ÎPS Andrei este nemulţumit, în mesajul de Sfânta Maria către credincioşi, de „participarea rară la slujbele bisericii”

ÎPS Andrei este nemulţumit, în mesajul de Sfânta Maria către credincioşi, de „participarea rară la slujbele bisericii”

Mitropolitul Clujului, Andrei Andreicuţ, va oficia slujba de Sfânta Maria de la Mănăstirea Nicula. FOTO: radiorenaşterea.ro

Secularizarea, participarea rară la slujbele biserici şi păcatele multe ale oamenilor sunt motivele care ar face Icoana făcătoare de minuni de la Nicula să „lăcrimeze” astăzi, la fel cum a făcut-o în urmă cu 320 de ani, spune ÎPS Andrei Andreicuţ, mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, în predica pe care o va rosti cu ocazia sărbătorii de Sfânta Maria.

Sfânta Liturghie arhierească cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului la Mănăstirea Nicula va fi oficiată, joi, 15 august, de la ora 9.00, de către ÎPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului.
 
„De ce a plâns icoana Maicii Domnului de la Nicula? Pentru că au năvălit turcii şi tătarii, spun o seamă de analişti, dar eu cred că şi pentru dezbinarea religioasă a românilor şi pentru multele lor necazuri de natură socială şi naţională. Se întristează Maica Domnului şi când noi păcătuim”, se arată în textul predicii intitulate 
„Maica Domnului mereu înlăcrimată”.  
 
ÎPS Andrei a enumerat, apoi, problemele societăţii de astăzi:
 
„Întrebarea esenţială pe care ar trebui să ne-o punem noi, creştinii veacului 21, este: îi place Maicii Domnului ceea ce facem noi? N-o întristează pe Maica Domnului secularizarea ce bântuie în lume, lipsa de preocupări spirituale, participarea atât de rară la slujbele bisericii, păcatele multe făcute de oameni?

Îi place Maicii Domnului slaba noastră implicare în slujirea socială, în ocrotirea săracilor, a bolnavilor, a bătrânilor şi a copiilor orfani sau abandonaţi? Deschidem noi suficiente centre de sprijinire a acestor categorii de oameni marginalizaţi?
 
Familia creştină, naşterea, creşterea şi educarea copiilor sunt în atenţia Maicii Domnului. Pentru că Maica Domnului e mama desăvârşită. Dar şi mamele noastre care ne-au adus pe lume suferă când viaţa noastră nu merge bine.” 
 


 
Redăm mai jos, integral, textul predicii: 
 
„Maica Domnului mereu înlăcrimată
 
 
Suferinţa Maicii Domnului pentru Dumnezeiescul său Fiu şi pentru noi, fiii săi duhovniceşti, este una absolută. Ne spune Sfântul Evanghelist Luca că, la porunca împăratului, Dreptul Iosif şi cu Sfânta Fecioară Maria s-au dus la recensământ în Betleem şi „pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 6-7).
 
Pentru Dumnezeu nu mai era loc. Ne putem închipui ce era în sufletul ei? Pe bună dreptate Mircea Eliade ne spune că „Maica Domnului s-a descoperit sufletului poporului românesc sub forma sa cea mai umană, cea mai familiară. Legendele româneşti asupra Maicii Domnului întrec, în frăgezimea sentimentului care le-a creat, chiar cele mai umile legende medievale germanice. Este o trăsătură caracteristică a sufletului poporului român de a se apropia de tainele suprafireşti ale creştinismului, cu umilinţe, dar şi cu cordială spontaneitate”[1] .
 
Şi ce zic legendele româneşti cu referire la naşterea Domnului în iesle şi la durerea Maicii Domnului? Iată ce zic: „Şi-apoi iară s-au luat / Cu mare jale şi banat / Şi pe la toţi s-au rugat / Să le dea într-un locaş / Batăr un pic de sălaş. / Dar nime nu s-a aflat / Cu inimă, cu gând curat, / Şi nime sălaş nu le-au dat. / Atunci s-au dus de-au intrat / Într-un grajd mic, desfundat”[2].
 
Când, la 40 de zile, Pruncul este prezentat la templu, Dreptul Simeon „a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri, şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 34-35).
 
Când, la 12 ani, copilul Iisus a făcut cu părinţii Săi un pelerinaj la Ierusalim şi, despărţindu-Se de ei, L-au căutat îngrijoraţi trei zile, mama Lui îndurerată I-a zis: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi” (Luca 2, 48).
 
Dacă mereu Maica Domnului a suferit alături de Fiul ei, suferinţa ajunge la apogeu cu prilejul Sfintelor Pătimiri: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25).       Durerea care i-a sfâşiat inima Maicii Domnului este redată de slujba sfintelor Pătimiri: „Astăzi, văzându-Te pe Tine, Cuvinte, spânzurând pe Cruce, Fecioara cea fără prihană, tânguindu-se cu milă ca o maică, s-a rănit la inimă cu amar, şi suspinând cu durere din adâncul sufletului, zgâriindu-şi obrazul, se chinuia; de aceea în piept bătându-se striga cu jale: Vai mie, Dumnezeiescule Fiu! Vai mie, Lumina lumii! Cum ai apus de la ochii mei, Mielul lui Dumnezeu?”[3].
 
Văzând-o pe Maica Sa sfâşiată de durere la poala Crucii, Mântuitorul o încredinţează Sfântului Ioan Evanghelistul, iar pe noi, pe toţi, Maicii Domnului: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27).
 
Sfântul Nicolae Cabasila, meditând la suferinţa Maicii Domnului, văzându-L pe Mântuitorul chinuit, scrie: „Iar când a fost nevoie ca Mântuitorul să sufere lucruri cumplite pentru noi şi să moară, prin ce suferinţe n-a trecut Fecioara? De ce lovituri n-a fost încercată? Căci chiar dacă El ar fi fost doar om şi nimic altceva, nimic mai dureros nu s-ar fi putut adăuga unei mame… Cu ce suflet vedea acum Fericita în asemenea grele chinuri pe Fiul ei, Binefăcătorul comun al naturii noastre, Cel blând şi smerit cu inima”[4].
 
În slujba Prohodului Domnului, în prima stare, strofa a 28-a, ne este redată suferinţa cumplită a Maicii Domnului: „Vărsând râu de lacrimi / Peste Tine, Doamne, / Cea Curată, ca o maică, a glăsuit: / Oare, cum Te voi îngropa, Fiul meu?”[5].
 
Maica Domnului a suferit tare pentru Domnul Hristos, dar noi, fiind făcuţi fii ai ei, dimpreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, suferă şi pentru noi pentru toţi. Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că atunci când omul „este bolnav, e neputincioasă şi ea, când e întristat, suferă împreună şi ea, când el plânge, lăcrimează împreună şi ea, când se bucură, se veseleşte împreună şi ea”[6].
 
De-a lungul istoriei, creştinii, în general, şi românii, în special, au avut experienţa faptului că Maica Domnului a plâns atunci când ei erau în mare necaz. Spune Ion Neculce, că pe vremea domniei lui Gheorghe Duca, „într-o mănăstioară mică ce iaste sub cetate au lăcrimat icoana Maicii Precistei, cât să răsturna lacrimile pe chipul icoanii, de le vide toţi oaminii. Şi pica într-o tipsie ce iera pusă supt icoană, de iera de mirare a privi arătare şi sămnu ca acela, care au fostu adevărat sămnu de peirea a mulţi creştini în Ţara Leşească şi începătura durerii şi stricării ţărăi noastre. Că de-atunce din an în anu tot răul şi amar de creştini şi pustii au rămas locurile pre acolo”[7].
 
Icoana arhicunoscută din Arhiepiscopia noastră, de la Mănăstirea Nicula, a lăcrimat de mai multe ori. Ea a fost comandată de nobilul Ioan Cupşa Părintelui Luca din Iclod, în  anul 1681. În ziua de 15 februarie 1699 această icoană a vărsat primele lacrimi. Părintele Mihail din Nicula, parohul satului, credincioşi din sat, soldaţi ai armatei austriece încartiruiţi la Nicula şi la Gherla au fost martori ai acestei minuni[8].
 
Groful Sigismund Kornis a văzut icoana plângând în 12 martie 1699 şi a dus icoana la castelul său din Benediug (Mănăstirea), dar a fost nevoit să o returneze. Este consemnat faptul că în împrejurările istorice de atunci s-a făcut şi o anchetă care a certificat faptul că icoana a plâns.
 
Nu e singura icoană care a plâns. Academicianul Marius Porumb „a semnalat în Biserica Ortodoxă „Sfinţii Petru şi Pavel” din Cluj – Mănăştur, existenţa unei icoane a Maicii Domnului zugrăvită în 1673, la comanda unei familii din Ilişua ce se remarcă «prin asemănarea frapantă cu icoana de la Mănăstirea Nicula»”[9] icoană pictată tot de Părintele Luca din Iclod, care şi ea a plâns.
 
De ce a plâns icoana Maicii Domnului de la Nicula? Pentru că au năvălit turcii şi tătarii, spun o seamă de analişti, dar eu cred că şi pentru dezbinarea religioasă a românilor şi pentru multele lor necazuri de natură socială şi naţională. Se întristează Maica Domnului şi când noi păcătuim.
 
Ori de câte ori ne rătăcim de la calea cea dreaptă, Maica Domnului suferă. O mărturie zdrobitoare ne aduce în acest sens Sfântul Siluan Athonitul, care n-a trăit demult. Făcuse el nişte greşeli şi Maica Domnului îndurerată i-a spus: „Nu-mi place să văd ceea ce faci! Cuvintele ei erau liniştite şi blânde, dar ele au lucrat cu putere asupra sufletului meu”[10].
 
Întrebarea esenţială pe care ar trebui să ne-o punem noi, creştinii veacului 21, este: îi place Maicii Domnului ceea ce facem noi? N-o întristează pe Maica Domnului secularizarea ce bântuie în lume, lipsa de preocupări spirituale, participarea atât de rară la slujbele bisericii, păcatele multe făcute de oameni?
 
Îi place Maicii Domnului slaba noastră implicare în slujirea socială, în ocrotirea săracilor, a bolnavilor, a bătrânilor şi a copiilor orfani sau abandonaţi? Deschidem noi suficiente centre de sprijinire a acestor categorii de oameni marginalizaţi?
 
Familia creştină, naşterea, creşterea şi educarea copiilor sunt în atenţia Maicii Domnului. Pentru că Maica Domnului e mama desăvârşită. Dar şi mamele noastre care ne-au adus pe lume suferă când viaţa noastră nu merge bine.
 
Foarte mulţi ne-am născut în sat şi anul acesta a fost dedicat de către Sfântul Sinod satului, iar multe sate îmbătrânesc şi se depopulează. Maica Domnului şi mamele noastre, la această privelişte, sunt îndurerate. Pe bună dreptate spune cântecul popular: „Când m-apropiu de-al meu sat, / Cunosc câinii pe lătrat, / Oamenii pe cuvântat, / Pe mama după oftat”.
 
Ne rugăm lui Dumnezeu ca motivele de suferinţă a Maicii Domnului şi a mamelor noastre să se împuţineze. Iar perioada Postului Maicii Domnului, când seară de seară oficiem Paraclisul, este propice pentru îndreptarea noastră.
 
†ANDREI
 
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
 
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului”.
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: