Andra Cristiana Tăbăcaru, medic ATI: „Pacienţii COVID-19 asimptomatici pot avea, de fapt, simptome obscure“

Andra Cristiana Tăbăcaru, medic ATI: „Pacienţii COVID-19 asimptomatici pot avea, de fapt, simptome obscure“

Andra Cristiana Tăbăcaru, medic ATI Constanţa Arhivă personală

Dr. Andra Cristiana Tăbăcaru, medic specialist ATI la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, atrage atenţia că inclusiv pacienţii asimptomatici pot prezenta, în realitate, simptome ale infectării cu virusul SARS-CoV-2, însă acestea sunt mascate şi pot fi uşor confundate cu alte probleme de sănătate.

Din ce în ce mai multe persoane ajung la spital pentru a-şi trata diverse afecţiuni şi constată că suferă şi de COVID-19, spune dr. Andra Cristiana Tăbăcaru (33 de ani), medic specialist Anestezie şi Terapie Intensivă la Spitalul Judeţean Constanţa. În ultimele luni, doctoriţa a făcut şi gărzi la Spitalul Municipal Medgidia, transformat în unitate medicală de suport COVID.
 
A observat că majoritatea pacienţilor ajung la ATI pentru că se prezintă la spital când plămânii sunt deja compromişi. De asemenea, dr. Andra Cristiana Tăbăcaru subliniază că riscurile şi gravitatea simptomelor cresc în momentul reinfectării cu SARS-CoV-2, motiv pentru care prudenţa şi respectarea măsurilor sanitare n-ar trebui să lipsească din rutina zilnică, chiar dacă am fost infectaţi şi ne-am vindecat.
 
„Weekend Adevărul“: Doamnă doctor, cum arată viaţa unui medic specialist ATI în mod normal, dacă scoatem din ecuaţie pandemia de COVID-19? 
 
Dr. Andra Cristiana Tăbăcaru: La ATI trebuie să alergi de la patul unui pacient care trebuie intubat la patul altuia care are nevoie de cateter. N-ai timp nici măcar de un ceai. Apare o duritate după uşile secţiei de Terapie Intensivă. Acasă am coşmaruri, mă trezesc că ascult monitoare, chiar dacă sunt singură în casă. Sunt şi zile în care nu simt că am fost în gardă non-stop. De când eram copil am visat să fiu medic, dar nu pentru că toate fetiţele de vârsta mea îşi doreau asta. Am pierdut un om drag, pe tata, care a murit după ce a suferit mai multe intervenţii pe cord. Mi se părea că medicii n-au făcut tot ce ar fi putut, că eu aş fi făcut mai bine. Acum, când sunt şi eu medic, mi-am dat seama că există nişte limite: faci tot ce poţi, ce scrie în protocoale, dar, uneori, e ceva mai presus de puterile tale. Ca medic ATI, acumulezi şi multe frustrări şi, mai ales acum, nu este o perioadă în care poţi spune că-ţi place ceea ce vezi. 
 
Cum vi s-a schimbat meseria de când a început lupta cu SARS-CoV-2? 

E mai apăsătoare. Trăim intens fiecare salvare miraculoasă, dar şi fiecare eşec. Am şi acum frisoane şi mă apucă tremuratul când mă gândesc la aceste lucruri. Din păcate pentru mine, nu m-am încărcat niciodată cu bucurii, ci doar cu nereuşite, cu tristeţi. Îmi aduc aminte că un copil care a fost la Terapie Intensivă mi-a zis când s-a trezit: „Ce frumos am dormit, mai vreau!“. 
 
Vă gândiţi că v-aţi putea contamina? Este aceasta o teamă constantă? 

Nu, nu ne este frică de contaminare. Noi cunoşteam regulile dinainte să ajungă la noi primul val. Ne-a ajutat foarte mult şi filmuleţul medicului Virgil Musta, care ne-a arătat cum să ne echipăm. Sunt cadre medicale, de pe alte specializări, care au reticenţă şi spun: „Trebuie să mă îmbrac în costum, 
trebuie să mă dezbrac, cine mă ajută?“. Păi, nu te ajută nimeni! Trebuie să faci singur, trebuie să fii rapid, trebuie să ai grijă.
 

SARS-COV-2 nu este un virus prea inteligent

Cum se duce lupta medicilor cu noul coronavirus?

Este un război al inteligenţelor: inteligenţa umană versus inteligenţa virală. 
 
La ce ve referiţi când pomeniţi de inteligenţă virală?

Virusurile au inteligenţă, aşa cum noi avem IQ. Inteligenţa virusurilor se măsoară pe o scară de la 0 la 100. Spre exemplu, HIV are 95, Ebola are 66, iar coronavirusul are 25. Iată că deşi este mai puţin inteligent, nu reuşim să-l oprim. 
 
Cum vă explicaţi acest lucru?

SARS-CoV-2 are capacitatea de a se adapta foarte bine. El nu trăieşte fără o celulă-gazdă, însă rezistă foarte mult timp în aer şi pe diverse suprafeţe. SARS-CoV-2 face parte dintr-o clasă de virusuri cunoscute. A apărut pentru prima dată în 2002, apoi în 2012. De aceea, toată lumea are aşteptări mari de la oamenii de ştiinţă şi emite, pe bună dreptate, întrebări precum: „De ce, dacă există de atât timp, nu-l putem stârpi?“. Pentru că suntem fragili. În 2002, am căpătat imunitate pentru câţiva ani, dar pentru cel apărut la sfârşitul anului 2019 n-avem niciun fel de imunitate. În cazul primului virus s-a demonstrat şi că, odată ce l-ai contractat, te puteai imuniza. Acum, situaţia este diferită şi poţi căpăta imunitate doar pentru o perioadă limitată. De aceea, i-aş sfătui pe cei care au fost infectaţi să-şi facă testul de anticorpi imediat ce scapă de boală, pentru a şti cât durează imunitatea lor. Pe de altă parte, faţă de virusul din 2002, SARS-CoV-2 are gene „intrigante“ – este vorba de proteine care se lipesc de proteinele tale. 
 

Pacienţii cu comorbidităţi nu trebuie condamnaţi la moarte

Ce se întâmplă cu virusul odată ce pătrunde în organism?

Când intră într-o celulă, o acaparează. Spre exemplu, dacă ne referim la plămâni, el ocupă o alveolă şi se multiplică, apoi o distruge. Noi avem plămânii ca nişte faguri, formaţi din multiple alveole care ne ajută să facem schimbul oxigen-dioxid de carbon. Când virusul pătrunde, se multiplică şi umple fagurele. Drept consecinţă, nu se mai poate face schimbul de oxigen-dioxid de carbon şi astfel apare insuficienţa respiratorie, tusea. Pe o radiografie, plămânul arată negru, or, când este infectat cu noul coronavirus, plămânul se vede alb, ca o furtună de zăpadă, asta din cauza faptului că alveola nu mai există. Cu cât stai mai mult acasă, cu atât îi dai mai mult timp virusului să-ţi mănânce mai multe alveole. El se multiplică acolo şi urcă de la bază la vârf, de la un plămân la celălalt, şi aşa ajungi la Terapie Intensivă, unde există o posibilitate mare ca tratamentul să eşueze. Dacă îl începi din timp, limitezi multiplicarea virusului. 
 
Cât de târziu ajung pacienţii infectaţi cu SARS-CoV-2 la medic?

Toţi cei care au ajuns pe Terapie Intensivă au venit tardiv la spital, cu plămânul afectat, nu atunci când au apărut primele simptome, tuse uşoară sau febră. Imunitatea prăbuşită îngreunează organismul, chiar şi pe al tinerilor, nu doar pe al persoanelor în vârstă. Cum nu suntem spital-suport COVID, la unitatea medicală din Constanţa s-au tratat cazurile descoperite pe parcursul evoluţiei. Pacienţii vin cu bagajul lor patologic – anevrism, diabet, boală renală – şi ajung în Terapie fără să mai poată respira. Se uită în ochii noştri cu setea aceea disperată de a respira. Indiferent de ce se zice, pe aceşti pacienţi nu i-a decompensat un anevrism pe care-l au de 20 de ani sau diabetul. Cel care moare nu este ucis de diabetul pe care îl are de 20 de ani sau de boala renală, ci de complicaţia provocată de coronavirus. Pacientul s-a decompensat pentru că este mai fragil, dar l-a decompensat virusul, nu boala de care suferea. Se vorbeşte de pacienţi cu comorbidităţi, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i condamni la moarte, să le induci ideea că dacă au hipertensiune sau diabet vor muri. Mai ales ca medic trebuie să-i ajuţi, să-i mai instruieşti, să le spui să-şi ia la timp pastilele ca să nu-i prindă şi COVID-ul.
 

Pericolul infectării

Spuneaţi că imunitatea în cazul SARS-CoV-2 nu este permanentă. Dacă ne reinfectăm, simptomele se pot agrava?

Da, pot fi mai grave în cazul reinfectării pentru că virusul îţi lasă o sechelă în organism – pulmonară, de vascularitate, tulburări de memorie –, iar aceasta se agravează cu fiecare infectare. Aşadar, dacă prima dată ai făcut o formă uşoară, a doua oară nu va mai fi aşa, pentru că problemele se acutizează. Pe lângă patologia pulmonară, care are manifestările clinice cele mai frecvente, virusul se poate cantona în intestine şi acolo poate provoca mici obstrucţii, care dau dureri abdominale. Pacientul nu bagă în seamă şi se poate întâmpla să se producă un infarct al vaselor care irigă intestinele şi să devină cianotice. 
 
De ce variază atât de mult simptomele cauzate de COVID-19?

Pe lângă tuse, febră, mialgii, pierderea gustului şi a mirosului, mai nou, s-a demonstrat că poate fi afectată şi urechea, bolnavul de COVID-19 acuzând o vâjâială, sunete asurzitoare. Este vorba de structura virusului, care se poate lipi de orice – unde găseşte un teren, acolo se înglobează. De pildă, pacienţii asimptomatici pot avea, de fapt, simptome obscure.
 
Ce înseamnă asta?

De exemplu, nimeni nu s-ar gândi că o jenă în omoplatul drept poate fi o diseminare osoasă. Am avut un pacient care s-a internat pentru o banală intervenţie, însă starea sa s-a agravat în timp ce era internat în spital: nu se ridica din pat şi avea un episod febril. Când a ajuns la ATI s-a descoperit că avea şi probleme de coagulare, iar când i-am făcut un test PCR a ieşit pozitiv. De asemenea, dacă este afectat sistemul limfatic, pot apărea oboseala, astenia. Din acest motiv trebuie să înţeleagă populaţia de ce e importantă izolarea, pentru că şi cei asimptomatici pot avea simptome, dar care sunt bine mascate. 
 
 

„Şi copiii fac forme grave de COVID-19“

Cu ce cazuri vă confruntaţi la spitalul din Medgidia?

Avem pacienţi aduşi din toată ţara. Surprinzător este faptul că deşi ajung cu o saturaţie de 60%, sunt conştienţi, în condiţiile în care saturaţia normală este de 98-99%. În primăvară, dacă un pacient avea saturaţia de 85% îl intubam. De pildă, am avut o bătrânică din Braşov, conştientă, care, deşi lua tratamentul, nu-şi revenea. Când mă apropiam de ea spunea că e bine. În cele din urmă, am convins-o să o sedez pentru a o intuba şi aşa şi-a revenit. 
 
Ce presupune, de fapt, intubarea şi când este indicată?

Introducem sonda pe calea aeriană pentru a pune plămânul în repaus, pentru a se odihni şi a primi tot ce îi dăm noi: antibioticul, antiviralul, antifungicul. Când plămânul e refăcut, îl trezim. Nu trebuie să lăsăm plămânul să gâfâie, nu este bine. 
 

Micile miracole de la ATI

Oamenii se tem să ajungă la Terapie Intensivă, mai ales în aceste vremuri, când sună ca o condamnare la moarte. 

Da, aşa este. Când ajung pe Terapie, pacienţii nu ne văd, văd un cosmonaut. Ai şi mască, nici nu prea înţeleg ce le spui. Nu ştiu ce li se întâmplă, nu ştiu ce viitor vor avea şi te mai şi văd pe tine echipat aşa. Sunt cazuri grele. Însă nu trebuie să vedem numai negru, într-un colţ trebuie să vedem şi culoarea, pentru că altfel nu poţi să ajuţi pacientul. Vine omul supărat că are boală, supărat că este pe Terapie Intensivă, supărat din variile lui motive şi dacă mai vii şi tu cu supărările tale... Într-o dimineaţă, ne-a fost adus un pacient de 50 de ani, de pe altă secţie. Făcuse infarct. Am început resuscitarea conform protocoalelor: adrenalină, adrenalină, adrenalină, şoc electric şi, după un anumit timp, ne-am oprit. Din păcate, trebuia să declarăm decesul. În momentul în care s-au oprit manevrele de resuscitare, inima lui a început să bată. A fost o minune!
 
Au mai existat astfel de pacienţi care şi-au revenit miraculos?

Am avut o bătrânică de 81 de ani care a venit cu plămânul alb – se chinuiau să o întoarcă în pat. Toate cadrele medicale spuneau că vom avea un eşec, dar s-a recuperat. La computerele tomograf vedeam cum plămânul îşi revine şi ne dădea speranţă. Îmi amintesc de un alt caz, pe care l-am avut în primăvară. O tânără de 22-23 de ani, din Nigeria, a venit la spital pentru a-şi trata lupusul. A primit tratament de specialitate, dar starea sa de sănătate se deteriora. A ajuns pe Terapie Intensivă, unde a fost intubată şi i s-au făcut mai multe hemofiltrări – un procedeu medical de curăţare a întregului organism. Cu toate acestea, organismul reţinea apă. Încercai să o atingi şi simţeai că pielea i se sparge. 

Am continuat şi, în final, a început să se dezumfle. A fost detubată şi, după ce s-a remis şi lupusul, a fost externată. După câteva luni, am aflat că este internată la Spitalul de Infecţioase după ce a contractat noul coronavirus, dar a depăşit şi acest moment, deşi avea imunitatea foarte scăzută.
 

„Oamenii sunt epuizaţi psihic”

În ultimele luni am văzut tot mai multe cazuri de infectări în rândul copiilor, deşi iniţial se spunea că aceştia sunt oarecum mai protejaţi. 

Şi copiii infectaţi fac forme grave şi este cel mai greu de lucrat cu ei. Sunt micuţi care vin la spital cu apendicită sau amigdalită şi se descoperă că au şi COVID-19. Părinţilor le este greu să înţeleagă de ce îi pui pe burtă sau de ce le pui masca mare pe toată faţa. Impactul la copii este mult mai apăsător. Este foarte greu să le spui părinţilor: „Staţi la uşă, trebuie să-i pun masca mare pe faţă pentru că altfel nu poate să respire singur“. Este important în această perioadă să ne păstrăm echilibrul. Este greu pentru că nu mai vezi nimic frumos, nu te mai întâlneşti cu nimeni drag, iar sistemul tău nervos nu mai primeşte stimuli pozitivi. Totul se prăbuşeşte în jurul tău, apare depresia, depresia duce la scăderea imunităţii, iar virusul prinde momentul propice să atace – când nu te-ai hidratat, nu ai consumat lactate sau proteine. Este nevoie de o forţă a fiecăruia dintre noi. Şi noi, medicii, ne încurajăm unii pe alţii. 
 
Mass-media prezintă zilnic cazuri dramatice şi mărturii ale medicilor din această luptă, dar cu toate acestea încă există oameni care nu cred în existenţa virusului. Cum vă explicaţi?

Oamenii sunt epuizaţi psihic şi nu mai vor să accepte. Dar va mai dura. Gripa spaniolă a durat doi ani. Vestitul imunolog american Anthony Fauci spune că cel mai sigur vaccin va fi cel scos pe piaţă la sfârşitul anului 2021. În acest caz, la finalul anului 2022 am putea spera la o vacanţă normală. Este o situaţie din care trebuie să ne rugăm să ieşim. Şi să nu ne gândim că nu vom ieşi, pentru că sunt voci care spun că dacă virusul a făcut mutaţii şi s-a transmis de la pangolin la om, de la om la nurcă, există riscul să se transmită şi de la nurcă la câine şi tot aşa. Doar cu speranţă şi cu respectarea regulilor vom scăpa. Distanţarea fizică, spălarea mâinilor şi purtarea măştii sunt importante. Dacă uităm să ne spălăm pe mâini sau nu purtăm mască, s-ar putea să-i dăm nişte puteri noi acestui virus. Masca este eficientă, indiferent din ce material este făcută, totul este să fie purtată corect, adică să acopere nasul şi gura. Fiecare om elimină picături invizibile care transmit virusul, chiar dacă nu tuşeşte sau nu strănută. 
 

Cine este Andra Cristiana Tăbăcaru

Data şi locul naşterii: 1 septembrie 1987, Constanţa
 
În 2011, a absolvit Facultatea de Medicină Generală din cadrul Universităţii „Ovidius“ din Constanţa.
 
Şi-a făcut rezidenţiatul în Anestezie şi Terapie Intensivă, cu stagii efectuate la Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, Institutul pentru Boli Cardiovasculare „C.C. Iliescu“ şi la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu“ din Bucureşti.
 
Din 2017 este medic specialist ATI la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, promovând examenul de specialitate cu media 9,33.
     

Vă recomandăm să mai citiţi:

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările