Minunăţiile de la Cap Caliacra, tărâmul stăpânit odinioară de România. Legendele care l-au transformat într-un paradis turistic exploatat de Bulgaria

Minunăţiile de la Cap Caliacra, tărâmul stăpânit odinioară de România. Legendele care l-au transformat într-un paradis turistic exploatat de Bulgaria

Tărâmul magic de la Cap Caliacra FOTO Mariana Iancu

Niciun alt ţinut de la ţărmul Mării Negre nu este învăluit în legendă mai mult decât Cap Caliacra şi nici marea nu e mai frumoasă niciunde ca în golful ruinelor vechii cetăţi antice de pe malul bulgăresc.

Ştiri pe aceeaşi temă

În Dobrogea de Sud, aşa cum numesc istoricii vechiul tărâm românesc care este acum în graniţele bulgăreşti, se înalţă semeaţă vechea cetate a daco-geţilor, Tirizis, pe care corăbierii greci au numit-o mai apoi „Kali Akra“ („Stânca bună“).
 
 
Peisajul de vis de la Cap Caliacra se deschide la capătul unui drum de aproximativ 60 de kilometri de graniţa românească, prin punctul de trecere de la Vama Veche. E impresionant cum, la aşa mică distanţă de plajele obişnuite de pe Litoralul Românesc, se schimbă nu doar relieful – Cap Caliacra fiind, practic, o stâncă înălţată din mare – ci şi culoarea apei şi chiar şi aerul – mai tare, parcă, decât cel din Vama Veche.
 
Ca să poţi vizita rezervaţia naturală şi arheologică trebuie să plăteşti o taxă de câteva leva, sumă pe care o poţi negocia cu bulgarul care doar încasează banii fără a-ţi da vreo chitanţă. Pe platou, indiferent de anotimp, se aliniază zeci de autoturisme şi de autocare. Mii de turişti, majoritatea români, vin aici pentru a admira ruinele vechii cetăţi, promontoriul grandios, unde natura a sculptat imagini unice pe litoralul Mării Negre, dar şi marea de un albastru limpede şi calm. 
 
Pe alei, înşirate în stânga şi-n dreapta sunt tarabe cu vânzători de suvenire, de nimicuri, practic, care nu-şi justifică preţul. Şi la restaurantul amenajat strategic în drumul călătorilor mâncarea este mai scumpă decât în orice loc cu multe stele de pe litoral, preţurile fiind aproape duble. Micile neajunsuri sunt eclipsate, însă, de privelişte. Pare că te afli pe o insulă. În orice punct ai ajunge, eşti înconjurat de mare, care se desfăşoară în toată splendoarea sa. Pe lângă turiştii care imortalizează colţul de Rai, aici vin şi miresele atrase de albastrul infinit – cadrul perfect pentru fotografiile celei mai fericite zile a vieţii lor.
 
Cetatea, distrusă în timpul ocupaţiei turce
 
Cum zona este încă presărată cu ruine, puţină istorie nu strică. Cetatea de la Cap Caliacra a fost locuită, pe rând, de romani, de bizantini, dar a fost şi în graniţele româneşti, pe vremea lui Mircea cel Bătrân, stăpân până la Marea cea Mare. Turcii au asediat cetatea de mai multe ori şi au cucerit-o definitiv în 1444, după care aceasta a fost distrusă.
 
Facem un mare pas în timp – trecem peste sângeroasele bătălii ruso-turce din secolul al XVIII-lea şi aflăm că între anii 1913-1916 şi 1918-1940, ţinutul a făcut parte din judeţul Caliacra, pământ românesc. În anii 1930, Grigore Antipa a întemeiat aici o staţiune de cercetări zoologice marine a Institutului Bio-Oceanografic din Constanţa, care, după Al Doilea Război Mondial, a adăpostit un pluton de grăniceri bulgari. Ruinele acesteia încă se mai văd. La data de 7 septembrie 1940, România a pierdut definitiv Dobrogea de la sud de Dunăre, care a revenit Bulgariei. 
 
„Suntem în plin peisaj carpatin“
 
O idee despre modul în care îţi taie răsuflarea priveliştea de pe Cap Caliacra ne-o sugerează profesorul R.I. Călinescu: „După câteva ceasuri de mers, un aspect grandios şi cu totul neaşteptat rupe brusc monotonia, oferindu-ne o privelişte de neuitat: podişul se crapă deacurmezişul ca un abis, până la nivelul mării, lăsând loc unei văi destul de adânci. Este celebra vale a Bolatei. De-o parte şi de alta se-nalţă sălbatice prăpăstiile de piatră roşie ale pereţilor văii pe care coborâm cu greutate, căţărându-ne ca pisicile ca în cea mai sălbatică vale din Carpaţi. Jos, în fundul văii, nimic nu mai aminteşte de netezimea ca-n palmă a podişului de deasupra. Suntem în plin peisaj carpatin. Fundul văii este acoperit cu nisip şi e ocupat de o mlaştină cu stuf, al cărei prisos de apă e scurge încât spre mare, printr-un mic pârâiaş“, spune mirat călătorul.
 
Aici, la Cap Caliacra, descrie povestitorul minunea creată de natură, podişul înaintează în mare „ca o pană ascuţită, subţiindu-se din ce în ce mai mult spre vârf. La baza peninsulei trecem printre nişte ruine. Aici a fost poarta unei puternice cetăţi. după puţin timp intrăm şi printr-o poartă tot în ruină, pentru a ne afla apoi între două clădiri mari: pichetul grănicerilor şi farul. Suntem închişi şi izolaţi din toate părţile. La un moment dat, ne face impresia că ne aflăm pe un vapor mare, mare în stânga, mare în dreapta, la mică distanţă, mare înainte, mare în toate părţile de jur împrejurul acestei înguste şi înalte fâşii de pământ pietros. Căci peninsula Caliacra este un promontoriu lung şi îngust, înalt de vreo 50 de metri deasupra mării. Falezele sale sunt de o sălbăticie grandioasă. Găurite la bază de numeroase caverne în care valurile dinspre nord, îndeosebi, se sparg furioase, mugind tragic, aceste faleze sunt de un caracter unic pe tot litoralul nostru. Asemenea râpe periculoase numai la Insula Şerpilor se mai pot vedea. Capul promontoriului e transformat la bază într-un noian de stâncărie roşietică, în parte inundată sub oglinda mării“.
 
 
Ultimele foci de la Marea Neagră
 
Tot în scrierile sale, profesorul Călinescu ne-a lăsat informaţii inedite despre focile care trăiau cândva pe ţărmul bulgăresc, dar care între timp au dispărut. „Aceste animale marine se văd tocmai când nici nu te aştepţi. În unele zile stau ascunse în peşteri şi atunci orice trudă este inutilă: focele nu se pot vedea. Totul e chestie de şansă pe care dealtfel mulţi au avut-o. În aşteptare, ne distram admirând jocurile sprintene ale delfinilor care tăiau valurile ca o muchie de secure, expunându-şi o clipă la soare pielea lor umedă, neagră-strălucitoare.
 
Cum făceam aceste reflecţii, auzul ne-a fost brusc şi puternic isbit de un sgomot surd ce venea din jos, şi care semăna cu strănutul puternic şi repetat al unui uriaş. Uitându-ne în direcţia din care venea acest ciudat sgomot, nu mică ne-a fost uimirea văzând în fine cu ochii obiectul trudei noastre. O focă mare, neagră, plutea agale de-asupra valurilor, la 10 metri, departe de stâncile înecate ale promontoriului. Din când în când, ea strănuta cu putere pentru a se debarasa de apa din nări şi dintre buze, după care aspira sgomotos aerul. Această surprinzătoare privelişte a fost, însă, de scurtă durată. Cu o tumbă leneşe, foca se scufundă încet în văluri, arătându-ne pentru o clipă spatele lucios şi dispărând apoi cu totul sub oglinda mării. O urmărim cu binoclul prin apa limpede albăstrue e mării şi o vedem cum se strecoară ca un şarpe scurt şi grosolan printre alge, pentru a prinde peştişori. După 7-8 minute, ea apare din nou la suprafaţă, anunţându-şi apariţia printr-un strănut puternic cu care împroşcă apa din nări“, descrie el evenimentul unic.
 
Specialiştii marini spun că ultimele exemplare de foci au fost semnalate în anii ’60 la Cap Caliacra, în zona grotelor de piatră. În prezent, însă, Marea Neagră nu oferă nici resursele de hrană, nici habitatul natural pentru foci, fiind o mare deschisă, fără relief în care ele să se poată adăposti de alte animale şi de oameni. Totuşi, norocoşii mai pot vedea şi astăzi, în zilele liniştite, delfinii săltând jucăuş în apa de un albastru verzui. 
 
Zamolxis, zeul care ocrotea vechii locuitori 
 
Istoricul Gheorghe Popa-Lisseanu vorbeşte despre promontoriul Caliacra ca despre un fort de apărare a Pontului Euxin, de aceea din cele mai vechi timpuri „găsim la Capul Caliacra un castel bine fortificat“. În Antichitate, promontoriul se numea Tirizis şi numele său, după toate probabilităţile, este de origine tracă. Locuitorii ţinutului se numeau „terizoi“ şi erau daco-geţi. Ei îl adorau pe zeul Zamolxis şi, în caz de primejdie, se retrăgeau pe promontoriul Tirizis. Însă, „cea mai veche amintire despre Tirizis o avem de la începutul sec al II-lea după Hr. la geograful grec Arrian în «Periplus Ponti Euxini»: «Dela portul Carilor până la Tetrisias sunt o sută douăzeci de stadii. De aci până la Bizon, ţară deşeartă, sunt şaptezeci de stadii». La rândul său, istoricul grec Joannes Antiochenus vorbeşte despre Acres castellum ca fiind fortăreaţa şefului rebelilor, adică a lui Vitalianus din Scytia“, scrie istoricul Popa-Lisseanu.
 
În Evul Mediu, promontoriul Tirizis, le oferea avantaje corăbiilor care, scăpând de valurile neospitaliere ale Pontului Euxin, se adăposteau în sânul de la Acra. Datorită acestei poziţii, capul de pământ a primit epitetul de „Frumosul“. De atunci, spune istoricul, Tirizis s-a numit Calliacra, Galiacra, Chaliacra, Calliacru şi a fost socotit ca o cetate de frunte a acestei regiuni dobrogene.
 
Caliacra a fost o cetate bine întărită. „Ruinele ce se văd în toate părţile dovedesc că ea a fost citadela cea mai puternică din întreaga regiune maritimă. Două rânduri de şanţuri, un zid gros şi turnuri de piatră serveau ca mijloace de apărare împotriva duşmanilor care ar fi atacat cetatea pe uscat. Pe vârful acestui cap de pământ se văd şi acum vreo 20 de peşteri, locaşurile ale miticului Polyphem, iar astăzi este loc de retragere pentru oi şi vite cornute în caz de vreme rea. În acelaşi timp, vârful Caliacra servea din când în când şi ca loc de refugiu pentru populaţiunea atacată de duşmani.
 
Astfel, în 1977, locuitorii din Cavarna şi Şabla s-au retras aici dinaintea hordelor de cerchezi care veniseră din ţinuturile caucaziene. La extremitatea promontoriului se găseşte întrebuinţat şi astăzi un far. Într-un colţ de zid se află, după legenda turcilor, mormântul unui hadiz baba, iar după legenda creştină, mormântul Sfântului Nicolae.“  
 
Legenda lui Nicolae: pustnic pentru creştini, pirat pentru musulmani 
 
Aici, la Cap Caliacra, se află un mormânt de legendă. De ce de legendă? Pentru că nu se ştie sigur cine este îngropat acolo. Creştinii spun că este al unui pustnic care se numea Nicolae. În schimb, turcii au spus că mormântul este al unui căpitan de vapor care şi-a găsit moartea aici după ce a văzut cum corabia i s-a scufundat lovindu-se de stânci şi sfărâmându-se de valuri.
 
Cea mai frumoasă poveste despre presupusul sfânt Nicolae care şi-ar fi găsit sfârşitul la Cap Caliacra a scris-o principesa Ileana, legendă pe care a publicat-o în Revista „Pescăria şi piscicultura“. „Demult, demult de tot, nu se ştie când, trăia un împărat a cărui galeră îngrozea corăbiile încărcate cu mărfuri şi bogăţii, ce colindau costa Pontului Euxin din port în port. Nicolae îl chema pe acest pirat şi mare era bogăţia ce-şi agonisise prin viclenia, curajul şi arta lui marinărească“, începe povestea. Piratul ar fi scufundat multe corăbii.
 
Dar, într-un amurg, „când soarele apune după dealurile purpurii, iar stâncile roşii ale Capului periculos se reflectau pe mare ca sângele multor piraţi nevinovaţi în adâncimi, Nicolae, pe când şedea la pupa galerii cu pânza strânsă, iar robii se odihneau în lanţuri cu capul pe grele rame, zări în depărtare o corabie, punct alb pe întinsul albastru“. Atunci, piratul a început să facă planuri pentru a pune mâna şi pe această corabie, care a trecut „măiestuoasă, împinsă de un vânt bun, prin dreptul culcuşului piratului. Acesta, cu biciul în mână cu pânza-i roşcată bine întinsă în vânt, fu iute cu prova galerii în chip de balaur pe urmele lăsate de corabie, care părea că merge singură“. 
 
Nicolae s-a apropiat şi nu a văzut nici ţipenie de om. Era numai un bătrân la cârmă. Acesta s-a întors, ca şi cum ar fi vrut să strige, însă o săgeată bine ţintită i-a curmat suflarea. Ochii lui Nicolae străluceau de diabolică fericire, în timp ce bietul vas găurit într-o parte de piatra ascuţită se scufundă. Atunci, povesteşte mai departe Principesa Ileana, un ţipăt de copil a sfâşiat văzduhul. Mirat, piratul s-a uitat pe punte şi a văzut un băieţaş care stătea îngenuncheat lângă bătrânul cu săgeata în piept. Cine era oare? Şi deodată pricepu: aceştia erau singurii oameni rămaşi din echipajul corabiei venite de departe. Ceilalţi muriseră de foame şi de sete în timpul lungului drum.
 
„Apa pătrundea cu repeziciune în corabie, copilul se zbătea în zadar cu valurile, dar deodată, fără să-şi dea seama de ce face, temutul pirat se aruncă în apă şi înotă să scape copilul, pe când oamenii lui îl priveau cu mirare. Toată noaptea Nicolae veghe asupra copilului. Dimineaţa, când din apele mării se ridică soarele, dând întâi cerului o culoare portocalie şi norilor răzleţi înfăţişarea lânei vopsite, în timp ce valurile se jucau cu razele lui, copilul întinzând braţul către stânci şi mare murmură: «Corabii, bietele corabii...», apoi, cu un zâmbet, îşi dădu suflarea. Uitându-se la faţa copilului, surprinzătoare în lumina dimineţii, Nicolae făcu semnul crucii ca un pocăit“. Şi, de atunci, spune legenda, în fiecare noapte, piratul a aprins focul pentru a scăpa corăbiile pe care odinioară le scufunda. De atunci, marinarii l-au binecuvântat pe Nicolae. Acum, încheie legenda principesa, „în locul focului este un far alb şi modest, care în fiecare noapte îşi aruncă lumina prevestitoare peste mare“.
 
În alte scrieri, Sfântul Nicolae, protectorul pescarilor şi al copiilor, a fugit din calea turcilor care cuceriseră cetatea. Pentru că pământul se termina, Dumnezeu a prelungit limba de pământ sub picioarele sale şi astfel s-a format Cap Caliacra. 
 
O altă legendă spune că Lyzimah, unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Mare, a ascuns în aceste locuri o avere fabuloasă câştigată în urma campaniei împotriva persanilor. După ce a ascuns averea în peşteri, Lyzimah şi întreaga sa flotă au pierit din pricina unei furtuni pe mare.
 
 
La Poarta celor 40 de fete
 
O altă legendă, la fel de tristă, este cea a celor 40 de fecioare care au preferat să moară înecate decât să se lase pângărite de turcii care cuceriseră cetatea.  Poarta există, fiind descrisă de toţi cei care au colindat ţinutul stâncos. Profesorul R.I Călinescu, care a cutreierat Dobrogea la începutul secolului al XX-lea, ne-a lăsat o imagine frumoasă de epocă a acestui ţinut din care făcea parte la acea vreme. Toate poveştile le-a adunat în cartea „Cutreerând Dobrogea meridională“. În cartea sa vorbeşte şi ele despre legenda care a dat un nou farmec ţinutului.
 
„Cu câteva trepte mai jos de altarul sfântului Nicolae, ajungem la o mică terasă, deasupra căreia se deschide în stâncă, în formă de arc ogival, o largă scobitură, ca o poartă. Această poartă e suspendată spre mare, deasupra unei prăpăstii adânci de 35 m. Se numeşte «Poarta celor 40 de fete» şi legenda spune că de-aici s-ar fi aruncat în gol patruzeci de fete ale cetăţii, legate cu cozile părului una de alta, preferând să fie înghiţite de valurile mării decât să cadă în mâinile duşmanului care pătrunsese în cetate“.
 
Pustnic pentru creştini, pirat pentru musulmani
 
Aici, la Cap Caliacra, se află un mormânt de legendă. Nu se ştie cu siguranţă cine este îngropat: creştinii spun că este al unui pustnic care se numea Nicolae, iar turcii, că mormântul este al unui căpitan de vapor care şi-a găsit moartea după ce corabia i s-a scufundat lovindu-se de stânci şi sfărâmându-se de valuri. În unele scrieri, sfântul Nicolae, protectorul pescarilor şi al copiilor, a fugit din calea turcilor care cuceriseră cetatea. Pentru că pământul se termina, Dumnezeu a prelungit limba de pământ sub picioarele lui şi astfel s-a format Cap Caliacra. O altă legendă spune că Lisimah, un urmaş al lui Alexandru cel Mare, a ascuns în aceste locuri o avere fabuloasă câştigată în urma campaniei împotriva perşilor. După ce a ascuns averea în peşteri, Lisimah şi întreaga sa flotă au pierit din pricina unei furtuni pe mare.
 
Profesorul R.I Călinescu, care a cutreierat Dobrogea la începutul secolului al XX-lea, ne-a lăsat o imagine frumoasă de epocă a acestui ţinut şi a mai adus o filă de legendă: „Cu câteva trepte mai jos de altarul sfântului Nicolae, ajungem la o mică terasă, deasupra căreia se deschide în stâncă, în formă de arc ogival, o largă scobitură, ca o poartă. Această poartă e suspendată spre mare, deasupra unei prăpăstii adânci de 35 m. Se numeşte «Poarta celor 40 de fete» şi legenda spune că de-aici s-ar fi aruncat în gol patruzeci de fete ale cetăţii, legate cu cozile părului una de alta, preferând să fie înghiţite de valurile mării decât să cadă în mâinile duşmanului care pătrunsese în cetate“.
 
Imagini din aceeasi galerie
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: