Ororile gulagului românesc. Lagărele făcute după model sovietic în care erau exterminate „elementele duşmănoase“

Ororile gulagului românesc. Lagărele făcute după model sovietic în care erau exterminate „elementele duşmănoase“

Oamenii, forţaţi la muncă silnică, erau suspuşi la tratamente inumane FOTO IICCMER

Regimul lagărelor de muncă silnică a fost construit în anii ’50, după model bolşevic, ca o măsură de exterminare a „elementelor duşmănoase“ din societatea românească. Tratamentele inumane la care erau supuşi deţinuţii politic au lăsat în urmă zeci de mii de victime.

În comunism, coloniile de muncă au reprezentat unul dintre cele mai puternice braţe ale represiunii politice. Aici, deţinuţii puteau fi trimişi ilegal, fără proces, fără judecată, după voinţa discreţionară a Securităţii. Aici, erau exterminaţi într-un proces lent, răpuşi de oboseală, de foamete, de frig şi de boală. 
 
Aici, moartea şi viaţa erau batjocorite în egală măsură. Cavnic, Gherla, Luciu, Stoieneşti, Grindu, Poarta Albă, Socola, Bicaz, Borzeşti, Codlea, Snagov, Cernavodă, Salcia şi Periprava sunt doar câteva dintre unităţile de muncă forţată înfiinţate pe tot cuprinsul României, începând cu anul 1950. 
 
Penitenciarul Ostrov, de pildă, a luat fiinţă pe 1 aprilie 1952. Era compus din secţiile Piatra-Frecăţei, Salcia – unde era şi sediul – şi Grădina. Într-o zi de iarnă, chiar în primul an de funcţionare, la Salcia s-au înregistrat mulţi morţi. Pentru a fi ulterior identificaţi cu uşurinţă, li s-au  pus în gură cartoane inscripţionate cu numele fiecăruia. Când unul dintre deţinuţi era adus de la muncă mort, avea un astfel de carton de identificare. 
 
„Gura încleştată i-a fost deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după şapte-opt zile, din lipsă de scândură“, arată Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, realizat în 2006 de o echipă de specialişti, sub conducerea lui Vladimir Tismăneanu. Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni mitologice, continuă să arate raportul. După ce un brigadier l-a bătut până la moarte pe un deţinut, acesta a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de fier. „Când l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui era în întregime perforat.“
 

Tratament inuman, la scară largă

 
Bătaia, muncile grele, raţiile de hrană neîndestulătoare şi perioadele lungi la „neagra“ erau cele mai frecvente metode de represiune în coloniile de muncă şi, adesea, cauzele a numeroase morţi. Acest tip de tratament nu fusese inventat pe pământ românesc – era aplicat în tot blocul sovietic –, însă uneori episoadele de sadism depăşeau practicile obişnuite. Ca urmare, la multe dintre lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră se înregistra, în 1952, o medie a mortalităţii de peste 30 de deţinuţi pe lună, iar între aceştia unii îşi găseau sfârşitul în chinuri care, dacă nu ar fi consemnate chiar de documente ale Securităţii, ar fi greu de imaginat. 
 
De pildă, un deţinut a ieşit din carceră, după 15 zile, cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste cizmele de cauciuc cu care era încălţat. „Când a fost adus la infirmerie şi i s-au  tras cizmele, i s-a dezlipit şi talpa picioarelor, care putrezise.“ Medicul coloniei penitenciare i-a dat trimitere la Spitalul din Cernavodă, dar comandantul nu a aprobat-o. Deţinutul, un tânăr de 23 de ani, a murit în chinuri cumplite după 11 zile, în infirmeria lagărului. 
 
În sadismul lor sălbatic, unii comandanţi de lagăr obişnuiau să se distreze punându-i la cele mai grele munci pe epileptici şi distrofici sau scoţându-i pe deţinuţi la muncă în ger, desculţi şi numai în cămăşi. Neîndeplinirea normelor de muncă era sancţionată cu muncă neîntreruptă, fără hrană, timp de 24 de ore, urmată de carceră. Unii deţinuţi au fost bătuţi până la desfigurare, rămânând infirmi pe viaţă. 
 

Morţi care ar fi putut fi evitate

 
În 1953, au fost realizate anchete în coloniile de muncă de la Canal şi din Balta Brăilei, iar în urma lor au rămas rapoarte scrise de medici. Documentele relevă ravagiile pe care frigul şi foametea le provocau, decimându-i pe deţinuţi, în special în lunile de iarnă. „Deţinutul a fost adus pe targă din carceră, fără cunoştinţă, cu respiraţia foarte rară, fără puls aproape şi, cu toate îngrijirile ce i-am  dat la infirmerie (injecţii de camfor şi cofeină), după ½ oră a încetat din viaţă. Era în evidenţă cu distrofie şi în diferite rânduri fusese scutit de muncă de către serviciul medical. Nu a fost adus la vizita medicală înainte de a fi încarcerat şi nici nu am fost chemaţi spre a-l vizita la carceră, în tot timpul în care a fost încarcerat.“ 
 
 
Un alt deţinut „a încetat din viaţă chiar în cabinetul de consultaţii al infirmeriei, în timp ce abia îi făcusem injecţii de cofeină şi camfor. Nu am fost chemaţi a-l vizita înainte de a-l încarcera şi nici nu a fost vizitat de noi acolo. (…) Nu s-a ţinut seama de către conducerea coloniei de scutirile medicale şi bolnavi, chiar distrofici gravi, au fost scoşi pe şantierele de lucru, aducându-i seara pe braţe, pe alţii îngheţaţi complet şi chiar morţi“. Un alt raport relatează cazul unui deţinut distrofic gradul 3, care a fost adus în agonie, îngheţat, de pe şantier şi a murit după câteva ore, în infirmerie, iar un altul a fost adus mort, îngheţat pe şantier. Toate aceste tragedii, afirma medicul care semna raportul, înşirând un lung pomelnic de morţi în lunile ianuarie şi februarie ale anului 1953, ar fi putut fi evitate: „În afară de aceştia, sunt numeroase alte cazuri de deţinuţi îngheţaţi, dar care au putut fi readuşi la viaţă în urma îngrijirilor noastre“. 
 

Procuror, retrogradat

 
Toţi deţinuţii politic care îngheţau pe şantierele de lucru erau distrofici, slăbiţi, îmbrăcaţi sumar, fie fără cămăşi, fie în picioarele goale. „Dimineaţa, la ieşirile cordoanelor de lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu bătăi sângeroase şi cu chinuri de iad, ce ar fi trebuit să înduioşeze şi inimile de piatră“, nota medicul coloniei penitenciare Cernavodă într-o declaraţie care s-a păstrat în arhivele Securităţii. 
Unele dintre crimele din lagărele de muncă au fost anchetate de Procuratura Generală, care a sintetizat şi condiţiile de deţinere. 
 
„Au fost cazuri când deţinuţii erau asasinaţi prin împuşcare, îngropaţi de vii în pământ, obligaţi iarna să intre în apă până la brâu şi să taie stuf, introduşi iarna în carcere descoperite, uneori dezbrăcaţi, în poziţii chinuitoare – doi în picioare şi doi cu capul în jos. În timpul verii, erau dezbrăcaţi, legaţi de mâini şi expuşi muşcăturilor de ţânţari. Manifestările de bestialitate continuau şi după moartea deţinuţilor, ale căror cadavre, neînhumate timp îndelungat, roase de şobolani, erau profanate şi chiar introduse în carceră, sub pretextul că torturile n-au fost îndeajuns de aspre“, se arată în raportul prezidenţial.
 
 
Pentru toate aceste atrocităţi, care s-au petrecut la Salcia, au fost trimişi în judecată 21 de ofiţeri şi subofiţeri. Au fost găsiţi vinovaţi şi au fost condamnaţi în 1954 la pedepse de până la 25 de ani de închisoare. Un an mai târziu, ministrul de Interne Alexandru Drăghici i-a absolvit de pedeapsă şi le-a şters din cazier incriminările. Mai mult, a dispus ca majoritatea să fie reîncadraţi în MAI. Procurorul general adjunct Alexandru Voitinovici, care ordonase anchetele din 1953 şi descoperise mii de persoane deţinute ilegal, a fost retrogradat din funcţie. 
 

Ţinuţi în carceră şi după moarte: „Pentru că nu şi-au încheiat pedeapsa“

 
Un proces verbal din arhivele fostei Securităţi consemna depoziţia unui deţinut maltratat în colonia de muncă de la Cernavodă: „În luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un bilet de scutire şi am fost întors la dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă afară în pumni şi picioare, umplându-mă de sânge şi m-a dus la comandant. Acesta m-a bătut până am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mâncare şi odihnă 36 de ore. Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile am fost scos şi dus la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus: «Ai să te întorci în carceră şi ai să stai acolo până mori». Atunci am încercat să mă sinucid, tăindu-mi venele cu o lamă. Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut să mă bată cu picioarele în testicole şi în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi desfigurându-mă“. 
 
Deţinutul a fost băgat din nou la carceră, dar a fost salvat de nişte ofiţeri superiori veniţi în inspecţie la colonia penitenciară. 
 
Ofiţerii au mai găsit la Cernavodă şi alţi şase deţinuţi morţi, care continuau să fie ţinuţi în carcerele lagărului, pentru că, după cum declara comandantul, „nu şi-au încheiat pedeapsa“.
 

„Să-i trimitem să se obişnuiască cu o muncă, cu o altă viaţă“

 
Arestările se făceau fără prea multe dovezi. În numeroase cazuri, securiştii nu reuşeau să întocmească un dosar bazat pe dovezi pentru a-i incrimina pe cei socotiţi „duşmani ai poporului“. Pentru că persoanele vizate de Securitate nu puteau fi reţinute pe baza Codului Penal sau a altor legi publice, regimul comunist a elaborat un set de legi cu caracter secret, care au reglementat un nou tip de detenţie, pentru care nu era necesară pronunţarea unei sentinţe penale, arată Raportul Prezidenţial. În viziunea comuniştilor, deportarea şi domiciliul obligatoriu nu mai puteau zădărnici actele periculoase ce ar fi putut fi întreprinse de „duşmani“. Astfel au apărut în România numeroase lagăre, numite, în funcţie de tipul lor de organizare, unităţi, colonii şi batalioane de muncă. 
 
 
Decizia de înfiinţare a acestora a fost luată, după cum arăta Teohari Georgescu în cuvântul său în faţa şefilor din DGSP şi a directorilor Regionalelor de Securitate, în 28 februarie 1950, la nivelul conducerii Partidului Comunist Român: „Am spus că nu putem trimite în Justiţie elementele contra cărora nu avem fapte concrete, dovezi. Sigur că aici nu poate fi vorba decât de o lipsă a noastră. Partidul nostru şi Guvernul, în grija pe care o are de a asigura buna desfăşurare a muncii în ţara noastră, a tuturor oamenilor cinstiţi, s-a gândit să dea pentru organele noastre posibilitatea ca acele elemente care nu puteau fi încadrate în texte de lege, ca acelea din codul penal, pentru că aşa cum spunea un tovarăş, nu aveam dovezile concrete, s-a venit cu o lege care permite Ministerului nostru ridicarea tuturor acelor care agită, care duc activitatea duşmănoasă, care duc activitatea împotriva regimului nostru şi care nu se încadrează în texte de lege, dar duc această activitate. Să-i trimitem să se obişnuiască cu o muncă, cu o altă viaţă“. 
 
Legea la care făcea referire Teohari Georgescu era Decretul nr. 6 din 14 ianua-rie 1950 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, care a fost emis în urma analizării unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri din ziua precedentă şi semnat de preşedintele C.I. Parhon. Acesta a dus la înfiinţarea unităţilor de muncă, instrumente „pentru reeducarea elementelor duşmănoase RPR şi în vederea pregătirii şi încadrării lor pentru viaţa socială în condiţiunile democraţiei populare şi construirii socialismului“. 
 

De la şase luni la doi ani

 
În aceste unităţi erau trimişi – pe lângă foştii deţinuţi politic, despre care Securitatea considera că „la expirarea pedepsei nu se dovedesc a fi reeducaţi“ – „acei care prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR, precum şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui, prin analogie, infracţiuni“. 
 
Trimiterea în unităţile de muncă era dispusă prin decizii ale MAI, pe o durată de minimum şase luni până la doi ani. Ea putea fi redusă „în raport cu rezultatele reeducării“ (ceea ce nu s-a întâmplat) sau prelungită, fără a putea depăşi cinci ani. Părăsirea unităţilor de muncă „fără autorizaţie scrisă prealabilă“ se pedepsea cu închisoare corecţională de la şase luni la cinci ani (mai mare decât cea prevăzută în Codul Penal pentru evadarea din penitenciar, care era între trei şi şase luni).
 

Amploarea internărilor 

 
În perioada 1967-1968, Consiliul Securităţii Statului a documentat trimiterea în unităţi, colonii şi locuri de muncă obligatorie a unui număr de circa 29.000 de persoane. Cifra mai poate suporta adăugiri, întrucât chiar un document al Securităţii arăta că „posibilităţile de a stabili în mod cât mai complet şirul abuzurilor şi ilegalităţilor sunt limitate de faptul că în arhivele Securităţii Statului nu se pot identifica multe documente. Din relatările unor ofiţeri ce muncesc în prezent în acest sector rezultă că în anul 1954 fostul şef al Serviciului de evidenţă, colonel Popescu Gheorghe (Gogu), a ordonat distrugerea fişelor de evidenţă pentru aproximativ 17.000 de persoane ce au fost internate administrativ. Ca urmare, dosarele în arhiva Securităţii nu se pot găsi decât cu mari greutăţi“. 
 
Numărul total al celor internaţi în lagăre de muncă poate fi estimat la cel puţin 50.000 de victime, în condiţiile în care numai un dosar de arhivă verificat în perioada 1967-1968 arăta că între 4 ianuarie şi 26 iunie 1952 s-au emis 118 decizii ale MAI, prin care s-au trimis în lagăre 3.963 oameni. Numai în zilele de 3 martie şi 1 aprilie 1952 s-a dispus internarea unui număr de 316, respectiv 437 de persoane. Practic, aşa cum se arăta în sintezele prezentate Comitetului Central, situa-ţia scăpase oricărui control, Securitatea dezlănţuind un val de teroare care nu-şi putea justifica amploarea. 
 
 
Există date exacte pentru primii ani de funcţionare a acestor măsuri. Astfel, în 1950 au fost trimise în unităţi de muncă 5.154 de persoane, în 1951 – alte 2.519, pentru ca în 1952, odată cu organizarea coloniilor de muncă, numărul să crească la 11.913, în vreme ce pentru anii 1953-1954 s-au găsit date privind internarea administrativă a 2.491 de persoane. S-a mai stabilit că între 1957 şi 1963 au fost trimise la muncă silnică, pe o durată de doi până la şase ani, alte 3.658 de persoane, dintre care 2.696 pentru că „au instigat şi au participat la răzmeriţe“, 545 de deţinuţi care „nu au dovedit că s-au reeducat“ şi 117 foşti comandanţi legionari.
 

Un regim draconic

 
Abuzuri grave „s-au săvârşit şi în ceea ce priveşte regimul de detenţie, cel alimentar, asistenţa sanitară“, după cum consemna un document al Consiliului Securităţii Statului din 1968. Le ilustrează pe larg o întreagă literatură memorialistică. În lagăr, toate erau dificile şi greu de suportat: condiţiile de muncă erau barbare, vânturile năpraznice, hrana insuficientă, cazarea improvizată. 
 
Cel mai greu de suportat au fost însă cruzimile pe care oamenii le-au suportat sau la care au fost martori. Din cauza lor au rămas marcaţi pe tot restul vieţii. Exemplele ar putea umple o lungă monografie: ele au fost consemnate şi de rapoartele controalelor făcute în coloniile de muncă în 1953, când Procuratura Generală a investigat mai multe crime. Scenele de o violenţă excesivă au influen-
ţat şi decizia de închidere a lor în 1954. Chiar documente ale Securităţii relevă cruzimi deosebite. Numai în luna ianuarie a anului 1953 au murit în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră un număr de 133 de deţinuţi, potrivit evidenţelor fostei poliţii secrete. Cele mai multe decese s-au înregistrat la coloniile Peninsula şi Poarta Albă: 46, respectiv 30.  

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările