Când oamenii nu pot spune ,,nu“. Ce preţ plătesc cei care evită să dezvăluie ce gândesc - explicaţia psihologului

Chiar dacă poate părea ciudat, există persoane care pur şi simplu nu pot spune „nu“, pentru că sunt conduse de anumite credinţe potrivit cărora un refuz ar echivala cu o impoliteţe şi ar atrage respingerea sau marginalizarea. Incapacitatea de a-şi exprima dezacordul sau indignarea îi costă pe aceşti oameni confortul personal. Şi, totuşi, acceptă să-l plătească pentru evitarea unor divergenţe.

„Pentru a determina cauzele incapacităţii de a spune «nu», putem face o analiză a istoricului de viaţă. Pe parcursul vieţii, pot apărea situaţii, norme, care conduc la formarea unor credinţe proprii. Aceste credinţe sunt atât de mult interiorizate încât se transformă în automatisme: se acţionează într-un anumit mod, fără să se mai aştepte răspunsuri la nivel conştient : <<vreau să fac asta ?>>”, explică, pentru "Adevărul", Erna Constantin, psihoterapeut, Psihoterapie integrativă şi Psihologia resurselor umane.

Aceşti oameni sunt de acord chiar şi cu acele lucruri pe care, în realitate, nu vor să le facă, pentru că ceva din interiorul lor îi obligă să spună da. 

“De obicei, persoanele care au dificultăţi în a spune «nu» şi care se prezintă la cabinetul psihologic îşi dau seama că sunt conduse de anumite credinţe. Dintre aceste credinţe putem enumera: <<să spui nu, este nepoliticos>>, <<să spui nu, este agresiv>>, <<să spui nu, îl va face pe celălalt să se supere sau se va simţi respins>>,  <<dacă spun nu, celălalt se va supăra şi nu va mai fi prietenul meu>>. La acestea se adaugă şi credinţele conform cărora nevoile celorlalţi sunt mai importante decât ale propriei persoane sau persoana consideră că ar trebui să îi mulţumească pe ceilalţi şi să fie de ajutor chiar şi cu preţul confortului personal, interior, psihologic.
 

Aceste credinţe pot fi definite în formă directă, adică aşa cum le-am expus anterior sau pot fi mascate de alte definiţii, persoana simţind disconfort pe fond de stres sau stimă de sine scăzută de exemplu, ca mai apoi să îşi descopere acele credinţe care au ghidat-o chiar fără să conştientizeze”,  explică psihoterapeutul.

Incapacitatea de a spune "nu" se dobândeşte

Bariera în capacitatea de a refuza, de a spune “nu” cu demnitate şi respect faţă de celălalt şi faţă de propria persoană, e impusă de propriile credinţe limitative. Regulile de viaţă insuflate în familie - “este bine să facem aşa / nu este bine sa facem invers”, îi împinge la prea multe “da” - uri  de convenienţă şi transformă viaţa într-un lung şir de compromisuri.

“De fapt, omul nu se naşte cu incapacitatea de a spune <<nu>>. Cine este atent la comportamentul bebeluşului va remarca faptul că acestuia îi este destul de usor să refuze ceva ce nu vrea. Şi cu toate acestea, mai târziu, odată cu creşterea în vârstă, apare incapacitatea de a spune <<nu>>. Ei bine, cuvântul «nu» este dat sau impus din mediul extern, prin reguli, norme de coduită, prin ceea ce se poate şi ce nu sau prin ceea ce este permis şi ce nu, ceea ce determină înfrânarea ideii că totul este permis”, mai spune specialistul.

“Regulile reprezintă o formă de a înfrâna tendinţele instinctuale”

Imperativul “trebuie” devine mai important decăt “vreau”, din cauza unei educaţii în care predomină clişee greşite despre ce se face şi ce nu se face în societate, în familie etc.

“La nivelul creierului, în sediul instinctelor sau în ceea ce Freud numea inconştient, există originea reacţiilor inexplicabile ale persoanei. Creierul instinctiv sau creierul limbic este partea cea mai veche a creierului, predominând în primii doi ani de viaţă şi ajutând la supravieţuirea copilului mic. Copilul mic miroase, pipăie, bagă orice în gură, cercetează mediul, respinge ceea ce nu vrea şi acceptă cu zâmbetul pe buze ceea ce îi face plăcere. 

Pe baza reflexelor involuntare, se formează sediul reflexelor voluntare – scoarţa cerebrală. Reflexele voluntare se dobândesc pe parcursul vieţii, prin memorare, învăţare, fixare. Astfel, regulile se învaţă şi reprezintă o formă de a înfrâna tendinţele instinctuale. Important este aici modul CUM se învaţă aceste reguli”, precizează Erna Constantin.

Persoanele care nu pot spune “nu”,  gata să mulţumească pe toată lumea, sunt viitoare victime ale propriilor slăbiciuni.

“Paradoxal, incapacitatea de a spune <<nu>> este prezentă la cel care poate spune <<da>> , însă regulile din jurul lui reprezintă <<nu>>. Şi atunci, cel care nu poate spune <<nu>>, la o primă vedere, poate fi omul ideal, mereu acolo, mereu salvatorul. Însă cel care nu poate spune nu poate să depună eforturi în a-i mulţumi de fiecare dată pe ceilalţi, ignorându-şi astfel propriile nevoi, ceea ce îl determină să devină de fapt, victima propriului comportament”, mai spune psihoterapeutul. 

“Când spui nu, înseamnă să refuzi situaţia şi nu persoana” 

Cei care sunt incapabili să spună "nu" ajung, de cele mai multe ori, la extenuare sau la alte situaţii dureroase date de propria lor incapacitate, sfârşind prin a acumula frustrări şi resentimernte multiple. În momentul în care realizează că ajung să facă lucruri pe care şi le-ar dori să nu le facă, doar ca să-i mulţumească pe ceilalţi, ar fi bine să ceară ajutorul unui specialist.

“În momentul în care persoana conştientizează faptul că aceasta este o incapacitate şi nu o calitate, primul pas spre schimbare l-a făcut deja. Poate începe modificarea credinţelor şi crearea unor credinţe noi care să reflecte propria identitate. 

Când spui nu, înseamnă să refuzi situaţia şi nu persoana care cere. Fiecare persoană are însă propriul sistem de referinţe, ceea ce face ca ceea ce este valabil pentru o persoană, pentru altă persoană să nu fie valabil sau să fie valabil în altă formă. De aceea, este necesară analiza propriilor credinţe interiorizate”, precizează cunoscutul psihoterapeut Erna Constantin.