Cum se poate ajunge de la depresie postnatală la crimă. „Pruncuciderea urmată de sinucidere rămâne un mister schiţat din disperare“

Publicat: 01.09.2018 15:43

Ultima actualizare: 04.08.2022 03:08

Două mame din zece suferă de depresie postnatală sau postpartum, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Specialiştii spun că o astfel de suferinţă este raportată rar în societatea românească, doar unul sau două cazuri din zece ajung în atenţia psihologilor sau a psihiatrilor. Dar negestionată corect, depresia de după naştere poate duce la consecinţe foarte grave

În cazuri rare, depresia postnatală poate fi un factor declanşator pentru crime odioase, cum a fost în situaţia poliţistei din Târgu Jiu din luna iulie. Adela Maria Lepădat, o tânără poliţistă de 33 de ani, mama unui băieţel de 6 luni, şi-a împuşcat mama, bebeluşul şi apoi s-a sinucis, într-un act, pe care specialiştii nu-l explică decât pe fondul unei depresii profunde apărute după naştere.

Depresia postnatală nu este un „moft“

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu spune că „depresia postnatală este, probabil, acea întâmplare medicală adversă apărută în urma sarcinii, capabilă să schimbe complet traiectoria şi dinamica sănătăţii în familie. Nu este niciodată un moft, şi diluarea conceptului prin expresia folclorică «baby blues» (n.r. – în traducere din engleză: «tristeţea dată de venirea copilului») probabil a făcut mai mult rău decât bine“.

Specialistul arată că depresia postnatală este destul de frecventă, la 20%-25% din femeile care nasc, în primul an postpartum, dar este o suferinţă puţin raportată. „Undeva la unul, două cazuri din zece raportate ajunge în atenţia unui profesionist de sănătate mintală – psihiatru sau psiholog –, dar numărul ar putea creşte acolo unde sunt programe de screening, de detecţie precoce a simptomelor“, mai spune medicul.

Psihologul clinician Ligia Moise (foto) atrage, la rândul ei, atenţia că, atunci când se naşte un copil şi proaspăta mămică este suprasolicitată atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional, poate să apară o stare de nelinişte, tristeţe şi oboseală. Dar aceasta este diferită de depresia postnatală. „Această stare emoţională care reprezintă adaptarea la noul statut nu este o stare care să îngrijoreze atât timp cât nu durează mai mult de două săptămâni. Dincolo de acest interval, dacă toate aceste trăiri se menţin sau, mai rău, se accentuează, putem vorbi despre o depresie postnatală.“

La apariţia acestei afecţiuni avem de-a face atât cu factori care vin din interior, cum este toată acea furtună hormonală, explică psihologul, atât de prezentă în timpul naşterii, cât şi după aceea. Dar există şi o serie de factori de mediu care pot duce la declanşarea depresiei postpartum: situaţia din familie şi, nu în ultimul rând, factorii sociali. „Da, putem vorbi de o cauză hormonală dar, dacă lăuza trăieşte într-un mediu securizant, în care simte sprijinul tatălui copilului, al familiei extinse şi al societăţii, ea poate trece cu uşurinţă peste acele 10-14 zile de tristeţe – fireşti, dar nu obligatorii – de imediat după naştere. Şi îşi va găsi resursele cu ajutorul cărora această perioadă să treacă cât mai lin“, explică specialista.

În aceste cazuri, diagnosticul îl poate pune doar un medic sau un psiholog clinician dacă are contact direct cu lăuza, dar semnele ar trebui să îngrijoreze orice persoană care se află în preajma acesteia. „Nu ar trebui să trecem cu nepăsare pe lângă un om aflat în dificultate, la care se poate sesiza uşor o tristeţe accentuată, un plâns facil, nesomn, agitaţie. Orice afecţiune are o fază care anunţă ce va urma aşa cum un strănut şi o uşoară jenă în gât anunţă instalarea unei răceli. Lăuza nu se trezeşte într-o dimineaţă şi, în plină stare de bine şi echilibru, are o stare depresivă însoţită de gânduri suicidare şi/sau agresive“, subliniază psihologul.

Variabilele care alterează ataşamentul mamei faţă de prunc

Specialiştii spun că în cazuri foarte rare o mamă diagnosticată cu depresie postpartum ajunge la acte de violenţă extremă, precum pruncuciderea. De asemenea, depresia explică doar parţial gestul acesteia, care este precedat de mai multe semnale de alarmă.

„Majoritatea absolută a femeilor cu depresie postnatală nu-şi vor ucide copiii şi nu se vor omorî. În fapt, simplul diagnostic de depresie postpartum nu e suficient să explice acele cazuri unde mama se omoară după ce şi-a ucis pruncul. Sunt alţi factori de risc. Unii ţin de istoricul psihiatric de severitate al mamei înaintea sarcinii, fie el diagnosticat ori ba. Alţii, foarte prevalenţi, ţin de mediul familial, istoricul de violenţă domestică – femei victime ale violenţei domestice, violului conjugal sau care au fost abuzate fizic ori psihic în copilărie. Toate acestea sunt variabile capabile să altereze profund ataşamentul pe care mama îl formează în preajma copilului, în prezenţa lui, în perioada premergătoare, dar şi urmând naşterii“, afirmă Gabriel Diaconu (foto).

Medicul psihiatru arată că astfel de gesturi extreme sunt precedate de o serie de elemente observabile: mama este indiferentă faţă de nevoile copilului sau interpretează cu ostilitate plânsul acestuia ca fiind o formă de agresiune; mama se neglijează pe ea, nu mănâncă, nu doarme, are o schimbare vizibilă a comportamentului care devine, în ochii celor dimprejur, pe alocuri bizar: spre exemplu, poate să considere că otrăveşte copilul dacă îl alăptează sau să insiste că e mai bine dacă acesta nu s-ar fi născut.

„În cele din urmă, pruncuciderea urmată de sinucidere rămâne, în momentele imediat apropiate faptei, un mister schiţat din disperare. O precipitare furibundă, psihotică motivează mama să anihileze copilul, iniţial, iar – ulterior – să îşi săvârşească propria viaţă, ca unică retribuţie la fapta făcută. Motivele sunt fie de natură magic/mistică, fie din răzbunare, fie parte a unei idei de evadare dintr-o situaţie considerată imposibilă de mamă, acum că are copil“, este opinia medicului Gabriel Diaconu.

„Delirul, această nouă realitate“

Mamele aflate în momente de criză extremă pot pierde contactul cu realitatea, crede psihologul Ligia Moise. „Este terifiant pentru mintea unui om neafectat de o boală psihică sau fără cunoştinţe solide de psihopatologie să cuprindă grozăvia unui astfel de raţionament, dar, din păcate, el reprezintă o realitate.“ Specialistul arată că putem omorî un om accidental atunci când lăsăm un conflict să escaladeze până într-acolo încât câmpul conştiinţei noastre este inundat de furie şi devenim astfel iraţionali. Omorul se poate înfăptui fără ca criminalul să-şi fi dorit eliminarea persoanei respective.

În cazul afecţiunilor psihiatrice, absenţa sau excesul unor substanţe din creierul nostru face ca realitatea din mintea noastră să fie total distorsionată. „Aceasta poate merge până într-acolo încât să pierd total contactul cu realitatea, iar ceea ce s-a creat în mintea mea – delirul – această nouă realitate, să îmi spună că am puteri supranaturale sau mesianice şi că persoane apropiate sau nu – vezi cazul de la metrou – reprezintă un pericol ce trebuie eliminat, iar eu sunt persoana care poate salva astfel lumea“, subliniază Ligia Moise. ;

Gesturi care fac diferenţa între tristeţe şi depresie postpartum

Depresia postnatală se poate trata, spune psihologul Ligia Moise: „Bineînţeles că nu putem vorbi de un tratament medicamentos dacă mama alăptează, dar suportul afectiv, material şi crearea unui cadru în care să se simtă în siguranţă ea şi copilul său pot face diferenţa între o stare de tristeţe şi/sau nelinişte în primele două săptămâni postnatal şi o depresie postpartum. Dacă simptomatologia escaladează, consultul unui medic de specialitate este obigatoriu. Şi pentru a preîntâmpina o evoluţie dramatică ce ar implica hetero- sau autoagresiunea dar, mai ales, pentru a alina suferinţa lăuzei“.

Totodată, Ligia Moise atrage atenţia că depresia postpartum nu trebuie dusă în derizoriu din simplul motiv că este o boală ce are un tablou clinic care invalidează lăuza. „Apatia şi tristeţea care definesc depresia postnatală împiedică proaspăta mămică să se bucure de unul dintre cele mai frumoase evenimente din viaţa oricărui om. Mama afectată de această boală se va afla pentru un timp în imposibilitatea de a-şi creşte copilul cu aceeaşi abnegaţie de care ar fi în stare în afara bolii. Indiferent de numărul mamelor care sunt afectate de depresia postpartum, nu foloseşte nimănui să se raporteze la ea de maniera «Hai că nu ai nimic… o să treacă!». De cele mai multe ori trece, dar există cazuri în care se agravează ducând la deznodăminte tragice. Din acest simplu motiv, fiecare caz trebuie tratat cu seriozitate“, recomandă specialista.

Statul e „complice moral la depresia postnatală“

Ce putem face ca societate să venim în sprijinul mamelor care suferă de depresie postnatală? Psihiatrul Gabriel Diaconu susţine că suntem obligaţi să ocrotim mai intim cuplurile în perioada sarcinii, şi după naşterea unui copil. „Au nevoie de timp, de suport emoţional, de înlesnirea odihnei şi de o mai bună educaţie privind creşterea unui bebeluş. Au nevoie, când unul dintre părinţi e fragil psihologic, să interacţioneze încă de la începutul sarcinii, pe parcursul ei, dar şi imediat după naştere cu un psiholog.“

Psihiatrul contrazice şi „năravul“ cultural care le cere oamenilor să fie „puternici“ în momente grele de viaţă, spunând că are rădăcini istorice, dar nicio bază de dovezi cum că aduce ceva pozitiv în viaţa mamelor şi a taţilor de pretutindeni. „Lăuzia, perioadă critică după naştere, trebuie recunoscută şi ca status psihologic al mamei, nu doar ca o realitate medicală. Iar statul indiferent, statul-maşină care impune oamenilor borne de devenire în viaţă în timp ce-i obligă să muncească robotic, să plătească 6 luni din oricare an muncit către el, stat, în timp ce-i încurajează să găsească timp şi loc pentru intimitate şi formarea unei familii, este cel puţin complice moral la incidenţa crescândă a depresiei postnatale, atât la femei cât şi la bărbaţi“, conchide Gabriel Diaconu, medic psihiatru.