Jurnalul de pandemie al unui medic: „«Dom’ doctor, vreau să ciocnesc şi eu un ou cu cineva». Mi-a umplut sufletul de bucurie şi ochii de lacrimi“

Jurnalul de pandemie al unui medic: „«Dom’ doctor, vreau să ciocnesc şi eu un ou cu cineva». Mi-a umplut sufletul de bucurie şi ochii de lacrimi“

Conduce secţia de Boli Infecţioase a Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina, unde au ajuns până acum peste 70 de pacienţi diagnosticaţi cu COVID-19, unul singur în stare gravă. Într-un amplu interviu pentru „Adevărul“, medicul Marius Ionescu explică ce au însemnat cele două luni în care i-a tratat pe pacienţii „captivi“ chiar şi 35 zile într-un salon de spital.

Ştiri pe aceeaşi temă

La doar 30 ani, este medic specialist şi deja şef de secţie, dar şi viitor tată. A stat izolat de soţia sa, care aşteaptă un copil, o bună bucată de vreme, pentru a nu o expune riscului de a contracta boala. Spune că a simţit aceeaşi izolare ca noi toţi, însă nici pe departe ca cea a pacienţilor săi din spital, care trec prin clipe inimaginabilie şi pentru care are mereu un gând bun şi grijă de sufletul lor.

Tratează pacienţi diagnosticaţi cu COVID-19 de la sfârşitul lunii martie şi a trecut, alături de colegi, prin ajustări de protocoale terapeutice şi stări contradictorii ale pacienţilor. Cel mai greu rămâne să le menţii pacienţilor tăi moralul sus, explică medicul, pentru că este o perioadă de „detenţie“, cum o descriu din ce în ce mai des pacienţii care ajung aici.

Adevărul: Cu ce se tratează la Slatina COVID-19?

Marius Ionescu: Cu acelaşi lucru cu care se tratează şi în protocolul naţional. Nu fac lecţie de medicină, dar, în funcţie de forma bolii. (...). Formele de boală sunt dinamice, el astăzi se poate simţi bine, mâine începe să prezinte un alt simptom, poimâine mai facem o radiografie de control şi aşa mai departe. Nu pot să vă spun că institui un tratament pe care să-l ţin 7-8-10 zile. Eu îl ajustez în funcţie de vizita la pacient şi în funcţie de discuţia pe care-o am şi de examinarea obiectivă pe care o fac la patul bolnavului.

Asimptomaticii? Le daţi un Paracetamol? Cum sunt trataţi?

Un Paracetamol, dacă au nevoie de perfuzabil în cazul în care nu se simt hidrataţi, în cazul în care mai au nevoie de nişte vitaminoterapie, în general asta este procedura pe care o folosim.

Când se ajunge la medicamente ţintite? Kaletra, Tamiflu, ce mai folosiţi?

Nu, Tamiflu a fost vehiculat la început. Simptomatologia este nespecifică, iar nebunia asta a început în momentul în care noi încă eram în val de gripă şi s-a luat decizia în felul următor: administrăm Tamiflu până la rezultatul negativ de gripă. Întotdeauna luam şi un test de gripă şi vedeam. Nu iroseam medicamente degeaba.

Folosim Kaletra şi Plaquenil, adică hidroxiclorochină şi Kaletra este lopinavir – un tratament folosit pentru medicaţie antiretrovirală la pacienţii de HIV, dar pentru care a fost demonstrată eficienţa, prin studii şi experienţă clinică. Ne-am lovit de o chestie total nouă, pe care a trebuit să o observăm şi s-o învăţăm din mers. Bineînţeles, în funcţie de afectarea respiratorie, pentru că aici intervine, în infecţia cu SARS CoV-2, afectarea pulmonară. Ulterior, citind şi lucrurile fiind dinamice, am luat decizia şi noi să instituim tratamentul profilactic cu fraxiparină, pentru a preveni eventualele tromboze care pot să existe.

„Este o experienţă clinică, nu un experiment, să ne-nţelegem!“

Este tratamentul de care vorbea dr. Musta, nu?


Da, intervenţia dr. Musta a fost lămuritoare. Dr. Musta explică exact ce trebuie, pe înţelesul fiecăruia.

Şi care este beneficiul acestor anticoagulante, să reamintim?

Noi, până în momentul de faţă, n-am mai avut niciun pacient critic, instituind profilaxia antitrombotică. Este experienţă clinică, nu este un experiment, să ne-nţelegem, nu trebuie să cădem în panta cealaltă. Aşa s-au născut revoluţionarii, aşa s-au născut pionierii. Au administrat un tratament care au văzut că a mers, şi nu este ceva luat de la şobolani sau de la câini să dăm la oameni, sau de la pisici, pur şi simplu am luat ceva testat, ceva avizat, care a dat roade.

Cum  este cu suspiciunea «se vindecă pacienţii în două zile, e ceva la mijloc, nu există acest virus»?

Am o statistică, împreună cu colegii mei am făcut un tabel cu toţi pacienţii care au călcat pragul secţiei de Boli Infecţioase, strict pozitivi. Am avut cea mai rapidă vindecare în 10 sau 11 zile, dacă nu mă înşală memoria. Undeva între 7 şi 11 zile au fost cele mai rapide vindecări. Oricum, metodologia de caz spune în felul următor: instituirea tratamentului, în funcţie de decizia clinică a medicului curant, timp de 7 zile, bineînţeles cu observarea clinică a diverselor reacţii şi aşa mai departe. Se recoltează un test la a 7-a zi de tratament şi ulterior la 24 ore. Conform metodologiei de caz care este disponibilă oricărui om pe site-ul CNSCBT.ro, Comisia Naţională de Supraveghere a Bolilor Transmisibile asta ne spune. Ne-a obligat să respectăm nişte trasee peste care noi nu trecem. Şi nu cred că-şi permite nimeni să treacă. Nu există pacient pozitiv cu test negativ în a doua zi şi să-l considerăm pe ăla unul şi bun şi cu asta basta. Metodologia de caz spune foarte clar: două teste negative. Şi, bineînţeles, starea clinică a pacientului, pentru că în orice boală externezi pacientul pe date clinice şi paraclinice, niciodată dacă analizele stau bine, dar pacientul este febril în continuare sau tuşeşte în continuare, nu-l externezi.

Deci vindecarea în două zile e un mit?

E un mit, da, şi cu asta sper că e lămurită situaţia.

Cam cât durează, în medie, spitalizarea pentru un pacient cu COVID-19? Un caz mediu ca formă a bolii.


Între şapte şi 35 de zile, cam aşa am avut cea mai lungă internare. Eu, cel puţin, am internat o pacientă în data de 21 aprilie şi am externat-o în data de 20 mai. Colega mea a internat un lot de pacienţi pe data de 22 şi i-a externat pe data de 21. Asta este situaţia.

Ce înseamnă aceste 30 de zile de spitalizare? Prin ce trece un pacient?

Trece prin foarte multe situaţii şi prin foarte multe stări. Şi noi suntem alături de ei pe cât putem, şi asistentele noastre, cu vorba, cu gândul, cu fapta, adică nu numai cu medicamentul. Intrăm la ei ori de câte ori este necesar, nu pot să vă spun un număr de intervenţii, pentru că lucrurile sunt dinamice.

Ce simţiţi când ieşiţi la magazin, pe stradă, şi vedeţi lumea buluc?

Sincer să fiu, iniţial a fost o frică, pentru că n-am ştiut la ce să mă aştept. Cred că ăsta a fost sentimentul care ne-a încercat pe toţi: aoleu, dacă ăla o fi infectat, dacă ăla.... Odată ce am învăţat ce înseamnă transmiterea, ce înseamnă protecţia mea personală, ce înseamnă dezinfectarea, ce înseamnă toate lucrurile de protecţie personală, am început să mă mai liniştesc. Dar, bineînţeles că teama există. O dată să greşeşti şi e de ajuns. Lucrurile nu sunt chiar atât de rele. Da, virusul trăieşte pe suprafeţe, da, virusul se transmite într-un anumit fel, totuşi, ţara noastră a fost un pic ferită, faţă de Italia, faţă de Spania, faţă de Anglia, faţă de America. Cred că şi românii noştri au înţeles...

„Mai bine să previi decât să tratezi“

Ce ar trebui să ştie omul de rând? Ce să faci, concret. S-a spus de atât de multe ori, dar...

Sunt lucruri care s-au spus, dar le repet: purtarea unei măşti este obligatorie, din punctul meu de vedere. În spaţiul închis este clar, iar afară trebuie să gândim lucrurile aşa: mai bine să port eu mască, decât să tuşească unul pe mine, din toate punctele de vedere e mai bine. Sunt lucruri pe care nu le poţi controla. „Nu port mască, pentru că mă duc până la magazin să-mi iau o pâine, de la 200 metri de mine“. Şi dă cineva peste tine şi ţi-a şi tuşit în faţă. Doamne-fereşte, se poate întâmpla orice. E dictonul latin cu care eu mi-am început munca în medicină – mai bine să previi decât să tratezi.

Mănuşile? Este un risc mai mare purtându-le, pentru că te-ai putea simţi protejat şi rişti să nu mai faci lucrurile cum trebuie?

Există şi această idee, dar este teorie. Eu am o pereche de mănuşi întotdeauna în maşină, bineînţeles nu aceeaşi, am o pereche de mănuşi pe care o schimb de fiecare dată când mă duc la vreun consult... Pielea noastră e obişnuită, deja nu se mai încreţeşte.

Lucrurile sunt foarte clare în spital, însă ce să facem noi, „civilii“?

Civilii ar fi bine dacă ar înţelege şi cum să le folosească. Adică în mod normal - mă duc la magazin, pun mâna pe cărucior, pun mâna pe portofel, l-am scos, am pus mâna pe plasă, mă duc cu ea acasă şi abia atunci arunc mănuşa. Nu! Greşit! Din punctul meu de vedere aici este o mică problemă, pe care nu a înţeles-o toată lumea. Lucrurile ar trebui în mod normal, dar nu se poate... Nu putem noi să educăm România din mers, din păcate. Teoretic vorbind, la fiecare atingere ar trebui să schimbăm mănuşa, asta ar fi cel mai indicat. Dar nu sunt eu în măsură şi nu am o funcţie de conducere ca să pot să ajut... Mă duc la magazin, eu nu ştiu ce se întâmplă acolo.

Am pus mâna pe mânerul de la frigider, să-mi iau o sticlă de lapte. În momentul ăla, eu ar trebui să-mi schimb mănuşa, pentru că acolo au pus mâna poate 200 de oameni şi nu ştiu dacă toţi au purtat mănuşi, sau dacă au purtat, ce au mai atins. Este o chestie un pic la limită aici şi aş vrea să mă opresc. Am văzut că foarte multe magazine au dezinfectanţi la nivelul raioanelor.. Ne ducem şi dăm un pic. Trebuie să ştim şi aici cum să folosim. Nu atingem tot cu mâna, ci cu cotul, frumos, spălăm bine mâinile şi în felul ăsta decontaminăm mănuşile. Sau, când ieşim din magazin renunţăm la mănuşi, dacă nu am putut să facem asta, dar să ştim foarte clar că în momentul în care băgăm mâna după portofel, există şi acolo un risc. Este o discuţie destul de amplă şi care are multe ramificaţii...

E undeva în două ape discuţia, pentru că există un risc şi aşa şi aşa. Nu pot să cuantific exact-exact care este mai mare riscul, cu mănuşi sau fără mănuşi.

Ce ştim la momentul ăsta, oferă imunitate trecerea prin boală sau nu?

Cred că nici cei mai mari specialişti în imunologie, microbiologie nu ne-ar putea da un răspuns. Aţi văzut că au existat cazuri şi în China, au existat cazuri în diverse ţări, pacienţi care au fost externaţi, declaraţi vindecaţi, s-au reinfectat. Aici nu putem spune că poate a fost la mijloc o eroare medicală, poate că virusul reapare, este foarte greu de dat un răspuns. Nu pot să dau un verdict dacă există clar risc de reinfectare. 

Doar timpul ne va răspunde, timpul şi mai exact minimum un an de zile, din punctul meu de vedere, trebuie să aşteptăm ca să vedem exact amploarea. Gândiţi-vă că nu ştim, la ora actuală, ce complicaţii pe termen lung poate să dea acest virus. Gândiţi-vă că nu ştim reinfectarea, sunt destul de multe necunoscute în momentul de faţă şi cred că timpul chiar este un prieten bun, pentru că atâta timp cât cadrele medicale îşi fac treaba, învaţă, se învaţă şi putem să manageriem cât mai bine.

Mai exista o discuţie privind perioada de incubaţie. Noi izolăm 14 zile, chinezii spun că pot să fie contagioşi până la 27 de zile. Cum e?

Metodologia noastră de caz şi de supraveghere a acestei infecţii ne spune clar: expunerea, contactul cu o persoană pozitivă, recoltarea se face în ziua 7 şi ziua 14, pentru a verifica dacă acel contact a fost infectant sau nu. În acelaşi timp, noi ştim foarte clar că autoizolarea sau carantinarea a fost făcută timp de 14 zile. Noi, în momentul ăsta, pe acest interval de timp lucrăm. Nu avem experienţe clare cum că au existat perioade mai lungi de incubaţie, pentru că încă nu sunt date. Probabil ceva teste in vitro există în lume, dar ...

Există posibilitatea de a te contamina prin intermediul pachetului? Există acele mărturii ale persoanelor care nu se ating câteva zile de un pachet primit.

Sunt paranoia. În mod normal, firma care livrează ceva este destul de conştientă de riscul de contaminare. Refuz să cred că există vreo companie în lumea asta care să pericliteze sănătatea unei societăţi întregi. În momentul în care faceţi dumneavoastră o comandă, trece prin «’jde mâini» până să ajungă pe preşul de la casă. Şi nimeni nu-şi doreşte să fie acuzat, penal chiar... Eu, personal, am văzut curierii cu mănuşi, cu dezinfectant.

„Mai bine să greşesc în plus decât în minus“

Ce ar putea să ne salveze? Automatismele?

Da, va urma o perioadă în care să fim cât mai stricţi cu noi, pentru că sunt nişte măsuri de igienă normale, care a trebuit să fie implementate oarecum cu forţa în urma unei pandemii. Foarte mulţi dintre români au nesocotit anumite aspecte de-a lungul timpului, educaţia medicală la noi în România cam lipseşte. Am avut anii trecuţi focare de hepatită A, şi în Dolj, şi Olt şi în mai multe locuri, ştiţi că i se spune în popor boala mâinilor murdare, dar există şi problemele cu sursele de apă şi aşa mai departe. Nu intrăm în detalii epidemiologice, dar este tot o normă de igienă. Trebuie să vină COVID-ul ca să ne spălăm pe mâini, să ne dezinfectăm şi să avem grijă să nu tuşim pe colegul, pe prietenul, pe...

Cu ce seamănă acest Sars COV-2 ?

Este simptomatologie nespecifică. Febră, tuse, de regulă seacă, dureri în gât, dureri musculare.

Şi răguşeală?

Prea rar, nu am avut niciun caz, cel puţin la noi aici. Ceea ce am mai observat – lipsa gustului şi lipsa mirosului,  un semn de debut al acestei infecţii. Nu trebuie să fie luat de-a bună şi general, de asta spun că sunt simptome nespecifice, pentru că şi febra poate să apară în nu ştiu câte boli. Lipsa miroului – poate să fie o rinită, să fie altceva, de asta noi suntem antrenaţi, ne-am autoantrenat să încercăm cu rapiditate şi cu exactitate să nu ratăm nimic şi să stabilim – ăsta intră în definiţia de caz, chiar dacă mie mi se pare că e altceva. Îl iau şi întotdeauna cred că stăm toţi sub această egidă – mai bine să greşesc în plus decât în minus. Este un lucru imperios necesar, pentru că în mâinile noastre stă sănătatea populaţiei.

Manifestări digestive? S-a vorbit şi despre asta.

Am avut câteva, dar erau însoţite de semnele nespecifice descrise mai devreme, adică erau semne de însoţire, nu aş putea să le trec în categoria de debut.

„Românii au acţionat mai mult pe frică decât pe logică“

Din teama de COVID am evitat să ne prezentăm la medic. Ce aţi observat în gardă?

O suită întreagă de pacienţi cardiologici, oncologici, hematologici, diabetici, din teama de posibilul contact infectant, despre asta vorbim, nu s-au prezentat nici la medicul de familie, şi nici la serviciile dedicate patologiei lor. Din păcate, uşor-uşor a trebuit să ajungă din nou la spital, şi au ajuns pacienţi destul de decompensaţi. Cu părere de rău, românii au acţionat mai mult pe frică decât pe logică. Domnule, trebuie lunar să-mi iau medicamentele, trebuie să-mi anunţ medicul de familie dacă se întâmplă ceva cu mine, nu – lasă că stau acasă, mi-a crescut un pic glicemia doar... Fiecare semn de genul ăsta trebuia să constituie un semn de întrebare şi să apeleze la cabinetele de medicină de familie. Din păcate şi acestea au lucrat mai mult telefonic. Frica a existat la nivel general în primele zile ale acestei pandemii. Pacienţii au sunat la telefon din frică şi n-au ştiut dacă să vină sau să nu vină. Puneţi-vă în postura lor: «mă ştiu cu comorbidităţi, există o şansă mai mare să ajungi în stare critică, de ce să mă duc la medicul de familie să stau alături de colegul care nu ştiu ce are». A fost o frică generală şi s-a uitat de logică. N-am avut cum să controlăm acest lucru, pentru că media s-a axat pe COVID, ministerul s-a axat pe COVID, a fost o urgenţă maximă, pentru a nu exploda şi a nu ne transforma într-o Italie...

Şi mai este o urgenţă maximă?

În momentul de faţă trebuie să fim într-o stare de vigilenţă permanentă. Populaţia s-a obişnuit cu această boală. A înţeles într-o oarecare măsură ce înseamnă, medicii s-au mai obişnuit şi ei, au înţeles ce înseamnă evoluţie, tratament, agravare. Cred că nu este nici timpul, nici momentul să considerăm că am trecut peste pandemie. Oricând se poate întâmpla orice, momentan o ţinem sub control, dar asta este numai şi numai cu ajutorul populaţiei generale şi a medicilor. Populaţia este un real sprijin prin faptul că ei îşi poartă masca, păstrează distanţa....

„Cred că această vară este un pic de sacrificiu“

V-a speriat relaxarea?

Am observat relaxarea asta în trafic înainte de 15 mai. Eu lucrez la Slatina, dar locuiesc la Craiova. Nu cred că suntem încă în măsură să ieşim la terase, la baruri, să mergem la cinematografe, cred că trebuie să mai aşteptăm un picuţ. Oricum, cred că această vară este un pic de sacrificiu. Nu cred că o să se ajungă prea curând la 10-15 cazuri pe zi, să putem să spunem că suntem OK. Eu zic să facem noi lucrurile cum trebuie, indiferent de ce fac cei din jur, să ne păstrăm rigorile, nu trebuie să dăm cu piciorul la 2 luni de stat în casă. Situaţia a fost înfiorătoare, nici nu vreau să mă pun în situaţia lor, a celor care au respectat acele reguli, să iasă din casă doar pentru chestiuni urgente, să completeze acele declaraţii, să... Eu cred că a fost un efort care trebuie să se păstreze. 

Ce aţi vrea să ştiţi despre virusul ăsta acum?

Concret, aş vrea să ştiu dacă există reinfectare. Mai departe de asta, suntem într-un proces de învăţare cu toţii. Suntem toţi înapoi la facultate sau pe băncile şcolii. Mi se pare că foarte mulţi medici, nu pot să spun chiar eroic, şi-au dat viaţa, dar au făcut totul pentru pacienţi. Am uitat cu toţii şi de familie, şi de soţie, şi de câini, pisici, părinţi, bunici şi aşa mai departe şi ne-am dedicat pacienţilor, cred că nu sunt singurul care o poate spune.

Cum e o zi în spital?

Trezirea la 6.00 şi ceva. O cafea într-un termos şi vin la muncă. Noi, fiind patru colegi, avem un singur cabinet, pentru că trei sferturi din secţie este pentru suspect COVID. Întrebăm medicul de gardă ce a avut în gardă. Au venit rezultate, trebuie să le printez. Eu sunt unul din cei care primeşte rezultatele acestui judeţ. Mulţumesc celor din DSP, şi ei sunt puţini, şi noi suntem puţini, şi din puţini s-a făcut bine, s-a făcut mult şi bine. Primim rezultatele, le analizăm, vedem despre ce este vorba, intrăm la suspecţi şi la confirmaţi şi, de regulă, având în vedere că am avut şi 30 şi ceva de cazuri, intrăm minimum doi.

Ce vă-ntreabă cel mai des pacienţii?

Când pleacă. Gândiţi-vă că relatarea unuia dintre pacienţii mei, care a stat 29 de zile, este grăitoare. Mi-a spus: «domnule, acum îmi dau seama cum se simte o pisică în casă». Exact astea au fost cuvintele lui. Şi m-am simţit prost. Am trăit însă şi momente de bucurie nespusă. Am fost de gardă vinerea de după Paşte şi pacientul respectiv era încă acolo, în sectorul de confirmaţi. Am urcat la el la vizită şi, ulterior, după câteva ore, pacientul respectiv m-a sunat: «dom’doctor, vreau mult să intraţi până la mine». Dacă mă cheamă pacientul, pentru mine este o bucurie, înseamnă că am făcut bine şi mă vor din nou. Dar, în acelaşi timp, mă şi întreb: am greşit ceva? Trebuie să ajung neapărat. Am intrat. «Să trăiţi, ce s-a-ntâmplat? Sunt dr. Ionescu» (spui întotdeauna cine eşti, e greu să te recunoască cineva în acel echipament). «Cu ce vă pot ajuta?» «Dom’ doctor, e sărbătoare mare, vreau să ciocnesc şi eu un ou cu cineva». Mi-a umplut sufletul de bucurie şi ochii de lacrimi. A fost un moment... M-am simţit că fac parte din familia lui. A stat atât de mult timp la noi internat, şi încă nu stătuse suficient... A fost o bucurie de nedescris. A primit un pachet şi a simţit să ciocnească cu medicul lui un ou roşu.

Era singur în salon?

Era cu încă un pacient în salon, pentru că veniseră în aceeaşi zi. Avea cu cine să ciocnească, dar voia şi cu mine. M-a umplut de bucurie că am ajuns la el şi i-am transmis ce am ştiut eu mai bine ca să-l liniştesc. A simţit nevoia să-mi mulţumească într-un fel. În toată chestia asta trebuie să ne gândim şi la sufletul oamenilor, care este de nepreţuit şi trebuie să avem cea mai mare grijă de el. Fără un pic de psihoterapie şi fără o vorbă bună... Noi încercăm să ajutăm pacientul cu vorba, cu gândul şi cu fapta. Am avut posibilitatea în facultate să învăţ  «aşa da» şi «aşa nu». Încă învăţ. Greşelile îmi sunt cel mai bun prieten. Am învăţat din greşeli şi am învăţat ce este respectul faţă de aproapele. Mai departe de asta, e orgoliul tău la mijloc. Nu am intrat în meserie ca să devin profesor universitar sau mare doctor pe la Bucureşti. Dacă pacientul pleacă sănătos şi cu un zâmbet în colţul gurii e suficient.

„Am un mare respect pentru soţia mea, şi ea tot medic“

Ce v-a învăţat COVID-ul ăsta?

Eu am trecut printr-o perioadă grea. Sunt căsătorit şi am şi un copil pe drum şi mi-am trimis soţia departe. Am trimis-o la bunica ei, pentru că nu aveam niciodată garanţia faptului că, Doamne-fereşte, nu fac eu o greşeală şi aduc acasă şi la soţie. Mi-a fost foarte greu, pentru că practic ajungeam acasă şi eram tot în izolare, să zic aşa, nu puteam să mă văd cu ea, nu puteam să mă văd cu părinţii, cu prietenii, eram acasă, pur şi simplu. Har Domnului că munca mea nu se termină niciodată la o oră fixă. Lucrurile sunt atât de dinamice şi mă simt atât de dedicat acestei meserii încât pentru mine munca nu se termină nici de-acasă. Răspund indiferent de ore, indiferent de zi...

Alături de soţie FOTO: Facebook

Viaţa de familie s-a schimbat uşor pentru că trebuie să fii mult mai grijuliu. Din fericire, şi soţia mea este tot medic şi am un mare respect pentru ea, pentru că alături de ea am pornit pe acest drum, ne-am cunoscut în facultate, şi cu ea m-am sfătuit cel mai des. Ce să fac, cum să procedez aici, a fost şi este sprijinul meu în absolut orice. Ea este medic pneumolog, dar întotdeauna când m-am simţit mai încolţit de o situaţie medicală şi am considerat că trebuie să sun neapărat pe cineva, am apelat-o cu încredere. Şi ea a învăţat cu COVID-ul ăsta alături de mine. Nu cred că s-a schimbat atât de mult viaţa de familie, doar simplul fapt că nu ne mai putem face plimbările obişnuite, nu ne mai putem întâlni cu prietenii ca de obicei, lucruri care erau pentru noi normale. 

CV
Numele: Marius Ionescu
Data şi locul naşterii: 26 aprilie 1990, Craiova
Studiile şi cariera:
• A studiat Medicina la Craiova
• În timpul facultăţii a făcut un stagiu de practică Erasmus la Lisabona, Portugalia, specialităţi chirurgicale şi medicale
• La finalul Rezidenţiatului a ajuns la Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina, unde în prezent conduce Secţia Boli Infecţioase

Starea civilă: căsătorit

Locuieşte în Craiova

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: