Cum s-a distrus Balta Brăilei în goana comuniştilor după teren arabil
0Creată în anii '60, prin îndiguirea a circa 70.000 hectare ale sale, Insula Mare a Brăilei este astăzi cea mai întinsă exploatare agricolă compactă din Europa. Această realizare a avut, însă, un cost imens: distrugerea Bălţii Brăilei, sursă inepuizabilă de peşte, stuf şi alte bogăţii.
Odată cu Balta, au dispărut de pe hartă şi câteva sate, iar mii de oameni obişnuiţi să trăiască în spiritul bălţii au fost obligaţi să plece şi să ia viaţa de la capăt într-o cu totul altă realitate.
Gura Gârluţei şi Niculeşti erau două sate componente ale comunei brăilene Berteştii de Jos. Unul aşezat pe un mal al Dunării, celălalt pe malul de vizavi, se confruntatau an de an cu inundaţiile de primăvară. Apa creştea, apoi se retrăgea lăsând în urmă mici pagube care nu supărau pe nimeni. După îndiguire, însă, cele două sate au rămas expuse în zona inundabilă, iar Dunărea, pentru că nu se mai putea împrăştia pe miile de hectare ale ale fostelor bălţi, le lovea cu forţă înzecită.
Prima mare inundaţie a fost în 1970, iar cele două sate au suferit mari pierderi. Oamenii bălţii şi-au zis, totuşi, că pot rămâne locului, cum au făcut moşii lor vreme de sute de ani. Şi-au refăcut casele şi şi-au reluat viaţa, chiar dacă autorităţile comuniste le-au dat un ultimatum: “Mutaţi-vă, că nu mai e de stat aici!”
“După inundaţia din '70, fiecare familie a primit câte o despăgubire de 500 de lei, cu avertismentul că la următoarea mare revărsare a Dunării n-o să se mai dea niciun ajutor. Ni s-a spus clar că trebuie să plecăm, fiindcă zona nu mai e sigură din cauza îndiguirilor. Părinţii mei nu au vrut să plece, dar pentru mine şI soţia mea, care eram proaspăt căsătoriţi, ne-au cumpărat o casă la oraş, în Brăila, în 1972. Ei voiau să stea până la sfârşit aici, unde se născuseră. De fapt, toţi de prin sat gândeau aşa: tinerii îşi pot face un rost prin alte părţi, dar cei mai în vârstă unde să se ducă?! În 1975, când a fost iarăşi o inundaţie masivă, n-au mai avut încotro. Copii, bătrâni, nu a mai contat. A venit primul secretar pe judeţ - Gheorghe Cioară îl chema – cu gărzile patriotice şI a dat dispoziţie să fie dărâmate toate casele. Oamenii şi-au luat fiecare cât a putut să ia de prin case şI s-au dus, care pe la rudele din satele învecinate, care la oraş, prin cartierele muncitoreşti. Părinţii noştri s-au mutat la noi, în casa pe care ne-o cumpăraseră în '72”, ne-a povestit Cornel Popa, unul dintre fii satului Gura Gârluţei.
Întoarcerea exilaţilor
Dintre sutele de exilaţi forţaţi să îşi părăsească satul în urmă cu peste 40 de ani, Cornel Popa şi soţia sa, Vasilica, sunt singurii care se întorc, vară de vară, ca să locuiască pe vatra fostei case părinteşti a bărbatului. I-am găsit acolo, într-o zi însorită de început de octombrie. Se bucurau de ultimele zile calde şi doar ce terminaseră de jucat table, în faţa porţii cu vedere spre Dunăre. Au fost bucuroşi să ne aibă ca oaspeţi preţ de câteva minute.
Astăzi, locul unde se întindea odinioară Gura Gârluţei arată ca un mare maidan năpădit de curnuţi. Casele – mai degrabă colibe din paiantă acoperite cu stuf sau plăci de azbociment - împrăştiate ici colo lasă în continuare impresia unei aşezări omeneşti. În ele mai stau, însă, doar pe perioada verii diverşi localnici de prin Berteşti, care vin pe malul Dunării ca să crească animale. De prin noiembrie până în aprilie-mai, locul rămâne pustiu, iar colibele îngheaţă singure în bătaia crivăţului.
Soţii Vasilica şI Cornel Popa sunt singurii care au legături de sânge cu aceste locuri, fiind născuţi şI crescuţi aici. Viaţa de adulţi şi-au trăit-o departe, în Brăila, dar acum, la bătrâneţe, s-au decis să îşi petreacă mare parte din timp acolo unde se simt, de fapt, ca fiind acasă.
Cornel Popa a lucrat, de la ucenicie până când a ieşit la pensie, la fosta fabrică de excavatoare "Progresul" din Brăila, devenită "Promex" SA după revoluţie, iar soţia sa a fost secretară în învăţământ. Când s-a pesnionat, era administrator al Colegiului "Ghe. M. Murgoci" din Brăila.
“După ce am ieşit la pensie, aveam nevoie de linişte şi aer curat, din cauza unor probleme de sănătate. Unde să mă duc decât acasă, pe malul Dunării? Ne-am întors aici, exact pe locul unde a fost casa familiei noastre. Chiar aşa era gardul cum e acuma, spre Dunăre... Încet - încet, am refăcut gospodăria, cât să putem sta aici de primăvara până toamna”, ne-a spus Cornel Popa.
Locuinţa de vară
Privind de afară, ai impresia că soţii Popa stau într-o casă în toată regula. Dinăuntru, lucrurile se văd altfel, însă. Locuinţa acestora este, de fapt, un vagon de tablă, în genul celor folosite pe vremuri de muncitorii detaşaţi sezonier pe şantierele patriei. În jurul vagonului, a fost amenajată o mică magazie, o bucătărie, şi totul a fost însăilat cu un acoperiş. În sezonul rece, când vin apele mari, ce e în jurul vagonului dispare, iar căsuţa improvizată de cei doi soţi se arată aşa cum e în realitate, dezbrăcată de acareturile din jur.
“Dacă s-ar putea, am construi o casă normală, dar n-avem cum, că nu ne poate da autorizaţie de la Primăria Berteşti. E zonă inundabilă şi nu mai ai cum să construieşti aici cu acte în regulă. Dar cum stăm acum, e suficient, avem tot ce ne trebuie pe perioada caldă”, ne-au spus soţii Popa.
Lângă vagonul de tablă, aceştia şi-au amenajat şi un cort, cu pat încăpător şi tot confortul, unde pot dormi vara, când e foarte cald. Curent electric au de la un panou solar care, pe timpul zilei, încarcă doi acumulatori auto de mare capacitate. Noaptea, acumulatorii alimentează câteva becuri şi un televizor. În gospodărie se află şi o combină frigorifică funcţională, conectată la un sistem ingenios ce-i pune motorul la treabă cu ajutorul unei butelii de aragaz.
“Din casă nu ne lipseşte nimic, în grădină avem legume crescute natural, ţinem şi câteva animale... Toamna, când plecăm de aici, încărcăm cămările de acasă, de la Brăila, şi pe-a noastră şi pe-ale copiilor”, ne-a mărturisit Vasilica Popa.
Cei doi soţi sunt nostalgici incurabili după vremurile trecute, când Gura Gârluţei şI Niculeşti erau sate de oameni gospodari şi cumsecade. “Se trăia bine la noi, era pescărie faimoasă aici, era un CAP (Cooperativă Agricolă de Producţie n.n.) bogat... Veneau oameni de la zeci de kilometri distanţă să ia o saramură cum numai cei ai locului ştiau să facă”, ne-a povestit Cornel Popa.
În prezentul pustiu de azi, bărbatul tânjeşte după ceea ce a fost cândva. “Câteodată, mă gândesc cum ar fi dacă satul ăsta ar fi din nou cum a fost, să fim aici o comunitate de oameni în adevăratul sens al cuvântului”, ne-a mărturisit el, vorbind mai mult ca pentru sine, aşa ca omul care ştie că o astfel de dorinţă nu are cum să se mai împlinească.
Povestea singuraticului Mache: „Nu mă înţelegeam cu sistemul”
Singurul vecin permanent al soţilor Popa este Mache. Acesta locuieşte în ultima casă rămasă în picioare din fostul sat Niculeşti, care a fost demolat odată cu Gura Gârluţei. Îl cheamă Stere Sifiringă dar toată lumea îl ştie de Mache, de la “machidonul”.
În vârstă de 67 de ani, Mache ocupă din anul 2000 ultima casă din Niculeşti. “Proprietarul mă lasă să stau aici, să am grijă de gospodărie”, ne-a mărturisit el. Este, aşadar, om bun la toate, dispus să facă tot ce i se cere, pentru un acoperiş deasupra capului. “Fără hoţii, fără golănii. Nu-mi trebuie probleme”, subliniază el.
Mache nu cunoaşte istoria locului unde stă în prezent. Nu poate să ne spună ce-a fost cu satul Niculeşti şi cum de-a ajuns să rămână din el doar casa accea pe care o are acum în grijă. În schimb, ne-a spus câte ceva despre propria lui poveste de viaţă şI aşa am aflat că, în ciuda aparenţelor, Mache a făcut patru ani de facultate, la ASE. Nu şi-a luat diploma de licenţă pentru că, în anul V, a lăsat totul baltă şi a plecat în câmpul muncii. De ce? “Nu mă înţelegeam cu sistemul”, spune el.
Din amfiteatrele facultăţii, a ajuns să lucreze la cooperativa meşteşugărească din Medgidia, unde era un fel de responsabil peste toate activităţile, de la frizerii şi geamgerii, până la bijuteriile unde, odată pe săptămână, lunea, se topeau bijuteriile din aur care trebuia prelucrate. “Trebuia să iasă aur de 14 karate, fără impurităţi”, îşi aminteşte Mache de vremurile când avea pe mână aurul bijutierilor din Medgidia. “Fără hoţii, fără golănii”, subliniază el.
De la cooperaţia din Medgidia, machidonul spune că a lucrat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde răspundea de cheltuielile administrativ-gospodăreşti, apoi s-a mutat la baza judeţeană de aprovizionare tehnico-materială din Galaţi unde, avea pe mână contracte, delegaţii şi altele de genul ăsta.
Aventurile urbane ale lui Mache s-au terminat pe 20 mai 1985 când, spune el, amintind cu precizie această dată, a “tăiat-o în baltă”. A plecat, aşadar, să muncească pe la cherhanalele din fundul deltei, dar şi prin Insula Mare a Brăilei, ca să i se piardă urma. “Am avut nişte probleme!”, mărturiseşte Mache, dar când l-am întrebat despre ce anume a fost vorba, glasul i s-a stins şi a închis subiectul.
Citiţi şi
Se încarcă comentariile...
