Dr. Gabriel Diaconu: „Degeaba tot efortul de a salva vieţi, de a mai trăi un an cu bunica, dacă ne batem joc de copii“

Dr. Gabriel Diaconu: „Degeaba tot efortul de a salva vieţi, de a mai trăi un an cu bunica, dacă ne batem joc de copii“

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu FOTO Arhivă personală

Dacă la începutul pandemiei eroii salvatori erau medicii, odată cu începerea anului şcolar misiunea grea le va reveni dascălilor, care, pe lângă ABC-ul materiei, vor trebui să aibă grijă şi de sănătatea copiilor.

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu a acordat un interviu pentru „Adevărul“, în care spune că salvarea sufletelor copiilor este la fel de importantă ca salvarea vieţii bunicilor noştri.

Adevărul: Am început un an şcolar atipic. Ce implicaţii va avea sistemul de învăţământ hibrid asupra sufletelor copiilor, care vor intra pe poarta grădiniţei sau a şcolii fără să-i aibă alături pe părinţi?

Dr. Gabriel Diaconu: În acest an, ritualul trimiterii la şcoală a fost transformat. De obicei, aşteptarea copilului este pozitivă, însă anul acesta ritualul a fost întors la 180 grade. Aproape unanim, acolo unde informaţii despre epidemia de coronavirus au ajuns, părinţii sunt speriaţi şi copiii rezonează şi preiau foarte mult din spaimele părinţilor şi le însuşesc, întrucât părintele este un reper pentru copii la vârste mici. Prima problemă cu care se vor confrunta educatorii este această nouă masă de copii, care vor avea comportamente reactive.

În ce fel se vor manifesta copiii la începerea şcolii?

În preajma fricii, copiii au comportamente de adaptare diferite, unii se adaptează mai uşor şi alţii mai greu. În prima categorie, sunt cei care vor căuta jocul, formarea de relaţii şi strângerea grupului lângă autoritate, aşa cum sunt puişorii lângă cloşcă. La celălalt capăt o să observăm copii cu stări profunde de anxietate, care se manifestă îndeosebi fizic. Vor fi copii care se plâng de dureri de cap, de burtă, de tulburări de tranzit intestinal, vorbim de retragere socială, care nu vor să coopereze, care vor fi apatici. Sunt copii care se trag de păr, copii care se leagănă, semn că micuţul resimte lipsa părintelui în axa lui de ataşament.

Autorităţile în general şi ministerele de resort în special au întârziat foarte mult începerea pregătirilor pentru acest an şcolar.

Din ce am văzut, strategia Ministerului Educaţiei a fost mai degrabă ţintită să pregătească scheletul educaţional: şcoala, clasa, şi nu am auzit să lanseze vreo campanie care să vină în întâmpinarea copiilor. Am remarcat faptul că românul încă visează la acea unitate centrală, de la Capitală, de la Guvern, care să le stăpânească pe toate şi mai puţin în zona lui locală. Şi am mai sesizat şi furia neputincioasă a aceluiaşi român care nu primeşte, dar care nu face nimic, care nu reuşeşte să se rânduiască, să facă şcoala mai prietenoasă pentru copilul lui.

Pericolul, absenteismul şi abandonul şcolar

De data aceasta a lipsit şi implicarea societăţii civile.

Acelaşi stat, care trebuie să coopereze cu ONG-urile, cu fundaţiile, cu societatea civilă în ansamblul ei, devine ostil şi îngreunează activitatea acestor asociaţii şi aşa ia naştere cacofonia de cârpeli şi, deşi am spus public că este nevoie de şcoală în mod fizic, tare mi-e teamă că varii incidente care se pot întâmpla o să trimită copilul din nou acasă, şi aici este pericolul. Pentru că prima oară părintele încearcă, încearcă şi-a doua oară, dar a treia oară el şi-a format o opinie care este foarte greu de schimbat. Şi opinia părintelui despre şcoală, când este însoţită şi de genul acesta de argumente empirice pe durată scurtă, va duce la creşterea absenteismului şi a abandonului şcolar.

În casele românilor trăiesc trei generaţii: bunici, părinţi şi nepoţi. Cei mici pot aduce virusul de la şcoală.

Este o problemă mai veche aceasta. Este vorba de familia tradiţională, pentru care acum câţiva ani cineva făcea campanie. Pe de altă parte, să pui asemenea presiune pe ambientul familial şi să spui: acest copil o să aducă un virus ucigaş acasă şi bunicul sau bunica o să moară din cauza asta, e dincolo de puterea mea de înţelegere. Unul este bunul comportament sanitar de prevenţie epidemiologică şi cu totul altceva  este alarmismul isteric dublat de o agresivitate pe care eu n-am întâlnit-o demult.

Cum aţi caracteriza campaniile duse în pandemie?

Este radicalism sanitar, nu poţi să faci reguli prin care să te antrepronunţi. Regulile acestea sunt rânduite într-un anume fel în care să acopere o vulnerabilitate pe care statul refuză să o recunoască, dar şi să o sancţioneze: anume că sistemul este corupt şi putred la nivelul medicinei şcolare, care a fost distrusă cu premeditare, dar şi la nivelul direcţiilor de sănătate publică. Şi acum autoritatea spune că totul cade în sarcina copilului şi a părinţilor. Este ridicol. Dacă un copil va respecta regulile privind spălatul mâinilor, purtarea măştii şi păstrarea distanţei, nici n-ar merita încercat să investeşti în dresajul sanitar al copilului. Mai degrabă ai putea să investeşti în screeningul autentic la intrarea în şcoală, să discuţi cu familia să observe starea de sănătate, nu obsesional, dar ca şi până acum. Nu vorbim de o populaţie care să fie naivă medical, ci de una care este puţin îndobitocită sanitar în ultimii 30 de ani, dar îi poţi aduce aminte chestiunea asta. Şi în momentul în care se întâmplă să ai în şcoală un caz, două cazuri, cinci cazuri, să intervii, dar fără să faci din asta o tragedie socială.

Cu toate acestea, mulţi părinţi se tem să îşi trimită copiii la şcoală.

Patima psihotică de a pune copilul într-un glob de cristal distruge tot mesajul. În loc să acrediteze un mesaj de încredere: că deschiderea şcolilor nu va aduce Apocalipsa, ţinerea copiilor şi a părinţilor în zona aceasta de presiune va crea multe probleme.  Copiii pot să-şi transmită virusul în comunitate. Ştim că, în cazul lor, rata de complicaţie este de 1 la mie. Vrem cumva să avem copii care să dezvolte imunitatea la coronavirus, nu? Un stat deştept s-ar duce în această zonă şi ar testa să vadă momentul în care o clasă sau o şcoală au dezvoltat o imunitate de turmă şi astfel copiii să devină mici unităţi de rezistenţă împotriva epidemiei.

 

„Bunicii se vor uita la nepoţii lor de parcă ar fi radioactivi“

 

Epidemia nu se va sfârşi prea curând.

Suntem în 2020, dar şi la anul şi peste doi ani sau trei ani, când tot nu vom scăpa de virus, ne vom găsi la aceeaşi masă a conversaţiilor cu coronavirusul. Chiar dacă va exista vaccin, el nu va dispărea, dar şcoala va continua să fie văduvită. Acum nu vezi decât oameni care, dintr-o beţie a luptei cu inamicul nevăzut, mai mult fac rău şi distrug. Autorităţile, prin tot ceea ce au transmis, au lăsat să se înţeleagă faptul că fiecare e pe cont propriu, dar şi că România este o ţară atât de digitalizată încât să facă pruncii studii online. Bine că îi ţinem şase-şapte  ore cu ochii în laptop, nu fac coronavirus, dar dezvoltă alte tulburări kinetice, insomnii, tulburări de anxietate, depresii. Şi, din păcate, în România, avem doar 125 de medici psihiatri.  Ce putem face? Ori deschizi şcolile şi păstrezi planurile stabilite: fizic, online sau parţial online ca reacţie la focar, ori faci genul ăsta de harababură care se întâmplă acum şi îţi asumi că o să ai pensionări în masă ale cadrelor didactice, copii care intră în abandon şcolar, părinţi care vor face compromisuri şi, ca să nu-şi piardă locul de muncă o să-şi ducă copiii la bunici, bunici care o să se uite la nepoţii lor de parcă ar fi radioactivi şi o să ia distanţă de ei.

În momentul în care ministerul a pregătit începerea anului şcolar nu a consultat societatea civilă?

Uneori mi se pare că aceste comisii de evaluare ştiinţifică sunt nişte şezători unde participă oameni a căror opinie este ruptă de realitate. Văd guvernanţi care vorbesc cu atâta siguranţă de sine despre destinul a peste un milion de copii din ţara asta şi întrebarea e: cum îşi permit? Eu sunt părinte de trei copii şi băiatul meu cel mare merge la şcoală în clasa a IV-a. Mi-a zis: «Mi-e dor de colegii mei!». El înţelege ce e cu virusul, înţelege că dacă face boala trebuie să stea departe de bunici, dar îi este dor de colegi. Şcoala lui e praf, plină cu schele. Inspectoratul îi bagă pe copii în nişte buncăre cu bănci improvizate şi cu toaletă în curte. E Capitala României în anul 2020. Dar chiar şi aşa, vrea la şcoală. Vocea copiilor unde este în toată povestea asta? Cum de ne permitem să punem căluş pe vocea copiilor din România?

Direcţiile de sănătate publică sunt depăşite de situaţie, de abia fac faţă anchetelor epidemiologice.

Acolo unde suntem buni să aruncăm zeci de milioane de euro pe diverse chestii ce-ar fi să investim bani în dotarea cabinetelor şcolare, în aparatură sanitară? Pot să înţeleg că în administraţia locală sunt hoţi, că sunt puşi de partide, dar când te uiţi şi vezi că toată Planeta este cuprinsă de molima asta şi tu ştii că de data asta nu mai este o chestiune de roşu, galben sau albastru politic, ci o chestiune naţională, n-am văzut niciun guvernant care să iasă public şi să dovedească vreo formă de compasiune pentru copii. Toţi s-au purtat ca nişte vechili.  Degeaba tot efortul de a salva vieţi, de a mai trăi un an cu bunica, dacă ne batem joc de copii. Noi salvăm oameni pentru un principiu umanist, pentru că este un beneficiu cultural, umanist să salvezi vârstnicii în loc să-i arunci pe toţi în lagăr, e un fel de recunoştinţă socială să îngrijeşti oamenii care nu se pot îngriji, pentru că au fost membri ai societăţii. Dar dacă ei au fost membri ai societăţii copiii ce sunt? Ministra Educaţiei stă şi pune emoticoane pe Facebook şi se lamentează. În ziua în care nu mai înţelegi nimic, iei o foaie albă de hârtie şi îţi dai demisia. Nu mai suport politicienii care suferă de ei înşişi. Tu ai fost pus acolo să găseşti soluţii şi, în momentul în care proiectul e imposibil, şi dacă nu ai reuşit cu toată echipa ta să însăilezi o strategie coerentă, să ieşi în faţa lumii şi să spui că te depăşeşte. 

 

„Profesorii sunt noii eroi salvatori, doar că acum salvează viitorul copiilor“ 

 
Care este mesajul dumneavoastră pentru dascăli?
 
Cred că fiecare cadru didactic, învăţător sau profesor, este chemat să apere sănătatea copiilor, aşa cum noi în februarie am fost chemaţi să salvăm vieţi. Dar profesorii nu trebuie să apere sănătatea fizică, cât sănătatea sufletului lor. Primesc din teritoriu poveşti de-ale pacienţilor mei care îmi spun cum învăţătorii freacă podelele şi se luptă să ţină igiena şi mă înclin în faţa lor. Şi mulţi nu dorm noaptea şi se gândesc cum să respecte şi bagabonţeala asta de proceduri şi cum să-şi facă şi datoria faţă de copii. E o toamnă foarte grea pentru corpul didactic. Cred că mai sunt dascăli în România care fac alianţă cu părinţii, care s-au dedicat meseriei la bine sau la greu, care nu s-au gândit niciodată că vor trebui să se lupte şi cu aşa ceva şi care de data asta or să strângă rândurile. Vremea medicilor în lupta cu pandemia a încetat să fie prioritară încă de la momentul la care am început să rezolvăm unele necunoscute în ce priveşte transmisia acestui virus. Profesorii sunt noii eroi salvatori, doar că de data aceasta nu salvează viaţa bătrânilor, ci viitorul copiilor.
 

Vă recomandăm să mai citiţi:

 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările