. Nivelul etajului era format dintr-un balcon (cafas) cu două scări, una în spirală formată din 16 trepte de lemn şi alta din 5 trepte de lemn care duceau spre o altă încăpere, posibil legătura de odinioară cu palatul.

Din fotografii prezente în dosar se mai poate observa în cupola-luminator imaginea lui Isus Pantocrator (figura cu aureolă este văzută uşor din semi-profil, are părul lung şi barba neagră, binecuvântează cu mâna dreaptă, cea stânga o ţine pe un mare glob). Este realizată în stilul neoclasic, baza cupolei elipsoidale fiind acoperită cu un cer înstelat, din care doar un foarte mic fragment mai era la locul lui, iar în trompele de colţ apar figurile aproape complete ale unor îngeri.