De ce 55% dintre români condamnă victimele agresiunii sexuale: „Trăim într-o societate în care abuzul este destul de tolerat“
0„Agresivitatea de orice tip este cel puţin parţial normalizată în anumite comunităţi din ţara noastră“, susţine psihologul judiciar Gabriela Culda. Specialistul arată că existenţa unui centru de sprijinire a victimelor abuzului sexual ar ajuta foarte mult. La începutul lunii iulie a fost lansat, pe un site de crowdfunding, un proiect prin care se anunţa deschiderea primului centru de sprijinire a victimelor abuzului sexual din România.
Gabriela Culda, doctor în Psihologie Judiciară, titularul cursului Psihologie criminalistică şi judiciară la Universitatatea Babeş-Bolyai (UBB) Cluj-Napoca, susţine că înfiinţarea unui centru specializat pentru victimele abuzului sexual din România ar ajuta foarte mult persoanele agresate. „Victimele abuzului sexual au probleme mari în a destăinui abuzul“, subliniază Gabriela Culda, autoarea mai multor studii despre viol şi pedofilie în România.
Ideea unui astfel de centru îi aparţine lui Beatrice Anne-Mary, o suedeză care locuieşte de 6 ani în România. Tânăra a lansat, la începutul lunii, o campanie de crowdfunding pentru Uşa Galbenă, primul centru de sprijin pentru supravieţuitoarele agresiunilor sexuale din ţară.
Psihologul clujean afirmă, într-un interviu pentru „Adevărul“, de ce hainele provocatoare nu vor transforma un „neviolator“ în „violator“, dar şi cum se face că românii condamnă mai mult decât ceilalţi locuitori ai UE victimele care ajung să fie violate după ce au consumat alcool sau droguri, dacă au purtat haine provocatoare sau au acceptat să însoţească abuzatorul acasă.
Este nevoie de un centru de sprijinire a victimelor abuzului sexual?
Victimele abuzului sexual au probleme mari în a destăinui abuzul. Pe de o parte, apare frica de blamare. Sentimentul de vinovăţie este indus, de multe ori, chiar de către abuzator, care îşi justifică astfel acţiunile. De exemplu, pedofilii, deseori, le spun copiilor abuzaţi: „dacă nu purtai fustiţa aia şi nu săreai aşa pe lângă mine“ sau „şi tu spuneai că îţi place“, „tu veneai la mine“ etc. Reacţiile sociale faţă de victimă întăresc şi ele, deseori, autoblamarea: „trebuia să spui“, „trebuia să faci“, „poate dacă nu făceai“ etc Pe de altă parte, victimele abuzului sexual au nevoie de consiliere din toate punctele de vedere. Ele, de cele mai multe ori, nu ştiu ce pot concret face pentru a se proteja şi pentru a trage la răspundere abuzatorul.
Ce ar fi bine ca societatea să înţeleagă din existenţa unui astfel de centru?
Oricât control credem că avem asupra a ceea ce ni se întâmplă, oricare am fi putut fi victima unui abuz sexual. Fie că vorbim de un abuzator părinte, un vecin/prieten de familie sau de un străin, oricare dintre noi ne-am fi putut afla în poziţia de neajutorare. Existenţa unui centru specializat ajută foarte mult victimele. Efectul psihologic în urma abuzului este unul major, iar suportul social în aceste situaţii este foarte necesar.
Cum ar mai putea societatea sprijini victimele abuzului sexual?
Prin reacţiile sociale la abuz. Prin a crede victimele şi a crede că nu au avut nicio vină. Uneori, sentimentul de vinovăţie se transmite chiar şi prin întrebări precum: „dar ai spus tu ceva?“, „dar cum erai îmbrăcată?“ etc. Mesajul indirect este - „trebuie că ai şi tu o parte de vină, altfel nu se putea întâmpla chiar aşa“.
Oamenii au nevoie să blameze victima pentru că nu pot accepta incontrolabilului din viaţă. Acceptând lipsa totală de vinovaţie trebuie să accepte că li s-ar putea întâmpla şi lor sau cuiva drag, iar asta este greu.
De ce sunt aşa mari procentele de persoane abuzate (declarate) în România? Ce spune asta, indirect?
Trăim într-o societate în care abuzul este destul de tolerat. Agresivitatea de orice tip este cel puţin parţial normalizată în anumite comunităţi din ţara noastră. Sondajele măsoară experienţa personală a celor care răspund la chestionare - de exemplu: „ţi s-a întâmplat ca cineva sa te atingă sexual fără să vrei“ - şi nivelul de toleranţă - de exemplu: „cât de grav ţi se pare că...“. Chiar dacă avem legi ce sancţionează toate tipurile de abuz, pentru aplicarea lor fermă este nevoie ca populaţia să integreze aceste conduite în conştiinţa colectivă. Adică, cel abuzat să aibă curajul să declare abuzul ştiind că vor exista consecinţe asupra abuzatorului, că nu va fi luat în derâdere şi va fi tratat cu maximă seriozitate. Este un întreg proces de educare, până la urmă, iar noi suntem abia la început.
Ce ne spun, indirect, cifrele despre atitudinea românilor legat abuzul sexual/viol?
Abuzul sexual poate fi exercitat asupra unui copil - şi atunci nu se realizează neapărat prin constrângere, ci deseori se profită de consimţământul fără discernământ - , poate fi realizat prin viol - cu violenţă fizică sau sub presiunea ameninţării - sau prin hărţuirea sexuală, prin pretinderea în mod repetat de favoruri sexuale în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare.
Atitudinile noastre diferă în funcţie de tipul de abuz. Reacţia la abuzul sexual asupra copiilor este mult mai fermă şi vehementă.
Un Eurobarometru realizat de Uniunea Europeană în anul 2016 a arătat că 55% dintre cei chestionaţi în România sunt de acord că există situaţii în care contactul sexual fără consimţământ este justificat. Justificările acceptate au legătură cu consumul de alcool şi droguri (30%), purtarea de haine „provocatoare sau sexy“ (25%) şi situaţia în care o persoană merge de bunăvoie acasă cu cineva (26%). Adică, condamnăm- mai mult decât toate celelalte state UE - victimele care ajung să fie violate după ce au consumat alcool sau droguri, dacă au purtat haine provocatoare şi dacă au acceptat să însoţească abuzatorul acasă.
De altfel, aceste justificări le găsim şi în rândul condamnaţiilor pentru viol, care nu se simt vinovaţi pentru faptele lor, interpretând toate aceste circumstanţe ca fiind egale cu consimţământul victimei. În concluzie, blamăm mai mult victima justificând astfel comportamentul violatorului.
În ceea ce priveşte hărţuirea sexuală, abia în ultimul an au început să existe condamnări penale pentru astfel de comportamente. Altfel, glumele si apropourile sexuale erau şi ele destul de acceptabile în colectivul nostru şi nu erau considerate ca fiind de natură penală.
Înţeleg românii ce înseamnă, cu adevărat, abuzul sexual/violul?
Înţeleg uşor când este vorba de forme de abuz sexual foarte evidente cum este violul prin violenţă fizică săvârşit de un străin asupra victimei. Facem, din păcate, mai greu diferenţa în formele mai subtile de abuz. De exemplu, se neagă consecinţele asupra victimelor atunci când acestea au o reputaţie îndoielnică, în sensul că se cunosc ca fiind „femei uşoare“. Psihologic însă, efectul constrângerii sexuale este foarte puternic în majoritatea cazurilor. E distincţia dintre a dispune eu de corpul meu - indiferent ce aleg - sau a dispune altcineva - chiar dacă eu refuz.
De ce există percepţia că „hainele şi machiajul“ ar fi o „invitaţie“ la abuz sexual/viol?
Este tot o formă de blamare a victimei.
Hainele provocatoare pot activa dorinţe sexuale, dar niciodată nu vor transforma un „neviolator“ în „violator“.
Mulţi dintre violatorii impulsivi îşi justifică astfel faptele: „S-a îmbrăcat aşa, era clar că voia sex“. Este ca şi când ai spune că e vina celui care purta un lanţ gros că l-a provocat pe hoţ. Un popor educat înţelege că explicaţiile comportamentului unui om le regăsim în acel om şi mai puţin în cel cu care interacţionează. Dovada este simplă: sunt atâtea persoane care indiferent cum s-ar îmbraca o femeie nu ar ajunge la abuz sexual.
Mai puteţi citi:
Groapa de gunoi a Clujului, mormânt pentru nou-născuţi. Profilul psihologic al mamelor criminale
Se încarcă comentariile...
