Moara fabuloasă unde se macină grâu şi porumb de 300 de ani. „Nici în ruptul capului nu ne gândim să o închidem“

Moara fabuloasă unde se macină grâu şi porumb de 300 de ani. „Nici în ruptul capului nu ne gândim să o închidem“

Moara de la Seliştea - Mehedinţi FOTO Alexandra Georgescu

La Seliştea, într-un sat pitoresc din nordul Mehedinţiului, moara de apă a familiei Surdei este singura care a supravieţuit în judeţ şi unde încă se macină făină. Este o moară care funcţionează perfect, în ciuda faptului că are mai mult de 300 de ani de activitate.

Ştiri pe aceeaşi temă

În satul Seliştea, aparţinător comunei mehedinţene Isverna,  există o moară de apă veche de peste trei secole, care încă mai macină grâu şi porumb. Alte mori care mai existau în satele învecinate s-au închis rând pe rând o dată cu depopularea satelor şi a apariţiei morilor electrice. Moara de apă de la Seliştea pare desprinsă dintr-un basm.

De altfel, întreaga zonă este plină de legende, cea mai cunoscută fiind cea din jurul Peşterii de la Isverna. Se spune că în peşteră este ascuns tezaurul Serbiei, îngropat în secolul XIX de către prinţul Milan Obrenovici, după ce fratele său Mihai a pus mâna pe tron.

CUM FUNCŢIONEAZĂ MOARA

Moara de la Seliştea este alimentată din pârâul Valea Verde, care adună toate apele de pe versanţii din zonă. Forţa apei învârte o roată, iar de aici mişcarea este transmisă înăuntru la angrenajul pietrelor de moară. În termeni tehnici, sistemul hidrotehnic al unei mori cu axul orizontal, aşa cum este cea de la Seliştea, este format dintr-o roată de mari dimensiuni fixată pe un ax orizontal care preia energia cinetică sub forma unui şoc hidraulic.

Boabele de porumb sau grâu sunt puse într-un coş şi strivite apoi de pietrele de moară. Procesul de măcinare este identic cu cel folosit şi acum câteva sute de ani. Măcinarea la rece, cu ajutorul pietrelor de cremene, la viteze mici, este diferenţa cu care moara hidraulică şi-a câştigat clienţii în vremurile de odinioară. Mecanismul din incinta morii de la Seliştea sporesc farmecul autentic al acestei instalaţii de epocă.

Lângă moară a existat mulţi ani şi o vâltoare de apă sau pivă, cum îi spun localnicii din Seliştea, pe care o utilizau pentru spălarea şi limpezirea textilelor de mari dimensiuni, ca postavurile, covoarele, cergile etc. Această pivă  era o construcţie de formă conică, realizată din buşteni, în care se rotea un curent puternic de apă.

MOŞTENIRE DE FAMILIE

Nea Gheorghe Surdei (91 de ani), bătrânul morar din Seliştea, care ţine în viaţă moara este foarte interesat ca aceasta să rămână deschisă.


Chiar dacă nu mai are mulţi clienţi, omul este convins că în timp lumea se va reîntoarce la vechile obiceiuri mai sănătoase, la pâinea făcută din făina măcinată la moara lui, veche de peste 300 de ani. Bătrânul morar nici nu concepe ca moara să se oprească vreodată: „Mai rar vine cineva, dar am zis că va rămâne în picioare cât trăiesc eu, fiindcă o am de moştină de la părinţi. Eu sunt bătrân şi mor mâine-poimâine, dar vreau să rămână moştenitorilor mei“.

Moara familiei Surdei a fost celebră în zonă. Aici veneau cu porumb oameni de la zeci de kilometri distanţă.

„Toată lumea spunea că făina de la moara noastră era cea mai bună, că nu e forţat bobul, ci este sfărâmat lin. Acum, oamenii nu mai vin la moară, dar nici în ruptul capului nu ne gândim să o închidem. Tradiţia trebuie să meargă mai departe“, spune Nicolae Surdei, fiul morarului.

La cei 91 de ani ai săi, Gheorghe Surdei încă se ocupă de moară, dar are ca ajutor de nădejde pe fiul său, Nicolae Surdei (62 de ani). Îşi aminteşte foarte bine vremurile trecute, când localnicii stăteau cu orele la coadă cu sacii plini de grăunţe la moara sa. Păstrează şi acum autorizaţiile şi registrele pe care  le ţinea în fostul regim comunist. La o baniţă de porumb, omul trebuia să dea cotă la stat 1,8 kilograme de făină măcinată.

Controalele Miliţiei de la acea vreme erau foarte drastice, dar nea Gheorghe spune că nu a avut niciodată probleme fiindcă a respectat legea. Gheorghe Surdei spune că a trăit decent din această ocupaţie, dar recunoaşte că morăritul este o muncă grea. Pe timpul lui Ceauşescu avea doi oameni care îl ajutau, fiindcă altfel nu ar fi putut face faţă comenzilor. Este un întreg lanţ de operaţiuni şi un mecanism complex al activităţilor care se derulează până când făina devine una de bună calitate. Importantă este şi şlefuirea pietrelor de moară, după o metodă numai de morarul Gheorghe ştiută. De altfel, aceasta este unul din secretele obţinerii unei făini de calitate. „Pâinea coaptă, frământată din făină de la moara noastră este foarte gustoasă şi pufoasă, iar mămăliga are un gust aparte, că o mănânci şi goală. Acum de sărbători, vor veni şi vecinii noştri să macine porumb la noi pentru mămăliga pe care o pun lângă carnea de porc“, spune Nicolae Surdei.

SUPĂRAREA MORARULUI

Acum, bătrânul morar de la Seliştea este consternat de vremurile pe care le trăieşte, de indolenţa autorităţilor şi modul cum înţeleg să trateze cetăţenii. De o jumătate de an aşteaptă ca Ocolul Silvic Tarniţa, la care este arondat satul lor, să trimită un angajat pentru a marca un copac de pe un teren proprietatea familiei lor. Au nevoie de acest lemn pentru a scobi un jgheab nou din trunchiul de copac fiindcă cel vechi s-a rupt şi l-au cârpit în mai multe locuri cu nişte bucăţi de cauciuc.

„Domnule, erau şi înainte miliţie, pădurari, brigadieri, ocoale silvice, dar era libertate, am întreţinut moara aşa cum trebuie, nu aveam niciun necaz. Acum moara are jgeabul spart şi nu îmi dă nimeni niciun drept. Nu pot să tai un copac din pădurea mea. Nu se întâmpla înainte de 89 aşa ceva“, povesteşte bătrânul.

Dragostea pentru morărit s-a transmis din generaţie în generaţie, iar familia Surdei nu poate abandona lupta aşa de uşor şi nu se îndură să lase de izbelişte moara moştenită de la părinţi.

DOUĂ CERERI DIN LUNA MAI

„Din luna mai am făcut două cereri şi uite că intrăm în iarnă cu jgheabul rupt, iar lemnul crapă când e frig. Nu au venit cei de la Ocol să marcheze copacul, ca să-l putem tăia“, zice şi Nicolae Surdei, fiul morarului. Familia Surdei trăieşte un sentiment de deznădejde şi neputinţă pentru că vede cum vechea lor moară este ameninţată cu dispariţia. De altfel, oricine ajunge în acest loc este pătruns de acest sentiment al pierderii unui patrimoniu definitoriu pentru zona montană a Mehedinţiului. Într-o societate normală, această străveche şi genială maşină hidraulică ar fi conservată cu sprijinul autorităţilor în cele mai bune condiţii pentru ca generaţiile viitoare să cunoască şi acest aspect din lumea rurală de odinioară a României. Europenii, în schimb, au instituţii special create care se ocupă de conservarea morilor de apă, de restaurarea şi studiul acestora. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările