Amintiri cutremurătoare din timpul Marii Foamete: „Oamenii se călcau în picioare pentru un pumn de grăunţe“
0Abia scăpată de Al Doilea Război Mondial, România avea să cunoască o nouă perioadă de lipsuri şi greutăţi. Începea foametea, flagelul care a lovit ţara dinspre Estul sovietic şi care a ţinut România în strânsoare timp de 2 ani, în perioada 1946-1947.
Războiul, ocupaţia militară şi seceta au scuturat de rod agricultura românească. Regimul instalat de comunişti dădea însă lovitura de graţie în martie 1945, odată cu reforma agrară. Guvernul condus de Petru Groza dorea să ia pământul de la moşieri şi de la ţăranii înstăriţi pentru a-l „reda poporului“.
Reforma a avut, însă, efect dezastruos. Recolta s-a prăbuşit, din cauza fărâmiţării terenurilor şi a culturilor, dublată de nepriceperea împroprietăriţilor în a gestiona agricultura. Pâinea a ajuns o raritate, fiind dată pe raţie, banii s-au devalorizat, astfel că oamenii îşi vindeau ultimele bunuri de preţ, amintiri de familie, pentru o coajă de pâine. Era Marea Foamete.
„Ţin minte şi acum acea zi. Aveam 4 ani, mama şi bunica m-au luat de mână şi am mers în port, unde era puzderie de oameni aşteptând să vină vagoanele de grâne pentru silozuri. Soldaţii români găureau podelele trenurilor, ca să se scurgă prin ele grăunţe. După ce trecea garnitura, oamenii se repezeau cu toţii să strângă grăunţele de jos, de pe terasament. Aşa murdar, cum era, plin de pământ, şi praf, şi gunoaie. Oamenii se călcau în picioare ca să prindă vreun pumn de grâne. Era şi periculos, pentru că unii erau aşa disperaţi, că se năpusteau pe şine când trenul nici nu se îndepărta, iar paznicii, care ne lăsau să trecem, trebuia să aibă grijă să nu moară careva prins sub tren.
Când a apărut locomotiva, mare, neagră, şuierând, am izbucnit în plâns, de frică. Ţineam la piept o gentuţă mică, mi-o dăduse mama să mai punem câteva grăunţe şi în ea. După ce a trecut trenul, cu cerealele curgând dâră în urmă, a început bătălia. Mama şi bunica, cu mine de poala lor, au intrat pe şine să strângă grâne de pe jos. Adunau tot ce puteau, să nu scape printre degete vreun grăunte. Învălmăşeala m-a speriat şi mai tare, plângeam cu sughiţuri. Cuiva i s-a făcut milă de mine şi mi-a pus în gentuţă un pumn de grâne, să mă mai aline.
Când a rămas locul gol, curăţit de grâne, am plecat la moară să dăm grânele ca să primim o pâine în schimb. A fost o vreme când nu am mai putut merge la şinele de cale ferată. Bunica căzuse la pat, eu eram încă mică şi mă îmbolnăvisem, aşa că mama a trebuit să-şi vândă ultima bijuterie - lănţişorul de aur pe care-l avea amintire de la tatăl ei. Pentru lănţişorul ăsta a primit două grămăjoare de grăunţe, pe care le-a dat pentru câteva felioare de pâine. Cu asta am putut trăi câteva zile“, îşi aminteşte Alexandrina Botea (73 ani), o bătrână a Constanţei.
În august 1946, autorităţile evaluau rezultatele campaniei agricole de vară, iar rezultatul era mult sub aşteptări. Constanţa nu doar că nu avea de furnizat cereale pentru restul ţării, ci ea însăşi trebuia aprovizionată din afară. Înaintea Crăciunului, o pâine neagră costa 2.000 lei, ca în ianuarie să ajungă la un preţ înzecit, în condiţiile în care salariul cel mai mic era de 1,8 milioane lei.
Şi totuşi la Constanţa, situaţia era ceva mai bună decât în alte regiuni (Brăila, Buzău, Covurlui, grav afectate de secetă). În oraş şi în împrejurimi au început să se amenajeze adăposturi pentru copiii din zonele calamitate, care să fie aduşi aici pentru un timp. Loturi de copii din Moldova în special sunt cazate la malul mării, pentru a nu muri de foame la ei acasă.
„Dezbrăcaţi, slăbiţi şi flămânzi debarcau în gară sute de copii din zona Moldovei. Erau apoi spălaţi, îmbrăcaţi şi hrăniţi la cămine. Li se făcea un control medical amănunţit şi erau încredinţaţi familiilor în găzduire temporară. Datorită acelor familii, zeci şi zeci de fiinţe nevinovate, ameninţate cu moartea prin inaniţie, au supravieţuit urgiei abătute atunci asupra ţării“, consemnează Vasile Bâtlan în cartea sa „Constanţa în anii marii foamete 1946-1947“, apărută la Editura Ex Ponto.
Copiii s-au întors la casele lor la finele lui august 1947, când situaţia se ameliorase, dar mulţi dintre ei s-au întors peste ani la familiile de adopţie temporară. Unii au vrut să rămână definitiv în sânul acestora, fiind înfiaţi, cu acordul părinţilor nevoiaşi, de dobrogenii mai înstăriţi.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
