Destinul scriitorului corăbian Virgil Mazilescu, frânt din cauza alcoolului
0
Poet, eseist şi traducător, Virgil Mazilescu este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori originari din judeţul Olt. Născut pe malulul Dunării, la Corabia, acesta a fost, ca mai toţi marii scriitori, o fire excentrică, preferând să fie catalogat mai mult ca un poet calitativ decât unul cantitativ. Nu a scris mult, dar ce a lăsat în urmă dovedeşte talentul rarisim al unei scriituri cum nu mai întâlnim azi.
Virgil Mazilescu s-a născut pe 11 aprilie 1942 în oraşul Corabia şi a murit la numai 42 de ani din cauza alcoolului, pantă pe care a alunecat din cauza unei iubiri neîmpărtăşite. A urmat cursurile mai multor şcoli primare şi liceale din mai multe oraşe şi aceasta deoarece părinţii săi obişnuiau să îşi schimbe des serviciul. A studiat la Cuşmir, Turnu-Severin, Târgu-Jiu, Drăgăşani şi Bucureşti, unde a şi absolvit Liceul “Spiru Haret” în 1959. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Filologie, secţia Limba şi literatura română, a Universităţii Bucureşti. Obţine diploma de licenţă în 1964 şi este repartizat ca profesor în judeţul Giurgiu. Din 1966 activează ca bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploieşti, iar, din 1968, ca secretar al cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor condus pe atunci de Miron Radu Paraschivescu, pentru ca, după 1970, să fie angajat redactor al revistei “România literară”.
Virgil Mazilescu publică primele versuri în 1966 în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova. Pe plan editorial a debutat doi ani mai târziu cu volumul de poezii “Versuri”, volum ce a fost distins cu Premiul revistei „Luceafărul” pentru debut în anul 1968. A urmat culegerea “Fragmente din regiunea de odinioară” în 1970, în 1979 publică în noua serie “Hyperion” cel mai cuprinzător volum antum al său - “Va fi linişte, va fi seară”, iar în 1983 iese de sub tipar “Guillaume poetul şi administratorul”. Mazilescu a colaborat cu versuri la mai multe publicaţii precum “Amfiteatru”, “Gazeta literara”, “Luceafărul”, “Tribuna” şi la “România literară”.
Creaţia sa literară, împreună cu scrisorile către un prieten pe nume Dumitru Ţepeneag din Franţa, a încăput între coperţile unui volum postum de numai 166 de pagini intitulat “Poezii”. Virgil Mazilescu a fost însă şi un excelent traducător, dar nu a epatat niciodată, deşi cunoştea foarte bine limba franceză. Ca într-o veritabilă dramă shakesperiană, poetul născut pe meleaguri oltene parcă şi-ar fi regizat sfârşitul în urma unei despărţiri de o anume “Rodica”, peste care nu a putut trece atât de uşor.
Moartea descrisă pe o foaie de hârtie
Dumitru Augustin Doman a scris, în cartea sa intitulată “Eseuri vesele şi triste” şi dedicată prietenului său Virgil Mazilescu, cât de special era poetul corăbian. Acelaşi scriitor descrie, în cadrul aceluiaşi volum anterior menţionat, începutul sfârşitului pentru Virgil Mazilescu pe care îl cunoscuse atât de bine. “Cu câteva luni înainte de a muri”, spune Dumitru Augustin Doman în cartea mai-sus menţionată, “Virgil Mazilescu s-a hotărât să ţină un jurnal, jurnal aflat acum la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Este radiografia începutului sfârşitului pentru un poet profund cum puţini are literatura română contemporană”.
Caietul începe abrupt şi rău prevestitor: „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”. De altfel, obsesia morţii constituie una dintre liniile principale ale jurnalului, cealaltă fiind obsesia recuperării iubitei pierdute, o anume “Rodica”. “Nu avem de-a face cu un jurnal de scriitor, precum cele ale reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte, de pildă, ci cu un text scris pe fugă, la beţie, la mahmureală, la disperare, ceea ce face din el cu atât mai mult un document preţios pentru istoria literară, pentru cunoaşterea omului, mai puţin a poetului Virgil Mazilescu”, scrie Doman.
Primul rând, continuă Doman în cartea sa despre Mazilescu, e totdeauna definitoriu pentru agitaţia permanentă în care trăia. Iată cum scria Virgil Mazilescu: „Vineri, 4 dimineaţa. Beau”. Sau: „M-am trezit la prânz (ora 1). Fără votcă (zac sticle goale în jur), cu doar 40 de lei. Întrebare: să mă duc sau nu diseară pe la Rodica?”. Ori: „Trezit la 12. Un rest de votcă. Apoi Ştefania mi-a adus o sticlă”. Şi: „Ora 10 dimineaţa: telefon de la Dragoman. Ne întâlnim la o votcă. Se întrevede anestezia…”.
De fapt, “anestezia” este cuvântul care revine obsesiv în text precum greaţa în romanul lui Sartre. E lupta zilnică a poetului cu anestezia care, pe de o parte îl persecută, socotind că aceasta îl reduce la stadiul de animal, dar pe de altă parte îl linişteşte pentru scurte perioade, scrie acelaşi Dumitru Augustin Doman în “Eseuri vesele şi triste”. Mazilescu încerca să-şi provoace starea de anestezie cu votcă pentru a uita de cele două obsesii pomenite mai sus.
„Băutura nu prea îşi mai face efectul, anestezia prinde din ce în ce mai greu”; „Anestezia a prins abia într-un târziu, până atunci stare groaznică…”. Şi reia: „Se sfârşeşte vodca, începe depresiunea, mi-e dor de Rodica. Redă-mi-o, Doamne! Era ultima oară, în halatul ăla maro, caraghios, cu ciorapi uşor căzuţi, nespus de dulce. Trăgea absentă (sau nervoasă?) de câteva fire de păr. Lasă, V.M., lasă. Totul e pierdut…”.
“Jurnalul” lui Virgil Mazilescu arată că acesta şi-a întrevăzut clar moartea, nu de puţine ori gândindu-se, serios sau nu, la sinucidere.
„E 6 fără 20 dimineaţa. Beau, fumez, mă gândesc. Cred totuşi că trebuie să mă sinucid. Dar nu beat!”. Era în februarie 1984.
Peste o lună notează: „E 7 dimineaţa. Îmi simt moartea”. Apoi, o altă notă cu rezonanţe de exasperare: „Viaţa ca o povară! Dar lipsa ei? A vieţii? Liniştiţi-vă, nu mă sinucid, nu asta am vrut să spun!”.
Dar, de fapt, ca şi Esenin, el chiar se sinucide, nu dintr-o dată precum rusul, ci mai încet, otrăvindu-se cu băutură multă şi cu obsesia iubirii pentru Rodica, „dumnezeul” lui, cu invocarea căreia se încheie jurnalul: „RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit?”.
Virgil Mazilescu se stinge din viaţă la 10 august 1984, în Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul de la Mănăstirea Cernica.
Vă mai recomandăm pe acelaşi subiect:
Viciile lui Brâncuşi. Marelui sculptor îi plăcea să fumeze şi să bea vin
Se încarcă comentariile...
