Cele mai bizare tulburări delirante. Cum se comportă erotomaniacii, care se cred iubiţi de o persoană foarte importantă

Cele mai bizare tulburări delirante. Cum se comportă erotomaniacii, care se cred iubiţi de o persoană foarte importantă

Prezenţa unor convingeri fără un temei real, pe o perioadă îndelungată este semn al unei tulburări delirante. Ideile delirante ţin de situaţii care se pot întâmpla în viaţa reală - persecuţie, gelozie, grandoare - numai că respectivele convingeri n-au, de fapt, nicio legătură cu realitatea.

Ştiri pe aceeaşi temă

“Principala caracteristică a tulburării delirante este prezenţa unui delir nebizar, ce conţine idei aparent plauzibile, dar neverosimile (ideea de a fi urmărit, otrăvit, infectat, de a avea o boală, de a fi iubit la distanţă sau înşelat de partener). Astfel de idei delirante durează o perioadă de cel puţin 6 luni şi sunt bine sistematizate. Acest tablou clinic este completat de manifestări depresive”, explică, pentru "Adevărul", psihologul Ionuţ Ghiugan.
 
Tuburarea delirantă, pe baza temei delirante predominante, poate fi de tip persecutor, de tip erotomaniac, de tip gelozie, de tip somatic sau mixt. În toate aceste tipuri, convingerile persoanei sunt fixe si de nestrămutatat.
 
“În tulburarea delirantă de tip persecuţie, tema centrală a delirului o constituie convingerea delirantă a persoanei că este urmărită, spionată, supravegheată, înşelată sau obstrucţionată, otrăvită sau drogată sau tratată cu răutate de către ceilalţi oameni. Micile umilinţe sunt exagerate şi devin nucleul central al sistemului delirant, fapt pentru care individul apelează deseori la tribunale, foruri guvernamentale şi sociale pentru a remedia prin acţiuni legale această «injusteţe». Indivizii cu idei delirante de persecuţie sunt adesea plini de resentimente şi coleroşi, şi pot recurge adesea la violenţă contra celor despre care cred ei că i-au ofensat sau le-au lezat drepturile“, precizează specialistul. 
 
Delirul de tip erotomaniac
 
Când cel care suferă de această tulburare are credinţa că o altă persoană, de obicei cu statut social superior, este îndrăgostită de el, vorbim de tipul de tulburare erotomaniacă, în care pot apărea chiar tendinţe de agresivitate, de obicei, faţă de o a treia persoană, care se interpune în ”relaţia de iubire”.
 
“În tulburarea delirantă de tip erotoman, tema centrală a delirului o constituie convingerea delirantă a persoanei că aceasta este iubită de către cineva bine cunoscut, înalt învestit în plan social, politic sau cultural. Relaţia poate rămâne în plan spiritual sau individul poate desfăşura acţiuni de confirmare şi obiectivare a ei, ajungându-se astfel la posibile implicaţii judiciare”, mai spune psihologul. 
 
Tulburarea delirantă dip grandoare
 
Sunt şi persoane care ajung să creadă că sunt purtătoare ale unui mesaj divin, că sunt autoare ale unor descoperiri importante ori că au calităţi uluitoare.
 
“În aceste cazuri, vorbim de tulburarea delirantă de tip de mărire sau grandoare. Tema centrală a delirului o constituie convingerea delirantă că persoana posedă o capacitate sau un talent extraordinar (dar nerecunoscut), că deţine paternitatea unor invenţii sau descoperiri. Ideile delirante de grandoare pot avea şi conţinut religios (de exemplu, persoana crede că are un mesaj sau o misiune specială de la divinitate)”, explică Ionuţ Ghiugan. 
 
Idei delirante de infidelitate
 
Convingerile absolut nefondate că partenerul nu este fidel pot fi semn al tulburării delirante de tip gelozie.
 
“Pornind de la «indicii» aparente, întâmplătoare, persoana dezvoltă ideea delirantă că este victima infidelităţii partenerului. Ideea delirantă este susţinută de «probe», care sunt colectate şi utilizate pentru a justifica delirul (de exemplu, neglijenţă vestimentară sau pete pe cearceaf). Persoana cu acest tip de delir îşi confruntă de regulă partenerul şi încearcă să intervină în presupusa infidelitate (restrânge autonomia acesteia, îl urmăreşte în secret şi investighează presupusa infidelitate sau chiar se ajunge la atac fizic asupra partenerului de cuplu)”, mai spune renumitul psiholog. 
 
Convingerea delirantă a persoanei că emite un miros urât
 
Convingerile nefondate ale unor persoane că ar fi fost fost infestate cu diverşi paraziţi, în special la nivelul pielii, sunt specifice unui alt tip de tulburare delirant.
 
“Tipul somatic este un subtip ce se aplică atunci când tema centrală a delirului implică funcţii sau senzaţii corporale (convingerea delirantă a persoanei că ea emite un miros urat din piele, gură, rect sau vagin, că este infestată cu insecte pe/sau sub tegumente, că are paraziţi interni, că anumite părţi ale corpului sunt diforme sau hidoase (contrar oricărei evidenţe), ori că părţi ale corpului nu funcţionează). Persoana are convingerea delirantă că «modificările» în plan somatic vor fi cu siguranţă observate de ceilalţi, iar în consecinţă va fi rejectată sau eliminată din grup”, precizează specialistul.

Tulburarea delirantă poate semăna cu hipocondria, de care este uneori dificil de diferenţiat.  
“În hipocondrie, temerile în legătură cu faptul de a avea o maladie severă, ori cu preocuparea că are deja una sunt susţinute cu mai puţină intensitate decât în tulburarea delirantă (în hipocondrie, individul poate accepta ideea că maladia temută nu este prezentă)”, mai spune renumitul psiholog.
 
Cum se tratează tulburările delirante
 
O caracteristică comună a persoanelor cu tulburare delirantă o constituie aparenta normalitate a comportamentului şi aspectului exterior. Însă, atunci când situaţiile de viaţă sau contextele socio-profesionale sunt legate de ideile lor delirante, persoanele cu această tulburare reacţionează şi trec la acţiune în concordanţă cu tematica acestora. 
 
“În funcţie de conţinutul delirului, prezenţa acestei tulburări poate avea consecinţe extrem de serioase în planul relaţilor interpersonale, dar şi faţă de propria persoană, prin prezenţa unor impulsuri de sinucidere sau omucidere, sau alte modificări comportamentale extreme: de exemplu, refuzul de a mânca, datorat unui delir de otrăvire a hranei. În toate aceste situaţii, spitalizarea este absolut necesară”, explică Ionuţ Ghiugan. 
 
Pacienţii cu această tulburare nu solicită ajutorul specializat decât în situaţii foarte rare. În marea majoritate sunt aduşi de familie sau prieteni pentru a solicita tratamentul. În general, cea mai afectată este funcţionarea socială şi viaţă de cuplu, iar cea mai puţin afectată este funcţionarea intelectuală şi profesională. 
 
“Intervenţia psihoterapeutică joacă un rol crucial în ameliorarea şi depăşirea acestei tulburări. Demersul terapeutic îşi propune să ajute pacientul să înţeleagă şi să asimileze într-o manieră pozitivă experienţele psihotice. Obiectivul principal este ameliorarea adaptării sociale, în pofida delirului existent. 
 
Cât priveşte tratamentul psihofarmacologic, pacienţii cu această tulburare, tind să refuze medicamentaţia, din cauza suspiciozitatii. Medicamentaţia antipsihotică este folosită pentru tratamentul simptomelor psihotice. Decizia de întrerupere a tratamentului trebuie individualizată pe baza răspunsului pacientului la tratament, precum şi a prezenţei sau absenţei efectelor secundare”, încheie specialistul. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: