FOTO Legătura dintre cea mai iubită regină a României şi „locul care arată ca în Anglia, unde se întâlneşte Răsăritul cu Apusul”, Mănăstirea Hurezi

FOTO Legătura dintre cea mai iubită regină a României şi „locul care arată ca în Anglia, unde se întâlneşte Răsăritul cu Apusul”, Mănăstirea Hurezi

Mănăstirea-Hurezi - Vâlcea Foto Arhiva Florin Epure

A avut patru testamente şi cinci locuri de suflet în România. Şi într-un caz şi în altul, există o legătură cu „unicul obiectiv din universul cultural patrimonial de la sud de Carpaţi”. Puţini ştiu că Regina Maria şi-a dorit mult timp să fie înmormântată la Mănăstirea Hurezi, „cel mai drag loc al inimii ei”. Încă de când era tânăra prinţesă a simţit acolo spiritul şi trecutul glorios al ţării alături de care avea să scrie istorie.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Mănăstirea Horezu din Oltenia de sub munte, judeţul Vâlcea, a fost unul dintre cele cinci locuri de suflet ale Reginei Maria, în România. Şi-a dorit să fie înmormântată în Capitala Ceramicii Populare Româneşti, aşa cum este cunoscută zona astăzi, şi a scris acest lucru în nenumărate ocazii, dar mai ales în primul ei testament.
 
„Mănăstirea Hurezi, ctitoria şi necropola Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, a fost locul cel mai drag sufletului Reginei Maria”, precizează prof. dr. Florin Epure, directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea despre aşezământul de la poalele Builei, pe care aceasta l-a descoperit la scurt timp de la venirea ei în România. 
 
„A fost cucerită de frumuseţea împrejurimilor pe care le găsea asemănătoare cu ţinutul ei natal, a fost fascinată de drama Brâncovenilor, dar şi de istoria şi sacralitatea sfântului lăcaş”, şi toate acestea au determinat-o să-şi dorească să aleagă locul pentru somnul de veci, „legându-se prin testament”, aşa cum o făcuse cu mai bine de de două secole înainte şi domnitorul Brâncoveanu.
 
 
Pe urmele marii suverane
 
Mai târziu, şi-a schimbat opţiunea testamentară, pentru Balcic. Cu toate acestea, „spiritul ei nu a părăsit nici o clipă această oază de spiritualitate ortodoxă”, mai spune istoricul care crede că sufletul suveranei României este astăzi omniprezent, de peste un secol, în tot ceea ce reprezintă sacralitate în Hurezi, de la biserica zugrăvită de meşterii lui Constantinos, la Foişorul lui Dionisie, de la Schiturile „Sfinţii Apostoli” şi „Sfântul Ştefan”, la bolniţă, sau Sala Spătăriei, de la cuhnia brâncovenească până la paraclis sau chilia maicii stareţe Epifania. Un motiv întemeiat pentru a merge pe urmele marii suverane.
 
„Destinul Reginei Maria a fost strâns legat de cel al neamului românesc. În ultimul ani, din ce în ce mai mulţi istorici amintesc despre rolul major jucat de aceasta nu doar în modernizarea ţării, ci în special în realizarea unităţii naţionale româneşti. „Regina-soldat” sau „Mama Răniţilor”, aşa cum a consemnat-o istoria, pentru curajul şi devotamentul de care a dat dovadă pe fronturile Primului Război Mondial, a avut de asemenea o contribuţie enormă în plan diplomatic. 
 
Iar memoriile sale sau ale altor contemporani, alături de documentele de arhivă, sunt menite să ne ajute la creionarea unui portret cât mai real al celei care a fost una dintre cele mai mari personalităţi feminine ale poporului român. 
 
Puţini ştiu că Regina Maria şi-a manifestat, încă din tinereţe, dorinţa testamentară de a fi înmormântată la Mănăstirea Hurezi, cel mai drag loc al inimii ei”, aminteşte directorul de la Cultură.
 
Dragostea pentru inestimabila comoară a artei brâncoveneşti transformată într-o tradiţie
 
La 17 ani, prinţesa se căsătorea cu principele Ferdinand de Hohenzollern, moştenitorul tronului României. Din primele călătorii Principesa s-a îndrăgostit de ctitoria domnitorului Constantin Brâncoveanu, „unicul obiectiv de patrimoniu cultural universal de la sud de Carpaţi”, situat în Romanii de Jos – Horezu, judeţul Vâlcea.
 
La trei ani de la căsătorie, poposea aici împreună cu principele Ferdinand şi Regele Carol. Îi însoţeau mai mulţi miniştri şi „persoane însemnate” printre care Spiru Haret şi Ionel Brătianu, fiind întâmpinaţi de stareţa Epifania Teodorescu.
 
În 1909,  principii moştenitori apar într-o poză de arhivă pe scările bisericii de la Hurezi, alături de Ionel Brătianu, la acea vreme preşedinte al Consiliului de Miniştri şi conducătorul liberalilor.
 
Dragostea pentru inestimabila comoară a artei brâncoveneşti de la Hurezi, sădită încă de la începuturi, avea să rămână în sufletul ei definitiv, făcându-şi o tradiţie din a reveni anual în acest loc, chiar şi după ce a devenit Regină a României în 1914. 
 
 
Alături de „prietenul de suflet” - I.G. Duca, căruia îi mărturiseşte visul despre somnul de veci  
 
„Omul politic şi de stat Ion G. Duca, de care era legată printr-o prietenie de suflet, o va însoţi mereu în locurile dragi de la Horezu. La rândul său, acesta se îndrăgostise de acest loc încă din perioada în care a fost numit ajutor de judecător la Tribunalul din Râmnicu Vâlcea, Plasa Horezu”, mai aminteşte istoricul. 
 
Spre exemplu, în 1915, după ce îşi vizitează prietenul la Măldăreşti, Regina Maria va ajunge din nou la Hurezi, unde va semna în „Registrul vizitatorilor”, dovadă care s-a păstrat până în zilele noastre.
 
„Am vizitat iubita Biserică Sf. Apostoli şi locul din apropiere, unde vreau să fiu înmormântată. I-am cerut lui Ion Duca să pună o cruce de piatră veche acolo, pe care am găsit-o în regiune, să marcheze exact locul, pentru că odată moartă nu voi mai putea să explic exact unde aş vrea să zac!”, povestea acesta în memoriile sale. Era vorba despre o cruce înălţată în cinstea Sfântului Grigorie Decapolitul, în anii 1806 - 1807, de Arhimandritul Ghermano Trapezuntul, stareţul de la acea vreme al schitului.
 
Palatul Cotroceni şi aripa construită aidoma Foişorului lui Dionisie
 
Între 1915 şi 1926, regina va cere să se construiască la Palatul Cotroceni o aripă nouă, cu două foişoare şi o scară exterioară de acces, la fel cu cea a Foişorului lui Dionisie de la Mănăstirea Hurezi, alături de o terasă belvedere.
 
Într-o scrisoare adresată mamei sale, în 1916, aminteşte despre Horezu când spune că va merge să-şi viziteze copiii la Sinaia, adaugă: „Iar la sfârşitul lunii, dacă va vrea şi Dumnezeu, vreau să mă duc la Horezu, vechea mea mânăstire favorită, ca să mă odihnesc cu adevărat în mijlocul naturii!”
 
Descriere de excepţie a Mănăstirii Hurezi în „My country”
 
În „My country”, va scrie din nou despre marea sa dragoste pentru Mănăstirea Hurezi, povestind cum a decurs prima “întâlnire” cu cea mai frumoasă ctitorie a lui Brâncoveanu, pe care o descrie excepţional.
 
„Mai presus de toate celelalte, una din aceste mănăstiri mă atrage spre sine, căci cu adevărat e de-neînvins farmecul ei. O mănăstire, albă, singuratică, ascunsă departe, în regiuni de păduri mai verzi şi mai dulci ca oricare altele în ţară. Perfectă e forma bisericii sale, albă ca zăpada, rândurile de stâlpi care-i înconjură liniştita curte. Un farmec şi o taină o înfăşura, cum n-am mai simţit aiurea. Sobre-i sunt sculpturile, dar o armonie de nedescris îi face liniile frumoase şi o pace ca aceea străbate locul, încât aici am simţit de parcă aş fi găsit cu adevărat casa odihnei… 
 
Oriunde merg, călugăriţele mă primesc cu o mişcătoare bucurie, pe jumătate mirate că poate cineva, care e aşa de sus, să se îngrijească de un loc aşa de simplu. Mă duc adesea acolo, oricând pot, căci a aruncat un straniu farmec asupră-mi şi adesea trebuie să mă întorc iarăşi la pereţii ei albi. Clădirea alcătuieşte un dreptunghi în jurul bisericii, trei laturi sunt alcătuite de o îndoită colonadă, un rând peste altul, cel de sus formând un cerdac deschis mergând de jur împrejurul întregului. În dosul acestor stâlpi sunt chiliile maicilor: mici bolţi, odăi mici, date cu var, umile şi tăcute… 
 
Largă e biserica, nobilă în linii, bogată în sculptură, având în frunte un vast pridvor acoperit care se sprijină pe stâlpi de piatră bogat sculptaţi. Ca şi interiorul clădirii, acest pridvor e împodobit peste tot cu fresce, de o concepţie lipsită de artă si de un desen arhaic, dar armonioase, culoarea fiind îmblânzită de trecerea vremii. Înăuntru, biserica e înaltă, întunecoasă, mistică, zugrăvită întreagă cu sfinţi ciudaţi la faţă, care se uită fix la tine ca şi cum s-ar mira că sunt tulburaţi din singuratica lor tăcere şi pace. 
 
 
Multe comori zac între aceste ziduri: vechi icoane, lespezi de mormânt în ruină, o catapeteasmă minunat săpată, aurită şi zugrăvită cu o neasămănată îndemănare, toate culorile fiind veştejite şi armonizate de meşterul tuturor artelor, Timpul. În colţuri de umbră candele greu bătute cu ciocanul, atârnând de lanţuri prinse sus, răspândesc o lumină tainică asupra icoanelor îmbrăcate cu argint, pe care l-au lustruit atâtea evlavioase sărutări. De fapt un sfânt lăcaş, îndemnând sufletul să se ridice mai presus de lucrurile pământului acestuia… 
 
Ultima latură a pătratului e închisă de un zid înalt, cu o uşă la mijloc, care se deschide asupra unei înguste cărări ce duce spre o a doua biserică, mai mică, tot aşa de perfectă ca formă ca şi zidirea mai mare din curtea interioară. Aici se îngroapă maicile: un colţ idilic, înconjurat de ziduri zguduite, pe care le ţin laolaltă, cu lungile lor braţe spinoase, tufe de trandafiri sălbatici, acoperiţi cu gingaşe flori. Crucile de lemn cu ciudate forme care însemnează mormintele, stau în mijlocul înaltei ierbi vălurite si a venerabililor meri, pe care vârsta pare să-i aplece milos către cele ce dorm sub brazdă, la picioarele lor. De jur împrejur, păduri de fag pe dealuri joase, ondulându-se; ca fond la acestea, munţii albaştri, înneguraţi, cu neputinţă de atins, alcătuind o barieră împotriva lumii din afară… 
 
Un loc de frumuseţe, un loc de odihnă, un loc de pace…”
 
„Hurezul, mânăstirea aceasta mai iubită decât toate”
 
Astfel scria la sfârşitul anului 1916, în cartea publicată la Londra „My country”, Marie Queen of Rumania, Hodder and Stoughton, London, în care a adăugat şi câteva fotografii din prima şi a doua decadă a anilor 1900, realizate la Horezu.
 
Aminteşte din nou de Horezu şi când pomeneşte de Polovragi - Gorj: „Dar astăzi n-am de gând să descriu Hurezul, mânăstirea aceasta mai iubită decât toate, căci aiurea am mai vorbit de dânsa; astăzi, în ciuda dorului care-mi umple sufletul la gândul ei, nu mă voi opri să întru în sfântul cuprins, nu mă voiu sui pe cărarea dintre brazi care duce la poarta de întrare; ca una care am fost scoasă din raiu, voiu trece pe lângă înnaltele ziduri tăcute cu un suspin… Vreau să vă ieau astăzi cu mine la mănăstirea Polovraci. Nu e departe de frumosul Hurez cu înaltele ziduri albe...”.
 
Îngrijorată de soarta aşezământului, în Primul Război Mondial
 
În timpul Primului Război Mondial, îşi face griji pentru soarta mănăstirii sale de suflet şi a întregii zone: „Scumpa noastră Oltenie nu mai poate fi apărată. E un gând ce nu se poate îndura, totuşi se pare că ne e scris ca partea cea mai bogată, cea mai frumoasă, cea mai românească din ţara noastră să fie năpădită de duşmani. Mă gândesc la frumosul meu Horez, minunata mânăstire albă. Mi se spune acum că tocmai acolo se dau luptele, aşadar nicio picătură de amărăciune nu trebuie să rămână negustată. Vor distruge acel colţişor de pace, ales al inimii mele şi care mi-e atât de drag, încât am cerut să fiu înmormântată acolo cînd îmi va veni ceasul!” 
 
Testamentul va fi reînnoit în timpul exilului de la Iaşi, unde familia regală s-a retras pentru doi ani, după ocuparea Capitalei.
 
După Primul Război Mondial, Regina Maria îşi va reîncepe vizitele la Horezu. Iată ce scria într-una din însemnări: „M-am întors la Cotroceni, Copăceni, Sinaia, Horez. Am navigat din nou în susul şi în josul Dunării, am ocupat munţii, dealurile şi câmpiile.”
 
 
„Horezu a fost lăsat în pace de duşman, nimic nu a fost stricat şi nu s-a furat”
 
Va consemna în „Însemnările zilnice” vizita din 10 octombrie 1920 împreună cu Ferdinand, Carol, Sitta - Elena a Greciei, Ileana, Mignon şi alţii, după o vizită la Mănăstirea Curtea de Argeş: „Am plecat la Horezu, la o oră matinală… Am oprit pe drum, la Govora, să vedem mica mănăstire, iar la prânz am ajuns la frumosul meu Horezu, care strălucea alb în soare şi totul era mai frumos din cauza culorilor dăruite de toamnă copacilor. Stareţa mea dragă (Epifania Teodorescu - n.r.), bătrână şi bărboasă, a avut aproape un şoc când ne-a văzut venind pe neanunţate, dar ea, deşi simplă, este o femeie foarte inteligentă, şi a înţeles că nu am vrut să fie o vizită oficială şi s-a resemnat până la urmă că nu am fost primiţi ”după lege, cu toate clopotele bătând”. 
 
Bucuria ei nemărginită de a mă vedea din nou a făcut-o să uite incorectitudinea primirii. Ne-a sărutat pe toţi, înţepându-ne cu barba care, bineînţeles, că nu se rărise în timpul anilor de război. Horezu a fost lăsat în pace de duşman, nimic nu a fost stricat şi nu s-a furat, dar necesită reparaţii în mai multe locuri. Trebuie să-i cointeresez pe cei în măsură să o facă. 
 
Mi-a plăcut locul, la fel ca întotdeauna şi i-am dus pe oaspeţii mei în toate ungherele. Le-a plăcut şi lor. Am mâncat pe pridvor, ca de obicei, am ţinut-o lângă mine pe bătrâna mea prietenă bărboasă, hrănind-o cu mici îmbucături. Din timp în timp voia să-şi culce capul pe braţul meu, pe care îl ţinea strâns, exclamând: „Maică, maică, dragă!”, binecuvântându-mă pe creştet cum se pricepea mai bine. 
 
Mi-a spus lucruri frumoase despre cum mă iubeşte întreg poporul, adăugând că nici o regină sau Domniţă n-a iubit atât de mult ţara ca mine şi nu a făcut atât de multe pentru un popor. Şi a completat, în limbajul pitoresc, obişnuit, al ţăranilor noştri, ”dacă oamenii ar vorbi câte şapte limbi, ele tot nu ar fi destule ca să te laude”. 
 
De obicei acest lucru se spune după ce moare cineva, rareori în timpul vieţii sale, pentru că rareori eşti «profet în ţara ta»”, mai menţiona suverana.
 
„Un dor nestăpânit mă duce către văile din Vâlcea... cea mai dragă sufletului meu de artist”
 
Şi în 1925, într-o altă carte care apărea tot în Londra «The Country that I Love. An Exile’s Memories» – by Marie Queen of Rumania, Illustrated by Queen Elizabeth of Greece, Duckworth, London, 1925 - «Ţara pe care o iubesc. Memorii din exil», vom regăsi amintiri de suflet despre Mănăstirea Horezu şi stareţa ei, dar şi despre alte locuri din apropiere - precum „cula” oltenească de la Măldăreşti. 
 
„După ce v-am călăuzit spre acea îndepărtată mănăstire dobrogeană, imaginea altei mănăstiri îmi apare irezistibil în faţa ochilor, o mănăstire (Hurezi - n.r) de o frumuseţe fără seamăn, aşezată în cu totul altă parte a ţării. Am descris în altă carte, multe dintre aceste sfinte lăcaşuri de rugăciune; nu aş vrea acum să vă obosesc urechile cu repetiţii, dar un dor nestăpânit mă duce către văile din Vâlcea; din toate locurile frumoase ale ţării mele, aceasta este cea mai dragă sufletului meu de artist”.
 
În carte există un desen realizat Principesa Elisabeta, fiica cea mare a reginei, care a devenit Regina Elizabeth a Greciei – care semnează ilustraţiile cărţii. 
 
 
„Când eram tânără doream să fiu înmormântată la Horezu; Jean Duca şi Carol ştiu locul”
 
Testamentul la care facem referire în preambului acestui articol, şi de care tot pomeneşte, este scris şi sub forma unei scrisori adresată soţul ei, Regele Ferdinand: „Unde mă vei înmormânta? Te rog, nu într-o criptă! Prea mult am iubit florile, aşa că vreau ca flori să crească din inima mea. Când eram tânără doream să fiu înmormântată la Horezu; Jean Duca şi Carol ştiu locul (...)”.
 
Tot în 1926, înaintea plecării în America, Regina Maria va vizita din nou Horezu, însoţită de principesa Ileana, iscălindu-se din nou în „Registrul vizitatorilor”. Pomeneşte despre schimbarea stareţei pe care o îndrăgise foarte mult, despre Bolniţa şi Schitul „Sfinţii Apostoli”, dar şi de „crucea care am pus-o ca semn pentru locul în care mi-ar plăcea să fiu înmormântată într-o zi, loc care arată ca în Anglia, unde se întâlneşte Răsăritul cu Apusul”, dar şi dorinţa de a împodobi mănăstirea cu minunate grădini de flori.
 
O fotografie în care apare Regina Maria alături de I.G. Duca, în curtea Mănăstirii Hurezi se regăseşte şi în „Amintirile politice” ale prietenului ei „de suflet”.
 
 
A descoperit şi a iubit Horezu înainte de Sinaia, Bran, Copăceni ori Balcic
 
O mărturie a vizitelor dese ale suveranei o întâlnim şi într-o scrisoare a locuitorilor satului Romani - Horezu, către ministrului de Interne, Alexandru Vaida - Voievod: „Aşezarea pitorească, ca şi clima curată şi sănătoasă a acestei comune, a atras pe Domnul Ţării Româneşti, marele filantrop Constantin Brâncoveanu, de a clădit Monastirea «Horezul», cu clădirile din jurul ei, ca şi alte biserici – şi pe M. S. Regina Maria să clădească un castel; iar astăzi frumuseţea acestor locuri şi monumente atrag o mulţime de vizitatori atât din ţară cât şi streini”.
 
Tot în „Însemnări zilnice”, în 1927, menţiona, în timp ce se afla la parastasul soţului ei, Regele Ferdinand, la o lună după moartea acestuia, la Mănăstirea Curtea de Argeş:  „M-am întors la biserică doar mai târziu, seara, ca să fiu singură cu mormântul meu. În acestă biserică, fireşte, totul este frumos şi m-am obişnuit cu ideea că şi eu mă voi odihni acolo într-o bună zi, deşi visul meu fusese să fiu îngropată la Horezu, în acel loc minunat în care «Estul şi Vestul se întâlnesc»”.
 
Ultima vizită a Reginei la Măldăreşti şi Hurezi are loc în anul 1935. „O imagine de epocă ne-o arată pe Regina Maria stând pe scările Culei de la Măldăreşti, alături de Nadia, soţia defunctului I.G. Duca”, mai aflăm de la directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea, prof. dr. Florin Epure.
 
Un lucru rămâne de netăgăduit, dincolo de alegerile de mai târziu, de peregrinările sale prin lume, Regina Maria a descoperit şi iubit Horezu, poate, mai înainte de Sinaia, Bran, Copăceni şi Balcic, după cum reiese şi din «Povestea vieţii mele», o altă lucrare memorabilă a suveranei. 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: