Cutia în care sunt ambalate aceste bomboane înfăţişează un Chişinău de vis, stil „nopţile albe ale Leningradului” de odinioară. Eleganţa şi misterul ambalajului se potrivesc cu calitatea aparte a bomboanelor în sine.

Din păcate, Chişinăul real nu arată, seara, nici pe departe ca pe cutia de bomboane. E un oraş destul de întunecat (municipalitatea face eforturi deosebite să poată ilumina decent spaţiile publice), care îţi lasă o pătrunzătoare senzaţie de frig, în care oamenii se grăbesc, iar valurile de maşini sunt şi mai puţin iertătoare cu pietonii decât ziua. Există, fireşte, localuri de tot soiul, unele sunt chiar pline, însă impresia generală e de lume care se află în oraş cu treabă, nu ca să se relaxeze după o zi de muncă. Multe magazine se închid încă devreme, ceea ce face că, exceptând Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, restul oraşului să pară deja adormit, la ora la care capitalele europene de-abia încep să trăiască.

Oraşul e, oricum, construit cu o perversitate de care numai regimul sovietic a fost capabil. Precauţi şi tratând pe toţi ca pe nişte băştinaşi ocupaţi (ceea ce, în fond, basarabenii şi erau!), sovieticii au construit oraşul sub forma unor cartiere izolate, aflate la mare distanţă de centru, mai mult nişte periferii decât cartiere propriu-zise, în timp ce centrul a fost rezervat instituţiilor de stat, în jurul cărora spaţiile rezidenţiale au fost reduse la zero. Partea rezidenţială a centrului, având ca axă marele bulevard care azi poartă numele domnului Moldovei, a fost populat aproape exclusiv cu populaţie rusofonă.

Astfel, s-a obţinut, simultan, avantajul unui oraş uşor de controlat, pentru că oamenii se adună greu, din cauză că stau la mari distanţe unii de alţii, şi care, în zona centrală (cea în care vin de regulă vizitatorii străini) pare unul rusesc.

Chişinăul, din fericire, are zone splendide. Şi e un oraş românesc în cea mai mare parte. Noaptea, el se scufundă, însă, într-un fel de „adânc al istoriei”, pe care doar speranţa îl iluminează.