Legenda din popor a mănăstirii Suceviţa. Lăcaşul zidit cu materiale cărate de o femeie timp de 30 de ani neîntrerupt

Legenda din popor a mănăstirii Suceviţa. Lăcaşul zidit cu materiale cărate de o femeie timp de 30 de ani neîntrerupt

Mănăstirea Suceviţa

O legendă populară din Bucovina spune că celebra mănăstire a fost ridicată prin efortul uriaş al unei femei care s-a angajat să asigure materialele necesare. Singura ei dorinţă nu a fost însă respectată.

Mănăstirea Suceviţa, una din comorile arhitectonice din nordul Moldovei ridicate în veacurile XV-XVI, reprezintă rezultatul unei sume de ctitori - familia de boieri a Movileştilor, care a dat un mitropolit şi doi domnitori.
 
În cazul mănăstirii Suceviţa nu s-a păstrat nici o pisanie care să precizeze numele celor ce au ridicat-o sau data construcţiei, dar documentele arată că iniţiativa înălţării aşezământului se datorează lui Gheorghe Movilă, dedicat vieţii monahale de tânăr (călugăr la Mănăstirea Probota), apoi ajuns mitropolit al Moldovei. 
 
„Perioada sihăstriei de călugări a fost organizată în jurul unei biserici de lemn, ridicată la începutul secolului al XIV-lea, locul acesteia fiind amintit astăzi de o cruce (pe locul Sfântului Altar) pe muntele Furcoi din  faţa actualei mănăstiri. Lucrările de înălţare a ansamblului monahal se desfăşoară în perioada anilor 1582-1586, când fraţii Movilă ajung sfetnicii de încredere ai voievodului Petru Şchiopul (1582 - 1591). Principalul ctitor al construcţiei de piatră a mănăstirii, al casei domneşti, al chiliilor călugăreşti, precum şi iniţiatorul pictării interioare şi exterioare a bisericii este considerat Ieremia Movilă, fost vornic în divanul lui Petru Şchiopul şi domn al Moldovei din 1595 până la moartea sa, în 1606“, conform site-ului oficial al lăcaşului, manastirea-sucevita.ro.  
 

Legământul femeii pentru mănăstire

 
Ctitoria mănăstirii Suceviţa este însoţită şi de o legendă populară, publicată la finele secolului XIX în numărul 2 (ianuarie 1899) al revistei de folclor „Şezătoarea“, publicaţie condusă de Artur Gorovei. Într-un articol intitulat „Zidirea Mănăstirei Suceviţa“, semnat de Dimitrie Dan, se precizează că istoria lăcaşului porneşte din perioada în care pe locul unde este acum mănăstirea, în mijlocul pădurii neumblate de oameni, vieţuiau nişte pustnici. Aceştia îşi făcuseră şi o bisericuţă din lemn, pentru a se ruga lui Dumnezeu. 
 
„Pe acest timp zice că se ivi prin aceste locuri o tînără nevastă romîncă cu’n jug de bivoli. Romînca, zice, că se prinse înaintea soborului mănăstirei, că va căra cu carul şi cu bivolii ei piatra şi materialul trebuincios pentr’o mănăstire zidită“          
 
Legenda spune că pentru acest serviciu uriaş, femeia nu a cerut plată, ci doar  un favor: ca după moarte să fie înmormîntată în locul ctitorilor din biserica cea nouă. 
 
„Primind ea asigurarea soborului că dorinţa ei ferbinte îi va fi împlinită, a cărat 30 de ani zi şi noapte material pentru biserica ce avea să se zidească şi care apoi se şi zidi de marele vornic al ţării Moldovei, Ieremie Movilă, care, mai tîrziu deveni şi Domn al Moldovei“        
 

Promisiunea neonorată a episcopilor

 
Povestea spune că femeia a contribuit timp de 30 de ani la asigurarea materialelor necesare ridicării mănăstirii.
 
„30 de ani nu şi-a cruţat biata femeie nici sănătate, nici avere, ci a cărat tot mereu fără întrerupere sau odihnă, în afară de cea din zilele Duminecilor şi sărbătorilor, piatră, nisip, var, cărămizi, copaci, ş.a. c trebuiau pentr’o asemenea clădire măreaţă. În urmă însă se îndură bunul Dumnezeu de dînsa şi-i curmă suferinţele, mutînd-o din această lume plină de chin şi necazuri la locul de repaus, unde nu e nici întristare, nici durere, nici suspinare“ 
 
Motivul pentru care femeia s-a angajat să ducă la capăt această sarcină nu l-a putut nimeni afla, dar au fost o mulţime de variante vehiculate de „gura lumii“.
 
„Unii pretindeau că ea îşi ispăşeşte păcate din tinereţe. Alţii ziceau că ea ar fi fost necredincioasă bărbatului al cărui suflet şi viaţă le-ar avea pe conştiinţă. Alţii voiau să se ştie că ar fi dus după moartea bărbatului ei o viaţă foarte desfrînată, pentru care acum ar face pocăinţă. Alţii suţineau că ea s’ar fi făcut vinovată de moartea părinţilor sau copiilor ei“
 
În nici una din variantele care circulau printre oamenii locului, nimeni nu accepta ideea că femeia s-a supus singură acelei munci grele, numai pentru a-şi câştiga mântuirea sufletului.
 
„Aflîndu-se material cu îndestulare adunat, zidi Ieremia Movilă mănăstirea Suceviţei“
 
Finalul poveştii spune că încheindu-se lucrările la biserică, marele vornic a întrebat pe mitropolit şi pe episcopii ţării dacă îşi dau acceptul ca răposata să se îngroape în biserică, după cum făgăduise soborul mănăstiresc. 
 
„Sinodul episcopilor însă decise, spre mirarea tuturor, că femeii nu i se cuvine înmormîntarea ctitorească în biserică. Dar pentru ca amintirea ei să rămînă neştearsă şi strîns legată cu zidirea mănăstirei, hotârî sinodul ca chipul ei să se cioplească în piatră şi să se aşeze pe un turn de ale zidurilor cari înconjură biserica“  
 
          
 
În acest fel, chipul femeii a fost sculptat în piatră şi s-a pus într-un corp al turnului de către apus de la zidul ce înconjură mănăstirea. „Acolo stă chipul acelei romînce cu capul acoperit c’o învălitoare de sute de ani“.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările