Poveştile dramatice ale soldaţilor din Al Doilea Război Mondial. Nevoiţi să aleagă între moarte şi prizonierat

Poveştile dramatice ale soldaţilor din Al Doilea Război Mondial. Nevoiţi să aleagă între moarte şi prizonierat

Iosif Iosub, alături de soţia sa, Paraschiva FOTO Mesagerulneamt.ro

Soldaţii care au suprevieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial au dus în suflet povara conflagraţiei peste jumătate de secol, amintindu-şi de prizonierat şi că au stat în umbra morţii

Ştiri pe aceeaşi temă

La 76 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, puţini au rămas cei care acum mai pot povesti despre cumplita experienţă de viaţă din timpul războiului, cu tot ce a adus ea: încorporarea – voluntară sau nu –, Fronturile de Est şi de Vest, luptele încrâncenate, apropierea de moarte, camarazi care au sfârşit sub ochii lor, şi, în multe cazuri, prizonieratul la cel ce avea să fie numit la finalul războiului „frate şi prieten“ sovietic. 

Dacă despre marii comandanţi de armate, regi, şefi de stat sau decidenţi importanţi s-a scris enorm după 1945, simplii veterani de război au rămas doar nişte nume în arhivele militare. În România anilor postdecembrişti, unora le-au fost alocate consemnări prin presă şi, periodic, mai sunt omagiaţi de ziua lor sau cu alte prilejuri. 

Acolo puteau fi văzuţi purtându-şi decoraţiile cu mândrie, înşiruite în dreptul inimii, pe vestoane militare sau civile – purtând şi ele uzura timpului –, conştienţi că şi-au făcut doar datoria şi au îndeplinit ordinul primit. Iar cei care au avut prilejul să stea la taifas cu ei, au descoperit istorii fascinante din vremuri grele, povestite de bătrâni sfătoşi, pe ton molcom şi, pe alocuri, nostalgic. Ştiau date, nume de camarazi şi de superiori, locaţii exacte de pe front – episoade crunte, inerente unei conflagraţii, toate istorii adevărate. 

Nea Iosif, prizonier 4 ani într-un lagăr din Caucaz 

În cadrul campaniei „Alături de Veterani“, organizată de către Ministerul Apărării Naţionale, în parteneriat cu Asociaţia „Alături de Eroi“, în primăvara acestui an au fost omagiaţi foştii soldaţi din ţară, care au luptat în Al Doilea Război Mondial. În Neamţ, întâmplarea a făcut ca unul dintre ei, Iosif Iosub, din comuna Pipirig, locul de obârşie al tatălui lui Ion Creangă, să împlinească 100 de ani, pe 18 aprilie.

„Domnul Iosif Iosub, veteran de război din satul Leghin, comuna Pipirig, s-a născut imediat după ce gripa spaniolă a lovit crunt lumea. A trecut prin Al Doilea Război Mondial, a luptat cu arma în mână, a trecut prin greutăţile de după război, iar acum, la 100 de ani, împliniţi pe 18 aprilie, priveşte cu înţelepciune lumea din jur. Nea Iosif a plecat în război în 1942, când avea doar 20 de ani. Apoi, prins fiind de ruşi, a stat prizonier timp de patru ani într-un lagăr din Caucaz. Nea Iosif şi soţia sa, tanti Paraschiva, au împreună şapte copii, treisprezece nepoţi şi tot atâţia strănepoţi“, se precizează pe pagina de Facebook a Centrului Militar Judeţean Neamţ.

Iosif Iosub, unul dintre cei cărora li s-a adresat campania „Alături de Veterani“ FOTO CMJ Neamţ

Campania „Alături de Veterani“, care a fost derulată împreună cu reprezentanţi ai mediului de afaceri şi ai societăţii civile, a presupus şi o vizită la domiciliul celui care serba un veac de existenţă. Au participat, printre alţii, maior Ovidiu Pădurariu, comandantul Batalionul 634 Infanterie „Mareşal Josef Pilsudski“ Piatra Neamţ, şi primarul comunei Pipirig, Vasile Dorneanu. 

Cu acest prilej i-a fost înmânată scrisoarea de recunoştinţă semnată de către ministrul Apărării Naţionale, precum şi Drapelul Naţional şi un cadou aniversar. „Mă bucur să-l revăd pe nea Iosif alături de tanti Paraschiva, de copii şi de nepoţi, şi să constat că este încă «verde», lucid şi vesel la această venerabilă vârstă. Nea Iosif este un om care a luptat pe front, a făcut ani grei de prizonierat, a trecut prin perioada comunistă, fiind strămutat din comuna natală Hangu aici, în satul Leghin, împreună cu alţi consăteni“, declara primarul Vasile Dorneanu. 

Edilul mai spunea că nea Iosif poate fi considerat „o lecţie de istorie şi de viaţă“, pentru că, deşi a trecut prin atâtea greutăţi, nu se prea plânge de absolut nimic la 100 de ani, aşa cum o fac cei mai mulţi dintre noi. Trăieşte cu seninătate şi înţelepciune bucuriile vieţii. Şi le-a promis celor care l-au vizitat că-i aşteaptă şi anul viitor, în 2022, să mai stea la taifas. 

Dezertor pentru a se alătura „fraţilor de sânge din Ţara-Mamă“ 

În cadrul altei campanii, Armata Română a editat albumul „100 de ani de viaţă, 100 de ani de istorie“, în care sunt surprinse crâmpeie din viaţa unor români care împliniseră sau urmau să împlinească în 2018 un secol de existenţă. Între ei era şi Dumitru Geangalău, din Bicaz. El are o poveste aparte. Se născuse în Tulgheş, iar consecinţele Dictatului de la Viena, din august 1940, l-au silit să rămână în zona ocupată. La 21 de ani a fost înrolat obligatoriu în armata maghiară, dar a dezertat, trecând graniţa în România. A ajuns pe front, unde a luptat în Divizia a XI-a, şi, de atunci, trupul îi poartă mărturiile războiului: urmele a patru gloanţe şi ale unei schije.

Dumitru Geangalău, împreună cu câţiva dintre membrii familiei FOTO Dan Sofronia

La împlinirea vârstei de 100 de ani, chiar de Sfânta Parascheva, nea Mitică a fost omagiat în cadru festiv, la un restaurant din Bicaz, de către familie, rude şi oficialităţi locale. Plin de emoţie, sărbătoritul a luat loc la masă, a închinat cu toţi cei prezenţi un pahar cu vin şi a gustat din tortul celor 100 de ani de viaţă, spunând: „Sunt foarte fericit şi mă simt foarte bine printre copiii, rudele şi cunoştinţele mele“. Trecerea timpului nu-şi lăsase umbre prea adânci pe chipul şi mai ales pe mintea seniorului, care avea o luciditate aproape neaşteptată pentru vârsta lui. 

Cum era firesc, amintirile aduse în prezent au fost cele legate de a doua conflagraţie mondială, când a fost la un pas de moarte. „De loc mă trag din Tulgheş, iar odată cu Dictatul de la Viena, în august 1940, am rămas în zona ocupată de Ungaria horthystă. La 21 de ani am fost înrolat obligatoriu în armata ungurească, unde am fost nevoit să depun jurământ de credinţă. În vara anului 1941 am trecut graniţa în România, dezertând spre a mă alătura fraţilor de sânge din Ţara-Mamă, spre care mă atrăgea conştiinţa de neam, ajungând provizoriu la Bicaz. Nu bănuiam atunci că soarta mă va lega pentru veşnicie de această localitate“, a rememorat bătrânul. 

Anii tinereţii, până la război“, cei mai frumoşi 

Situaţia din Moldova anului 1944 a făcut ca şi rezerviştii să fie dislocaţi pe linia frontului, astfel că Dumitru Geangalău a ajuns în zona Târgu Neamţ - Oglinzi. Au primit ordin să atace poziţiile ruseşti, dar avea să fie ciuruit de patru gloanţe, care l-au făcut să „simtă moartea în vine“. Salvarea lui a fost o bătrână, care l-a adăpostit într-un bordei, după care un camarad l-a dus la spitalul din Târgu Neamţ, iar de acolo, la Piatra Neamţ, Bacău şi Timişoara, la ultima unitate sanitară stând trei luni. „Am avut noroc, Dumnezeu fiind bun cu mine“, povestea Nea Mitică cu lacrimi în ochi. Întrebat fiind care a fost perioada cea mai frumoasă din cei 100 de ani, trăiţi cu bune şi cu rele, a răspuns prompt: „Anii tinereţii, până la război“ – semn că cele trăite în timpul cât i-a fost dat să fie în prima linie l-au marcat profund.

Bătrânul ajuns la 100 de ani a fost felicitat în cadru festiv FOTO Dan Sofronia

Faptul că a atins un secol de viaţă îl punea pe seama genei – părinţii săi trăind peste 90 de ani –, a muncii neîntrerupte şi a cumpătării. N-a făcut exces de mâncare sau de băutură, dar n-a dus nici o viaţă de ascet: „Am ştiut să fiu cumpătat. Nu-i bine deloc să întreci măsura. Dumnezeu ne dă, dar noi trebuie să primim cât este necesar şi să-i mulţumim“. A trecut prin necazuri cu fruntea sus, a pierdut două soţii – cu prima având cinci copii, toţi realizaţi, iar parte dintre cei zece nepoţi şi cincisprezece strănepoţi trăind astăzi prin lume, în Canada, Elveţia, Italia şi Anglia. „Mă văd cu ei din când în când, iar azi mă bucur că sunt aproape toţi lângă mine. Sunt fericit!“, mărturisea nea Mitică la aniversare 

„Până în Crimeea a fost crunt. Atât de frânţi eram, încât dormeam mergând şi visam“ 

„Anii tinereţii mi i-am petrecut în război. Aveam 19 ani când m-am înrolat, iar când m-am întors aveam 23. Au venit şi ne-au întrebat care vrem să luptăm şi am plecat. Am fost mai mulţi din sat de la mine. Eram acasă nouă fraţi, cinci fete şi patru băieţi. În mod normal, nu ar fi trebuit să fiu încorporat, pentru că tata era invalid, dar plecarea mea însemna un ajutor bănesc pentru familie. Erau timpuri grele, aşa că m-am dus. Eram tânăr şi nimic nu era greu atunci“. Acestea erau cuvintele lui Ioan Susan, un alt veteran din Neamţ, de loc din Humuleştii lui Creangă. A trăit 96 de ani, decedând în 2017, la Piatra Neamţ.

Ioan Susan a plecat pe front la 19 ani FOTO Dan Sofronia

Relata cu lux de amănunte despre anii de război, fiind încorporat la Târgu Neamţ, în Batalionul 13 Vânători de Munte, ajungând în Rusia, în Crimeea, iar de acolo în Caucaz. Plecarea pe front a însemnat un marş până la Paşcani, după care zile întregi cu trenul până la destinaţie. „Am mers cu trenul până în Crimeea şi mai toţi soldaţii erau din zona Târgu Neamţ şi împrejurimi: Humuleşti, Ocea, Grumăzeşti, Bălţăteşti, Pipirig, Vânători. Am ajuns să-i cunosc pe toţi. Vreo 200, jumătate la artilerie şi jumătate la vânători de munte. Când m-am întors de pe front mi-am căutat camarazii, dar nu am mai găsit decât unul, la Grumăzeşti. Ceilalţi…“, spunea, cu voce stinsă, nonagenarul.

Viaţa în umbra morţii

Evoluţia ostilităţilor a făcut ca humuleşteanul să participe şi la luptele pe care Armata Română le-a purtat în regiunea Odessa. Pe front a prins şi contraofensiva sovietică de la Cotul Donului, clipele cumplite ale retragerii către Basarabia şi căderea în prizonierat. Povestea anilor de război curge cu aspecte din viaţa petrecută în tranşee, cu privaţiuni de tot felul, cu istorii despre eforturile supraomeneşti ale comandanţilor şi ale soldaţilor români de a păstra poziţiile de luptă şi de a opri inamicul. Zile pline de neprevăzut, mereu în umbra morţii. 

„Aveam să ajungem în Crimeea, dar a fost crunt. Nu aveam nici apă, nici mâncare, trebuia să mergem continuu. Eram atât de slăbiţi şi de vlăguiţi încât mergeam şi dormeam. Ne legam între noi cu sfoară, să nu rămână cineva în urmă. Atât de frânţi eram, încât dormeam mergând şi visam“. După zile cumplite petrecute în retragere, Ioan Susan şi camarazii săi au ajuns la Tighina, oraş basarabean amplasat pe malul drept al fluviului Nistru. Scăpaseră din infernul rus şi faptul că păşeau pe pământ românesc le dădea speranţe că vor ajunge acasă. N-a fost să fie. Au fost înconjuraţi, somaţi să se predea – în caz contrar, ar fi fost ucişi.

Trei decoraţii a primit veteranul care a ajuns şi în Caucaz FOTO Dan Sofronia

Aşa a început prizonieratul şi, ca un făcut, nemţeanul a ajuns iarăşi la Odessa, într-un lagăr. Muncă silnică grea, până la istovire, la reconstrucţia oraşului-port distrus de bombardamente. Totul pentru un blid de mâncare, atât cât să nu moară de foame: „Eram cam 2.000, jumătate români şi tot atâţia nemţi. Munceam ca să trăim. Abaterile erau grav sancţionate“.

Pe 12 aprilie 1945 s-a decis constituirea celei de-a doua divizii de voluntari, Horea, Cloşca şi Crişan – prima a fost Tudor Vladimirescu –, urmând ca aceasta să fie trimisă în teatrele de operaţii în luna mai, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat deoarece Germania a capitulat. Nonagenarul pietrean a istorisit şi cum a ajuns să facă parte din a doua divizie: „Au venit şi ne-au întrebat cine vrea să lupte împotriva Germaniei. M-am găsit acolo, în lagăr, cu un văr, unul Vasile, care m-a întrebat «Ce facem, Ioane? Decât aici, cine ştie cât stăm, cine ştie de-om trăi, mai bine luptăm împotriva Germaniei». Aşa am dat haina de prizonier la ruşi şi am îmbrăcat iar uniforma militară. Cu trenul am mers până la Ploieşti, apoi spre Piteşti, Curtea de Argeş, Cluj şi Braşov“.

Brusc, războiul s-a terminat. Dar Ioan Susan era bolnav de TBC, astfel că a stat internat un an şi jumătate la Sanatoriul Bisericani, aproape de Piatra Neamţ. Tot de acolo s-a pensionat, peste 30 de ani, pentru că, între timp, se angajase la unitatea sanitară. Pentru serviciile aduse ţării, Ioan Susan a fost decorat de trei ori, primind şi câteva diplome şi brevete. 

Vă mai recomandâm să citiţi: 

Zimbrii au dus România pe podiumul mondial într-un top exclusivist eco-turistic

Legendele icoanelor făcătoare de minuni de la mănăstirile din Munţii Stânişoarei. Cum au ajuns în România FOTO

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările