Lecţiile de modă şi gospodărie de la şezătorile din vechiul sat românesc

Lecţiile de modă şi gospodărie de la şezătorile din vechiul sat românesc

Şezătorile de odinioară, refăcute în prezent   Foto: Felician Săteanu

Şezătorile din satul tradiţional din Maramureş aveau nu doar rolul de a aduna tinerele să muncească împreună, ci şi un rol mult mai important: acela de a ajuta tinerii să se cunoască şi să stabilească relaţii între ei, care adesea duceau la căsătorie.

În vechiul sat tradiţional, fiecare membru al familiei avea un rol bine stabilit. Dacă bărbatul era responsabil de tot ce însemna unelte realizate din lemn – pe lângă multe alte atribute –, femeia era responsabilă de tot ce însemna textile pentru casă ori îmbrăcăminte. De la procesarea lânii – scărmănat, tors, ţesut – sau a cânepii, inclusiv confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte sau a celor de utilitate casnică, ori ornamentale, femeia se ocupa de toate cele necesare.

Pentru aceste activităţi ale femeii, şezătorile aveau un rol foarte important. Dincolo de faptul că femeile lucrau pentru realizarea ţesăturilor necesare, situaţia că ele lucrau împreună conferea şezătorilor un rol social. Etnografa Janeta Ciocan, de la Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă Populară, spune că mai rar şezătorile aveau şi rol de întrajutorare. 

„Şezătoarea, în general, este o formă de socializare în satul tradiţional. Erau şi şezători care puteau fi o formă de ajutor, dar în general era vorba de femeile care erau foarte bogate şi care aveau multă cânepă sau multă lână. Ea organiza şezătoarea, chema câteva femei să toarcă pentru ea, să poată să îşi toarcă toată cantitatea, şi atunci le organiza şi masă şi eventual şi un pic de distracţie. Adică aducea ceteraşi şi la final se şi juca, explică ea pentru „Weekend Adevărul“.

Fusul contra unui sărut

Etnografa mai spune că acestea erau ocazii pentru transmiterea unor informaţii, obiceiuri, ori de a învăţa cântece populare. „La şezătoare participau în general tinere, care veneau cu lâna, cânepa sau cusutul. Se torcea, se cosea, era şi o formă de transmitere a istoriei satului, a obiceiurilor, a cântecelor populare etc. Sigur că spre finalul şezătorii, un pic mai târzior veneau şi feciorii. Ele începeau de obicei mai pe la 6-7 seara, iar după ora 9-10 veneau feciorii“, mai arată etnografa.

Femeile bătrâne încă îşi amintesc de aceste momente minunate din tinereţea lor. De altfel, acesta a fost unul dintre obiceiurile care s-au păstrat până relativ recent, spre a doua jumătate a secolului trecut. 

„Ne adunam câte 7, 8, şi 10 câteodată. Şi veneau cu lucru: care cu furca, care cu lâna de scărmănat – fiecare cu ce avea de lucru. Gazda ne făcea pancove, apoi mai târziu veneau şi feciorii la fete“, îşi aminteşte Maria Demian, de 70 de ani, din Plopiş, Maramureş.

Amintirile o fac să zâmbească şi povesteşte cu drag despre vremea când mergea în şezători.

„Noi ne adunam cam de pe la 7 seara, cam după ce gătam cu animalele. Apoi stăteam şi până după 12 noaptea, câteodată. Apoi, era distracţie după ce veneau feciorii. Gazda mai făcea câteodată şi sarmale. Erau şi muzicanţi. Apoi feciorii le furau fusul la fete şi ele trebuiau să plătească fusul, ca să li-l dea înapoi. O scotea afară pe fată să-i dea o guriţă“.

Maria Demian.

Cămaşa de sărbătoare, ţinută la secret

Etnografa mai spune că fetele tinere, în general, coseau mai rar la aceste întâlniri, mai adesea torceau. Explicaţia, mai spune ea, are legătură cu concurenţa dintre tinere privind hainele pe care şi le făceau pentru sărbători. 

„Într-un sat puteau fi organizate mai multe şezători. Erau în general pentru tors, nu pentru cusut. Pentru că dacă o fată îşi făcea cămaşă nouă pentru Paşte – pentru că atunci, toată familia trebuia să aibă cămaşă nouă – nu o afişa. Nu mergeau cu ea la şezătoare, să lucreze acolo şi să poată fi văzută de celelalte fete, explică etnografa. 

„O ţinea secretă, nu se cosea în public, pentru că era un fel de parada modei la Paşti. Fiecare venea cu ceea ce a lucrat şi mai mult se uitau la cum i-a ieşit la cealaltă cămaşa“, mai spune ea.

Şezătoare organizată pentru studenţii etnografi    Foto: Angela Sabău

Specialiştii mai spun că secretul privind hainele care se făceau pentru sărbători era păstrat cu stricteţe, iar asta a dus la crearea unei imense diversităţi de modele, în condiţiile în care aveau, toate, aceleaşi resurse. Diferenţa o făcea imaginaţia fiecăreia. 

„De aceea avem şi această mare diversitate în portul popular, pentru că avem acelaşi croi, motivele ornamentale erau aceleaşi, la fel şi culorile folosite, aceleaşi ornamente, dar îmbinate altfel dădeau altceva, mai spune etnografa. 

„De aceea nu găseşti două piese identice. În colecţia noastră, noi nu avem două cămăşi identice, deşi avem patru zone de care ne-am ocupat – cu Oaşul cinci –, nu găseşti două cămăşi care să fie identice. Fiecare este în felul ei un unicat. De aceea, acolo mergeau să toarcă, în general, lâna, din care, după aceea, ţeseau“, mai spune Janeta Ciocan.

Galben, doar pentru femei bătrâne

Cu ani în urmă, fiecare comună avea propriile modele la îmbrăcăminte. Se spune că în Maramureşul istoric puteai să recunoşti comuna de unde vine o persoană doar analizându-i cojocul. Ce este cel mai important de spus este că la acel cojoc nu se renunţa niciodată, indiferent cât de cald era.

În ce priveşte cămăşile femeieşti, acestea erau realizate după reguli stricte, însă fiecare zonă avea specificul ei. „În zona Codru se foloseau numai roşu şi negru. În Ţara Chioarului, până în secolul XX, nu se folosea decât alb. Cămăşile, indiferent că erau bărbăteşti sau femeieşti, erau cusute numai cu alb, spune etnografa.

„În Maramureşul istoric, fiecare culoare este atribuită unei vârste. Cele tinere aveau multă culoare, femeile măritate începeau să diminueze din culorile folosite, iar bătrânele foloseau numai galben. Deci fiecare zonă are un specific al ei, dar era clar că erau ţinute secrete şi atunci când veneau la biserică de Paşti, îşi analizau cămăşile reciproc, să vadă fiecare ce modele au mai făcut, mai spune specialista.

Şezătorile mai aveau şi rolul de a le învăţa pe tinerele fete diferite poveşti, legende, şi acesta era un moment bun pentru poveştile cu stafii, care le înspăimântau. Tinerele aflau care erau interdicţiile, aflau povestea satului, iar bătrânele le învăţau pe cele tinere lucruri pe care şi ele le-au învăţat în tinereţe, modele sau tehnici noi de cusut sau de gospodărit. Era momentul în care ele învăţau abecedarul a ceea ce însemna atunci a fi o gospodină pe cinste.

Poveşti despre dragoste şi tradiţii

„La un moment dat, după ce se mai săturau de lucru, începeau să facă tot felul de lucruri. Aici aveau şi bătrânele foarte mare rol: să aducă băieţii. Având în vedere că în sat existau două-trei şezători, riscai ca a ta să rămână fără băieţi. Şi făceau tot felul de chestii care să aducă feciorii în şezătoare. După ce apăreau feciorii, mai mult erau jocurile de tineret“, povesteşte Janeta Ciocan.

Aşadar, importanţa acestor evenimente din viaţa tinerelor era complexă. Dincolo de faptul că socializau, aflau poveşti şi învăţau diferite lucruri noi, tinerele aveau ocazia să cunoască băieţi. „Sub atenta observaţie a gazdei, care supraveghea ce se întâmpla acolo, mai ales din momentul în care apăreau băieţii; pentru că erau tot felul de jocuri care presupuneau şi atingeri, şi săruturi, mai spune etnografa.

„De exemplu, era un joc în care fata stătea acoperită sub un pled şi spunea un nume de băiat. Băiatul venea şi el sub pled unde putea să o sărute. După, băiatul chema o altă fată, în aşa fel încât toată lumea din şezătoare să ajungă sub pled, să treacă prin încercarea respectivă. Dacă îi plăcea fata, poate o săruta chiar pe gură. Dacă nu-i plăcea, o pupa pe obraz“.

Janeta Ciocan

Batista la brâu şi cojocul pe prispă

Tot cu această ocazie se făceau diferite cadouri. Uneori, fata îi făcea cadou băiatului pe care-l plăcea, spre exemplu, o batistă brodată, iar băiatul îi făcea fetei pe care o plăcea o furcă de tors. „Cadoul se dădea mai discret, nu prea la vedere, nu cu public. Pentru că după aceea, dacă la hora din sat băiatul venea la cingătoare cu batista fetei, însemna că acceptă să înceapă o relaţie. Dacă nu venea, însemna că fata trebuia să se reorienteze, mai explică etnografa.

Acelaşi lucru i se întâmplă şi băiatului, după ce îi dă cadou fetei furca de tors. Dacă a doua zi, fata stătea în poartă şi torcea la furca primită de la băiat, însemna că băiatul putea de acum să meargă acasă la fată, să o curteze. „Era un sistem de conversaţie nonverbală, dar care să nu ducă la jignire personală. Fata mergea acasă, le arăta părinţilor ce a primit, le spunea dacă vrea sau nu vrea o relaţie cu respectivul băiat şi atunci o continuau sau nu, fără ca asupra băiatului să cadă un fel de blam public, că a fost refuzat de o fată“, mai arată ea.

În alte părţi, băiatul care seara mergea la o fată îşi uita intenţionat cojocul acolo. Dacă a doua zi cojocul era agăţat afară în prispă, se ducea să şi-l ia, acesta fiind un semnal clar că nu este bine-venit să mai încerce. „Dacă era în casă, însemna că poate intra să-şi ia cojocul şi era bine-venit oricând“, completează etnografa. Conform unor specialişti etnografi, în zona Borşa acest obicei s-a păstrat până în urmă cu 30-40 de ani.

Sărutul de sub pled

Şezătoarea era şi o ocazie bună pentru stabilirea viitoarelor căsătorii. Feciorii puteau să-şi aleagă o fată, se stabileau relaţii între ei, se puneau la cale căsătorii.

Un lucru care astăzi ni s-ar părea mai puţin obişnuit este „rămasul de mas, adică băieţii rămâneau peste noapte la şezătoare, iar fetele rămâneau şi ele, uneori. „Când ceata de 5-6 feciori ajungea la ultima şezătoare, aici rămâneau mai mult. Fiecare fecior se aşeza lângă o fată cu care se cunoştea mai bine sau pe care o plăcea. Cum după miezul nopţii, toate fetele se opreau din lucru, cele care «s-au înţeles» cu feciorii rămâneau în şezătoare. Altele plecau acasă, fie însoţite de feciori, fie singure, dacă stăteau aproape, detaliază etnologii Nicoară Mihali şi Nicoară Timiş în volumul „Cartea munţilor“.

Şezători de altă dată   Foto: Pmafil Bilţiu

Desigur că nicio gazdă nu avea atâtea paturi pentru a culca pe toată lumea, astfel că improvizau un pat dintr-o grămadă de paie peste care se punea o cergă.

Janeta Ciocan spune că acest obicei avea ca scop cunoaşterea mai bine a viitorilor iubiţi şi, eventual, soţi. „Fetele şi feciorii dormeau îmbrăcaţi, iar lampa nu se stingea, ci doar se potolea. De fapt, feciorii şi fetele nu prea dormeau, ci mai mult stăteau de vorbă. Deşi dormeau împreună, tinerii îşi purtau respect şi nu se produceau acte sexuale, aşa cum credeau unii necunoscători ai acestui obicei“.

De asemenea, dacă un fecior era obraznic şi încerca să atingă fata în „zone interzise“, acesta era imediat discreditat. „Îi mergea vestea că «nu-i de omenie» şi nicio fată nu-l mai primea să doarmă în şezătoare“, mai spune etnologul. Acelaşi tratament li se aplica şi fetelor, în cazul în care ar fi acceptat atingerile indecente. De altfel, dacă unii feciori erau „neastâmpăraţi“, ei puteau fi scoşi afară din casă de gazdă, pentru a nu păta onoarea vreunei fete.

 
Vă recomandăm să mai citiţi şi:
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările