Cum i-a fost luată de sub nas lui Iuliu Maniu funcţia de prim-ministru în anul 1926. „A fost un moment politic unic în analele luptei politice interbelice“
0
În 27 martie 1926, după patru ani în care s-a aflat la cârma ţării, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu îşi depunea mandatul. Înainte de asta, premierul liberal s-a prezentat la Cameră şi Senat, pentru a da citire decretului de dizolvare a Parlamentului.
În 28 martie 1926, la o zi după încheierea celor patru ani de guvernare liberală, au început consultările şefilor de partide. În audienţă la Regele Ferdinand s-au prezentat, pe rând, Nicolae Iorga, co-preşedinte al Partidului Naţional, Alexandru Averescu, liderul Partidului Poporului, şi Ion Mihalache, din partea Partidului Ţărănesc. După cum susţine istoricul sălăjean Marin Pop, cercetător ştiinţific la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, Regele Ferdinand le-a cerut să realizeze un guvern de concentrare naţională, iar dacă acest lucru nu era posibil, fiecare partid să prezinte câte o listă ministerială. „Conform indicaţiilor electoratului, cele mai mari şanse pentru a prelua puterea o aveau Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc“, punctează istoricul.
Averescanii au propus PN şi PŢ fuziunea "fără condiţii" sub preşedinţia generalului Averescu, la fel ca şi guvernul ce urma să fie alcătuit, dar ideea s-a lovit de refuzul categoric al şefilor celor două formaţiuni politice. În aceeaşi zi, Vasile Goldiş îi înmâna lui Iuliu Maniu, celălalt preşedinte al naţionalilor, un memoriu în care doi dintre colaboratorii politici apropiaţi - I. Lupaş şi I. Lapedatu - îşi exprimau intenţia de a rămâne în Partidul Naţional dacă înţelegerea cu ţărăniştii se va face, situaţia în care vor sprijini formaţiunea „fie în opoziţie, fie la guvern“. În schimb, dacă înţelegerea nu se realiza, îşi rezervau dreptul de a da concurs noului guvern.
Negocierile între cele două partide, privind încheierea unui acord de guvernare naţional-ţărănist, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu, s-au purtat în 29 martie. „Se pare că ţărăniştii au renunţat la conducerea Ministerului de Interne şi împărţirea egală a posturilor de prefecţi. Ţărăniştii urmau să desemneze prefecţi în 31 judeţe, iar PN, în 41. Maniu a insistat ca mai întâi să fie prezentate liste separate, deoarece, dacă regele dorea, într-o oră se putea constitui o listă comună, bazată pe acordul dintre cele două părţi“, subliniază Marin Pop.
Noaptea trădării
Potrivit acestuia, într-o primă fază, Iorga a prezentat regelui o listă ministerială - în care Iuliu Maniu figura ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, pentru ca la solicitarea suveranului să revină cu o listă comună a naţionalilor şi ţărăniştilor: „Dar tot Iorga menţionează că lista nu era completă, ceea ce ar fi creat suspiciuni regelui că în spate s-ar fi ascuns nominalizări ca a lui Constantin Stere, pe care-l considera «primejdios, cu planuri ascunse». În audienţa oferită generalului Averescu, regele sublinia că doreşte un guvern format din cele trei partide de opoziţie: PN, PP şi PŢ“.
În noaptea de 29 spre 30 martie 1926, denumită de liderii Partidului Naţional "noaptea trădării", au fost văzuţi intrând la Cotroceni patriarhul Miron Cristea, împreună cu fostul ministru liberal Al. Constantinescu. „Se presupunea că ei ar fi făcut presiuni asupra regelui, în numele lui Ion I. C. Brătianu, să nu-l numească premier pe Iuliu Maniu, ci pe Alexandru Averescu. În dimineaţa zilei de 30 martie, la ora 8, generalul Averescu intra, «pe uşa din dos», la Cotroceni. La ora 9 era văzut că sosea Vasile Goldiş în frac, iar la orele 10 cabinetul Averescu depunea jurământul. În acest mod, «voinţa naţiunei, exprimată prin partide constituţionale, era la picioarele lui Brătianu»“, adaugă istoricul sălăjean.
„Învrăjbirea confesională spre a disloca partidul naţional“
Cu privire la modalitatea în care Averescu a ajuns să fie desemnat prim-ministru, jurnalistul Pamfil Şeicaru opina că a recurs "la învrăjbirea confesională spre a disloca partidul naţional", apreciind că era un „monstruos expedient folosit ca să se dea o legitimare guvernului Alexandru Averescu în faţa opiniei publice“. Negocierile dintre general şi Brătianu s-au dus „în mare taină“, încheindu-se abia în momentul în care fostul premier şi-a depus mandatul. Cât despre consultările cu şefii de partide, cunoscutul gazetar considera că au fost doar „spre a salva aparenţele"; în plus, spunea el, „farsa consultărilor a avut şi un accent de perfidie care dezonora", referindu-se la faptul că Partidului Naţional şi celui Ţărănist li s-a cerut să prezinte atât liste separate, cât şi o listă comună de guvernare, „un mijloc de a creia dihonii mulţumită indiscreţiilor voite care s-au făcut de palat“.
„A fost un moment politic unic în analele luptei politice interbelice. Miniştrii desemnaţi, în frunte cu Iuliu Maniu, aşteptau cu fracurile pregătite să se deplaseze la Palat pentru a depune jurământul. Între timp, generalul Averescu era însărcinat să formeze guvernul, iar peste o oră depunea jurământul cu întreg cabinetul. Din el făceau parte şi trei fruntaşi politici ai PN - Vasile Goldiş, Ioan I. Lapedatu şi Ioan Lupaş. Toţi trei erau de religie ortodoxă şi de aici ipoteza lui Pamfil Şeicaru că generalul Averescu s-a folosit de diferenţa confesională din cadrul PN. Cei trei fruntaşi au fost catalogaţi de Nicolae Iorga cu termenul de «fripturişti»“, adaugă Marin Pop.
Mai puteţi citi:
O zi din viaţa lui Iuliu Maniu descrisă de Corneliu Coposu. Documentul inedit din Arhivele CNSAS
Se încarcă comentariile...
