Aniversare tristă pentru Timişoara: în 1552 s-a lăsat întunericul dominaţiei otomane în Banat

Aniversare tristă pentru Timişoara: în 1552 s-a lăsat întunericul dominaţiei otomane în Banat

Gravură cu Timişoara Otomană în 1650

Pentru Banat şi Europa, 27 iulie 1552, a fost o zi tristă. Este ziua în care trupele otomane ale lui Ahmed Paşa, i-au măcelărit pe creştini care părăseau oraşul, în frunte cu comitele Ştefan Losonczy.

Ştiri pe aceeaşi temă

Timişoara a fost asediată fără folos de otomani în 1551. A fost însă cuceriă în anul 1552 prin capitulare, cu promisiunea că cei care doresc pot să părăsească cetatea fără să păţească nimic. Pe 27 iulie 1552, otomanii nu s-au ţinut de cuvânt, iar la ieşirea creştinilor (maghiari, spanioli, germani) pe Poarta Azapilor, în frunte cu comitele Ştefan Lozonczy, au fost masacraţi.

Avea să urmeze 164 de ani de dominaţie otomană asupra Timişoarei şi Banatului, până la eliberarea habsburgilor.

Timişoara devine paşalâc, fiind condusă de către un paşă de rang superior care avea în subordine sangeacurile Lipova, Cenad, Gyula, Moldova Veche şi Ineu, iar din 1660, Caransebeş, Lugoj, Arad, Făget şi Becicherecul Mare.

Despre cum arăta viaţa din Cetatea Timişoara în perioada ocupaţiei otomane, au lăsat mărturii mai mulţi călători, cronicari şi spioni.

Poveştile unei spion austriac

Henrick Ottendorf a fost trimis de diplomaţia habsburgilor ca ambsador în Timişoara, în 1663, pentru a negocia tratatul de pace cu Ali paşa. De pe urma hoinărelilor sale a rezultat cea dintâi hartă a străzilor din cetatea medievală a Timişoarei, însemnărle sale fiind folosite de Marele Stat Major Habsburgic.

Manuscrisele lui Ottendorf au fost descoperite în 1900, iar în 1943 apare volumul „De la Viena la Timişoara, 1663”.



Vom reda pasaje inedite care au apărut în „Pagini despre Banat”, scos de Biblioteca Judeţeană Timiş.

„Cetatea a fost construită înaintea otomanilor de regii maghiari. Îşi are numele de la râul Timiş şi de la cuvântul „var” care în ungureşte înseamnă cetate. Puţine din casele oraşului se văd de la depărtare, doar turnurile moscheilor, fiind aşezat pe şesul întins, şi în mare parte, acoperit de pomii grădinilor din jurul oraşului.

În suburbie, către răsărit şi miazănoapte, se întinde un câmp mare şi neted unde mai mulţi ani la rând şi-a făcut tabăra Ali paşa. Timişoara este împărţită în trei părţi: cetatea, oraşul şi suburbiile, care de asemenea sunt de două feluri şi o parte a lor se numeşte Insula, iar cealaltă Oraşul rascian.

Castelul este o clădire veche, în patru laturi cu un zid şi patru turnuri puternice, pătrate, înconjurată din toate părţile de mlaştini adânci şi de râul Timiş. Afară, în faţa castelului este un turn mare, în patru laturi care este unit de castel printr-un zid şi are o poartă mare şi un pod peste care trebuie să treci ca să intri în cetate.

În castel sălăsluieşte caimacul paşei de Timişoara sau guvernatorul. Caimacul supraveghează veniturile, muniţia, proviziile şi prizonierii.

Şanţurile care înconjuară oraşul sunt foarte adânci iar Timişul face aceasta în multe locuri în mod natural, alte cu ajutorul oamenilor. Cum însă turcii nu se îngrijesc prea mult intreţinerea lor, le lasă să se astupe şi le curăţă doar foarte rar.



Cele cinci porţi ale oraşului

Cinci sunt porţile oraşului. Prima se numeşte Kuciuk Kalle Kapi, care are un pod către suburbie. A doua Soukapi şi este un turn pătrat, iar deoarece Timişul se adună aici dinspre cetate, şanţul dintre oraş şi insulă are apă limpede şi proaspătă, bună de băut. Notablităţile oraşului pun să li s aducă apă de aici de către matararschilar sau „purtătorul de sticle”.

Ceilalţi locuitori îşi iau apa din şanţul oaşului care însă este îndeobşte destul de murdară pentru că se spală şi se aruncă în ea tot soiul de murdării, astfel încât unul îşi spală picioarele sau cârpe vechi ori aruncă în ea intenstinele oilor tăiate, iar altul, alături îşi umple cana de băut.

Există şi fântâni pe la case şi chiar o fântână deosebit de bună în afara oraşului, dar turncii preferă să bea apă cugătoare în locul celei mai bune ape din fântâni.

A treia poartă se numeşte Azab Kapî şi şi-a luat numele de la un fel de soldaţi turci numiţi azapi, care sunt mai neînsemnaţi ca ienicerii. Acesta este un turn frumos, dreptunghiular, zidit din piatră de talie, ridicat de generalul Castaldo înaintea acestora.

De trei ori pe zi se aude imnul de slavă al turcilor

De trei ori pe zi, în zori cu două ore înaintea zilei, după amiază cu două înaintea serii şi seara, cu două ore după apusul soarelui în turn bat tobele obişnuitul imn de slavă al turcilor în acompaniamentul de schalmeye.




Sub acest turn sunt agăţate, spre aducere aminte, numeroase ghioace mari, pinteni şi alte însemne ale uriaşilor sau giganţilor. Lângă poartă, într-o ladă lungă, zac osemintele unui om de mărime incredibilă.

A patra poartă se numeşte Horros Kapî care de asemenea este un turn frumos făcut din piatră de talie, sus cu un foişor acoperit. Pe acesta se află un orologiu mare care bate orele şi le arată şi pe cadran. Dar pentru că turcii nu se pricep să-l mânuiască, rareori merge bine şi decade ca multe alte lucruri care la noi se caută a fi întreţinute.

A cincia şi ultima poartă se numeşte Kana Kapî sau Poarta Sângelui. Pentru că stă la capătul oraşului, prin ea se trece mai puţin.

Suburbia se împarte în două: Insula şi Oraşul Rascian

În mijlocul oraşului se află un loc numit Bazar sau piaţă iar aici se vând tot felul de mărfuri, oameni, cai şi alte lucruri prin strigare sau haraciul obişnuit la ei, astfel că marfa e aceluia care oferă mai mult.

Insula se află în apropierea Cetăţii, în faţa Porţii Apei. Timişul o înconjuară de jur împrejur. Pe o potecă se poate ajunge la Poarta Apei, iar în rest se poate călători pe drumul obişnuit peste podurile porţii mici a cetăţii. Pe aici trece de asemenea un drum către Belgrad, dar care este folosit doar de cei care locuiesc în această parte a oraşului.

Cealaltă parte a suburbiei se numeşte Oraşul Rascian (aşa îi numeau austriecii pe sârbi), de asemenea despărţit de un braţ îngust al Timişului. Pe aici trece drumul obişnuit spre Belgrad.

În ceea ce priveşte moscheile din Timişoara, sunt cu totul opt, mari cu turnuri înalte, construite după obiceiul lor şi acoperite cu ţigle, iar turnurile acoperite cu plumb. În oraş sunt două: de fiecare a bazarului câte una, iar în restul suburbiei, cinci. În afară acestor moschei mari, în suburbii sunt încă trei mici şi mai proaste, clădite numai din lemn.



Biserici petru catolici şi ortodoxi

Biserica catolică este în suburbie, aproape de Poarta Apei, într-o străduţă îngustă şi este înconjurată de o curte şi de case, iar alături locuieşte un călugăr franciscan. Acesta cuprinde ca mărime cinci sau şase sute de persoane. Rascienii sau ortodoxi au biserica lor la capătul suburbiei, într-o grădină.

Deşi nu este atât de mare ca cea catolică, este mai bine construită şi împodobită cu multe culori şi picturi.

Nu departe de biserica ortodoxă, afară, este o moară de pulbere pe un braţ al Timişului, înconjurată cu un zid înalt de palaside şi păzită de o santinelă, ca nimeni să nu poată intra. Ali are aici numeroase piese de artilerie pe care le ia în bătălii. Nu departe de aici se află numeroase alte mori de grâne care trec de-a lungul Timişului.

„Cine a luat Timişoara a obţinut o ţară întreagă”


Lângă oraş sunt diferite mlaştini, dar de jur împrejurul oraşului sunt multe grădini care dau multe fructe. Unele erau chiar plăcute şi le-am vizitat: acestea sunt întreţinute în neorînduială şi prost, după obiceiul lor.

Atât străzile oraşului cât şi ale suburbiilor sunt podite cu lemn tare asemenea unui pod: cauza este că acestea nu sunt pavate şi pământul este adânc şi noroios dacă plouă.



Locuitorii oraşului sunt toţi turci. Creştinii locuiesc în suburbii şi asemenea turcilor, se întreţin din negoţ, cultivarea pămânului, creşterea animalelor şi altele asemenea.

Pentru că prin aşezarea sa locul este foarte roditor şi populat, turcii înşişi spun despre Timişoara că cine a luat Buda nu a obţinut decât un oraş, cine însă a luat Timişoara a obţinut o ţară întreagă.

Aici se găseşte o mulţime de vânat, parte datorită pădurilor din jur, parte pentru că este puţin urmărit.

Ţiganii cereau plată de oameni

Ţiganii, ale căror ocupaţii sunt binecunoscute fiind fierari, de asemenea muzicanţi, geambaşi, iar în unele localităţi se lasă folosiţi în locul călăului. Ei locuiesc în apropierea biserici ortodoxe şi adunătura asta este amestecată cu porci. Când rascienii sunt îşi ţin Paştele sau este târg la Timişoara, ţiganii au obiceiul să îi oprească pe trecători, atât femei cât şi bărbaţi, şi să le ceară o plată. Pe cei care nu vor să dea nimic sau le dau mai puţin decât li se cere, îi aruncă în cea mai apropiată groapă cu apă sau noroi astfel încât stârnesc râsul".

Timişoara este eliberată în 1716 de către trupele conduse de Eugeniu de Savoya.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: