Conflictul transnistrean: trecut, prezent, viitor, comentariu de Octavian Ţâcu

Conflictul transnistrean: trecut, prezent, viitor, comentariu de Octavian Ţâcu

FOTO osb.basarabeni.ro

Potrivit Constituţiei Republicii Moldova, malul stâng al Nistrului face parte din teritoriul Moldovei. Realitatea este că autorităţile moldovene nu deţin controlul asupra regiunii, care funcţionează ca şi un stat de facto încă de la începutul anilor ‘90. Pierderea controlului asupra acestei regiuni a avut loc în contextul prăbuşirii Uniunii Sovietice, situaţia înrăutăţindu-se din momentul proclamării independenţei Moldovei la 27 august 1992.

Ştiri pe aceeaşi temă

Întrucât Uniunea Sovietică n-a admis niciodată faptul Unirii Basarabiei la România în anul 1918, Sovietele au creat presiuni asupra autorităţilor române prin organizarea, instruirea şi finanţarea activităţilor subversive în Basarabia. Aceste presiuni au implicat şi crearea RSSA Moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainene, în anul 1924. Republica nou-creată a obţinut statut de republică autonomă din cauza perspectivelor politice viitoare ale Moldovei Sovietice, cu alte cuvinte, în eventualitatea anexării Basarabiei. RSS Moldovenească a fost instituită de către Sovietul Suprem al URSS la 2 August 1940, prin comasarea unor părţi din Basarabia istorică şi RSSA Moldovenească, dar nu în totalitatea sa – doar şase din treisprezece raioane ale RSSA Moldoveneşti au fost alipite la RSS Moldovenească.

Pe termen lung, unificarea acestor două entităţi distincte (cunoscute drept Basarabia şi Transnistria, sau „malul stâng” şi „malul drept” al râului Nistru), care nu au existat anterior în niciun fel ca şi entitate comună, s-a dovedit a fi crucială pentru evoluţia ulterioară atât a RSSM, cât şi a Republicii Moldova. Din punct de vedere economic şi demografic, RSSM s-a dezvoltat treptat ca şi două republici în una: prima preponderent rurală, agricolă şi populată de moldoveni; iar cealaltă mai urbanizată şi cu o populaţie slavă, în general imigrantă, angajată în industria grea de tip sovietic. Majoritatea întreprinderilor industriale moldoveneşti funcţionau ca şi un apendice al marilor întreprinderi sovietice, unele fiind amplasate în afara Basarabiei, în Transnistria, acestea din urmă generând o treime d in producţia industriei moldoveneşti.

În acelaşi timp, îndeosebi elementele moldovene din Transnistria, împreună cu funcţionari ruşi numiţi de la Moscova, au fost elementul aparatului de partid responsabil de promovarea politicilor sovietice privind naţionalitatea pe teritoriul RSSM. În general, aceste elemente dominau, aproape ca o castă, viaţa publică în Moldova sovietică, fapt la care a contribuit şi nivelul scăzut al educaţiei în rândul populaţiei moldovene, dominarea cadrelor ruseşti sau rusificate în majoritatea instituţiilor-cheie şi o utilizare aproape universală a limbii ruse în treburile oficiale ale republicii.

Pe lângă distorsionarea intrinsecă a balanţei etnice în RSSM, această politică sovietică a generat premizele de lungă durată ale viitorului separatism transnistrean. În data de 2 septembrie 1990, cu sprijinul Moscovei, regiunea se va proclama drept entitate independentă – „Republica Moldovenească Nistreană” (RMN), încetând să mai primească ordine de la guvernul central al Republicii Moldova.

Cauzele şi începutul crizei

Criza transnistreană a fost creată artificial de către Moscova la începutul anului 1990 pe fundalul crizei sistemice din URSS şi intensificării mişcărilor naţionale în republicile sovietice. Confruntaţi cu probabilitatea părăsirii Uniunii Sovietice de către RSSM, Anatoli Lukianov, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, cu implicarea lui Dmitri Iazov şi Boris Pugo, ministrul apărării şi, respectiv, al afacerilor interne, a decis să creeze pe teritoriul Moldovei două state: una pe malul stâng şi alta în Găgăuzia. În acelaşi timp, oficialul sovietic a creat o legătură între problema separatismului local din Moldova şi angajamentul RSSM de a semna noul tratat sovietic iniţiat de Mihail Gorbaciov în speranţa salvării Uniunii Sovietice.

Primul sprijin efectiv din partea Moscovei pentru transnistreni a venit în septembrie 1990, când trupe ale Ministerului de Interne sovietic au fost detaşate pentru a apăra „Congresul” elitelor rusofone care declaraseră independenţa „Republicii Transnistrene” faţă de Moldova în cadrul Uniunii Sovietice. Intervenţia trupelor avut rolul general de gestionare a conflictului – în acest caz, să descurajeze o eventuală încercare de-a Chişinăului de a suprima cu forţa forul respectiv, după cum ameninţase. Însă exista şi un al doilea scop: de a exercita presiune asupra Moldovei ca aceasta fie să renunţe la aspiraţiile de independenţă, fie să se pomenească dezmembrată.

Trupele Armatei a 14-a, având în componenţa lor multe persoane născute în regiunea transnistreană, s-au văzut încurajate şi de părtinirea deschisă faţă de Tiraspol manifestată de Ministerul Apărării. Astfel, atunci când, în noiembrie 1990, nu departe de Dubăsari, erupe prima confruntare armată moldo-transnistreană, rusofonii transnistreni aveau de partea lor nu doar formaţiuni de voluntari înarmaţi, ci şi aşteptarea susţinerii trupelor sovietice.

Conflictul între noile autorităţi de la Chişinău şi „RMN” a erupt la sfârşitul primăverii-vara anului 1992, ducând la pierderea câtorva sute de vieţi omeneşti. Conflictul avea să fie curând eclipsat de alte evenimente din lume, dispărând din titlurile ziarelor vremii. Acesta, totuşi, rămâne a fi unul din cele mai complicate conflicte din spaţiul post-sovietic, atât din punct de vedere al preistoriei sale, cât şi din punct de vedere al implicaţiilor sale politice şi evoluţiilor posibile. Deşi la 7 iulie 1992 a fost încheiat un acord de încetare a focului, nu s-a găsit încă o soluţie pentru problema litigioasă care stă la baza conflictului – statutul juridico-teritorial al malului stâng al Nistrului din cadrul statului moldovenesc.

Deşi mass-media şi oficialii ruşi se referă regulat la război ca la un conflict etnic, ar fi o simplificare grosolană să prezinţi conflictul drept o confruntare între etnici moldoveni/români şi partea „vorbitoare de limbă rusă” a populaţiei Moldovei. Mai mult, niciuna din cele două părţi implicate în conflict nu este de acord cu o asemenea descriere, insistând că este în esenţă un conflict politic.

Pentru partea moldoveană, conflictul a început ca o insurecţie în masă, dar a devenit în curând o chestiune naţionalistă, odată cu venirea la putere în Moldova a Frontului Popular, care a promovat o politică de românizare şi unire cu România. Influenţat de naţionaliştii din rândul liderilor Frontului Popular, legislativul a adoptat măsuri cu efect de divizare, care a sporit temerile crescânde printre minorităţile vorbitoare de limbă rusă. Astfel, procesul mobilizării antisovietice care a precedat prăbuşirea URSS a sporit şi mai mult scindarea etnică deja existentă în Moldova.

Prin contrast, în tabăra secesioniştilor din regiunea transnistreană, conflictul violent a fost un caz de conspiraţie a elitelor, în care sprijinul Moscovei a jucat un rol crucial. Liderii rusofoni din regiunea transnistreană au folosit confruntarea etnică pentru a exacerba sentimentele de ostilitate şi insecuritate în scopul consolidării propriei puteri. Războiul din Moldova a decurs aşa cum a decurs pentru că Moscova a ales să descurajeze violenţele conduse de mase în partea moldoveană, iar ulterior a decis că va fi mai bine pentru interesele sale strategice să susţină şi nu să prevină secesionismul elitelor transnistrene. Moscova aşadar a ajutat elitele transnistrene să pornească războiul şi ulterior să-l câştige.

Escaladarea conflictului după ultimatumul lui Mircea Snegur din martie 1992 risca să compromită neutralitatea Armatei a 14-a din Moldova, pe care Rusia a şi luat-o sub controlul său printr-un decret prezidenţial din data de 1 aprilie 1992. Generalul Lebed, care l-a substituit pe Iuri Netkaciov la comanda Armatei a 14-a în iulie 1992, şi-a exprimat cu mai multe ocazii susţinerea fermă pentru regimul „RMN”. Acesta declarase oraşul Bender, amplasat pe malul drept al Nistrului, parte inalienabilă a „RMN”, iar „RMN” – „o mică parte a Rusiei”, regiunea transnistreană fiind „cheia spre Balcani”. Atunci când forţele moldovene au câştigat prin luptă Benderul, tancurile Armatei a 14-a au traversat podul peste Nistru. Evenimentul s-a dovedit determinant pentru cursul luptei.

Consecinţe

Problema transnistreană a pus o pecete grea pe procesul de tranziţie post-comunistă a Moldovei. După cum s-a menţionat mai sus, conflictul este în general prezentat ca fiind de sorginte etnică. Însă eforturile de a soluţiona îngrijorările de ordin etnic ale separatiştilor rămân ineficiente atât timp cât cauzele mai fundamentale ale conflictului rămân fără atenţie. De fapt, criza e mai puţin rezultatul unor revendicări etnice legitime şi mai degrabă al unei concurenţe îndelungate între două elite politice diferite, una dintre care a substituit pe alta în procesul de tranziţie a Moldovei de la o republică sovietică la un stat independent. Un factor care complică şi mai mult lucrurile este faptul că republica transnistreană deja a stabilit structuri de stat rudimentare, adică un preşedinte şi un parlament ales, formaţii militare, o reţea complexă de raioane şi consilii orăşeneşti moştenite încă din perioada sovietică, introducând chiar şi o monedă proprie. Astfel, având în vedere faptul că liderii transnistreni au avut de profitat de pe urma lipsei controlului asupra regiunii din partea guvernului central moldovean, e puţin probabil ca aceştia să îmbrăţişeze reformele politice care ar diminua pârghiile de care dispun în favoarea Chişinăului.

Dar problema cu cel mai mare efect de complicare este Armata rusă a 14-a şi îngăduinţa arătată Transnistriei de către Federaţia Rusă. În octombrie 1994, a fost semnat un acord moldo-rus care stipula retragerea trupelor ruse din regiune, însă acordul nu a mai intrat în vigoare din cauza refuzului Dumei de a-l ratifica. Mai mult, la 13 noiembrie 1996, Duma de Stat a adoptat o rezoluţie care declara regiunea o zonă „de interes strategic special pentru Rusia”. Sub presiunea comunităţii internaţionale, la Summitul OSCE de la Istanbul din 1999, Rusia s-a angajat să-şi retragă forţele armate din Moldova până în 2001, însă s-a scuzat de această responsabilitate invocând dificultăţi tehnice ale retragerii.

În contextul politicilor post-sovietice, relaţiile între Federaţia Rusă şi Republica Moldova sunt marcate de numeroase contradicţii. Pe de o parte, Rusia oficial susţine integritatea teritorială a Republicii Moldova şi oficial este implicată în „reglementarea” conflictului transnistrean. În acelaşi timp, Moscova este principalul susţinător al regimului separatist de la Tiraspol, oferind RMN ajutor politic, economic, financiar şi militar.

Rusia a iniţiat două planuri de reglementare a problemei integrităţii teritoriale a Moldovei, ambele bazate pe ideea federalizării Republicii Moldova, unde Chişinăul şi Tiraspolul ar fi părţi egale, o formulă în care Rusia ar avea instrumente de influenţă şi presiune asupra Republicii Moldova şi posibilitatea de a păstra bazele sale militare din Transnistria. Primul a fost „Memorandumul Primakov”, semnat în 1997, iar al doilea a fost aşa-numitul „Memorandum Kozak”, care urma să fie semnat în 2003, dar a fost respins de guvernul PCRM de atunci, ca urmare a protestelor în masă şi presiunilor externe. În ambele cazuri, Rusia a insistat pe un tratat care i-ar oferi Transnistriei o cvasi-independenţă în cadrul unui stat federal, suficiente locuri în parlamentul moldovean pentru a bloca eventuale modificări ale Constituţiei, plus prezenţa pe termen lung a trupelor ruse.

Au fost propuse şi alte planuri de reglementare: Planul OSCE (1993) – Moldova stat unitar, cu o largă autonomie acordată Transnistriei; Planul Belkovski (2004) –  Basarabia oferită României, iar Transnistria devine independentă; Planul Iuşcenko(2006) – democratizarea Transnistriei şi ulterior unirea cu Moldova; şi Planul Cioroianu (2009), care propunea modelul cipriot.

Viitorul

Reieşind din poziţiile asumate de diverşi actori interni şi externi în trecutul recent şi în prezent, se pot schiţa câteva scenarii de rezolvare a conflictului. Primul ar presupune un stat moldovean unitar care să acorde Transnistriei o autonomie largă; al doilea presupune o confederaţie compusă din Chişinău şi Tiraspol (plus autonomia găgăuză), fiecare cu statut egal; al treilea ar fi integrarea malului drept (actuala R. Moldova minus Transnistria) în corpul României, pe baze istorice, unde România ar fi statul unitar ce include şi teritoriul istoric Basarabia; al patrulea presupune alipirea Transnistriei la Federaţia Rusă, în conformitate cu rezultatele a două referendumuri consecutive desfăşurate în Transnistria, unde această propunere a fost susţinută de majoritatea, deşi în condiţii marcate de nereguli majore; al cincilea scenariu ar putea fi o Transnistrie integrată în Ucraina, o posibilitate sugerată de istorie – Transnistria făcuse parte din Ucraina între anii 1917 şi 1940 – precum şi de factorii demografici (etnicii ucraineni reprezintă 28 la sută din populaţia regiunii); al şaselea scenariu prevede independenţa Transnistriei, după cum au pledat de numeroase ori oficialii şi locuitorii regiunii. Totuşi, experienţele istorice similare din toată lumea sugerează că e greu să prezici contextele post‐coloniale sau post‐imperiale atunci când identitatea politică şi teritorială a unui stat nou se ciocneşte de ambiţiile de mare putere manifestate de fostul centru imperial.

Astăzi, viitorul statului este adesea prezentat dintr-o perspectivă ce presupune doar două soluţii: fie Republica Moldova devine un stat european, integrând Transnistria ca urmare a integrării europene, fie Moldova şi Transnistria formează o confederaţie sub control rusesc şi participă în proiectele eurasiatice ale Federaţiei Ruse. În ambele cazuri, modelul selectat ar trebui să reflecte nu doar preferinţele interne ale moldovenilor, influenţate de diverse proiecte de edificare statală sau naţională, dar şi contextul general al relaţiilor conflictuale sau consensuale între Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă legate de acest subiect. Din aceste motive, rezultatul cel mai probabil pe termen scurt şi mediu ar fi păstrarea status quo. Asta pentru că în contextul general al confruntării Vest-Est nu e loc de o reconciliere efectivă în Republica Moldova.

Octavian Ţîcu,
doctor în istorie, Institutul de Istorie al AŞM

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările