Cum era, de fapt, omul Eminescu. Geniul altruist, prin ochii prietenului Slavici: „Un om de-o veselie copilăroasă care râdea din toată inima“

Cum era, de fapt, omul Eminescu. Geniul altruist, prin ochii prietenului Slavici: „Un om de-o veselie copilăroasă care râdea din toată inima“

Poetul Mihai Eminescu, în cea mai cunoscută reprezentare FOTO wikipedia.org

Un om de o veselie copilăroasă, care râdea din toată inima. Un altruist care s-a descălţat pe stradă pentru a dărui pantofii unui cerşetor. Un singuratic care prefera intimitatea camerei, un geniu care şi-a ignorat toată viaţa nevoile personale şi pentru care demnitatea şi virtutea au fost mai presus de orice. Aşa îl descrie Slavici pe omul Eminescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ioanici, aşa cum îl alinta Eminescu pe prietenul său Ioan Slavici, a fost cel care i-a stat alături poetului, la Viena, în perioada studenţiei şi la Bucureşti, după revenirea în ţară. Mărturiile lui Slavici despre omul Eminescu au fost expuse în cartea ” Amintiri-Eminescu, Creangă, Coşbuc, Caragiale”, volum în care Ioanici îl prezintă pe marele poet, aşa cum l-a cunoscut.
 
Slavici l-a întâlnit pe Eminescu în iarna anului 1869 la Viena, unde amândoi urmau cursurile universitare. Un ”copt înainte de vreme”, aşa l-a văzut Slavici pe Mihai Eminescu care, deşi avea doar 20 de ani, trăise până la vârsta studiilor universitare o viaţă zbuciumată, umblând ani de zile răzleţ ca sufleur în trupe de teatru şi care cunoscuse lipsurile, sărăcia şi părţile urâte ale vieţii.

La cursul de economie naţională de la Facultatea de Filosofie, figura lui Eminescu printre sutele de studenţi străini i-a inspirat lui Slavici apartenenţa la o altă naţionalitate. Albanez sau persian a crezut tânărul Slavici c-ar fi fost studentul ”oacheş cu faţa curată şi rasă peste tot, cu ochi mărunţi şi visători şi întotdeauna cu un zâmbet batjocoritor pe buze”. După ce s-au împrietenit, pentru Slavici Eminescu a fost un nesecat izvor de ştiinţă, de înţelegere şi îndrumări bune.
 
Un om de o veselie copilăroasă care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuiretăra-l făcea să se cutremure, ori şi ce scârţâietură îl scotea din sărite”, povesteşte Slavici despre studentul Eminescu.
 
”E multă răutate în lume şi stricăciunea se întinde mereu”, îi spunea în studenţie Eminescu lui Slavici, scârbit de ceea ce vedea în jurul său. Tânărul poet era un naţionalist ”până în cel mai aspru înţeles al cuvântului” şi foarte pornit spre intoleranţă când venea vorba de naţia română şi România. Eminescu era încântat de trecutul României, dar scârbit de prezentul ţării, după părerea lui, urât.
 
”Un om cu trebuinţe puţine şi apucături boiereşti care ştia să sufere şi să rabde fără să se plângă şi respingea tot ceea ce i se părea vulgar”, aşa era studentul Eminescu văzut de amicul său Slavici. 
 
”În timpul pe care l-am petrecut la Viena el ţinea mult să aibă locuinţa comodă, largă, curată linitită şi luminoasă, să se îmbrace curat şi bine, să-şi aleagă mâncările după bunul plac, să fumeze ţigări fine, să-şi gătească el însuşi cafeaua de Mocca şi să bea numai vinuri de calitate superioară sau apă curată.
 
Eminescu citea cu o repeziciune uimitoare, nu cuvânt cu cuvânt, ci cuprinzând cu privirea fraze întregi deodată. Nu îi plăcea să frecventeze bibiliotecile publice, ci să citească în tihna locuinţei sale studenţeşti. ”Îndată ce primea banii de acasă îşi cumpăra cărţi şi timp de câteva zile nu îl mai vedea nimeni. O ducea-n cafele gătite de dânsul la maşina de spirt şi în mezeluri cumprate în pripă. Deşi ţinea foarte mult la biblioteca lui, nevoia-l silea să înceapă a vinde dintre cărţile citite la anticari şi ajungea în cele din urmă a nu mai avea nici cafea, petrecea zile întregi fără să mănânce şi cerea câte o piţulă mai de la unul, mai de la altul. Niciodată nu lua notiţe, dar când primea banii de acasă primul gând era să-şi achite datoriile şi era peste putinţă să uite pe cineva”, mai povesteşte Slavici.
 
Pentru Eminescu nu exista, în vremea studenţiei, deosebire între zi şi noapte. Plimbările lungi în nopţile liniştite, studiul şi creaţia în timpul nopţii erau lucruri fireşti pentru studentul la Viena.
 
 
Se încuia în cameră, zile şi nopţi întregi, ca să citească
 
În zilele şi nopţile în care Eminescu se încuia în cameră pentru a citi, nimeni nu putea să-i tulbure liniştea. Uita noţiunea timpului şi mai ales a lucrurilor gospodăreşti. Nu acorda atenţie nevoilor personale şi aceasta a fost, în opinia lui Slavici, cel mai mare păcat al geniului distrus timpuriu.

”Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească sau să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele sau să-i cureţe ghetele. Răpus de oboseala, el dormea adeseori îmbrăcat şi hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenită şi nelăută i se făcea cocoloş. Barba şi-o uita nerasă şi fiindcă-l supărau ţepii ei, lua biceagul şi pierdut în gânduri sau adâncit în lectură şi-o scotea fir cu fir încât îi rămâneau pete pete-n faţă. Când nu mai putea să o ducă aşa, schimba locuinţa, îşi cumpăra haine şi albituri noi, se rădea şi iar se simţea bine”, mai povesteşte Slavici.
 
Eminescu, omul de care cineva trebuia să aibă grijă
 
Părerea generală a apropiaţilor şi îndeosebi a junimiştilor care-l iubeau şi apreciau pe Eminescu era că poetul nu este în stare să-şi poarte singur de grijă. Ajuns în Bucureşti, după perioada studenţiei, Titu Maiorescu i-a oferit o cameră cu chirie chiar în casa lui.

Mâinile de ajutor întinse nu îi făceau plăcere omului Eminescu care se considera nevrednic. ”Mă înăbuşe bunăvoinţa. Sunt destul de supărat şi pentru mine însumi, de ce să mai supăr şi pe alţii?”, spunea geniul poeziei româneşti. A plecat din locuinţa pusă la dispoziţie de Maiorescu şi a refuzat găzduirea în casa cumnatei acestuia, Mite Kremnitz.
 
O vreme, la Bucureşti, Eminescu a locuit sub acelaşi acoperiş cu Slavici. ”Om de o rară disciplină intelectuală el ţinea să fie disciplinat şi în practica vieţii lui, se ferea de excese şi mă fericea pentru destoinicia mea de a face, de regulă, numai ceea ce eu însumi voiesc. Boala îi era însă, pesemne, legată de o anumită vârstă şi nu i-a venit de-o dată şi încetul şi astfel îi era din ce în ce mai greu să se stăpânească. El fuma puţin şi bea multe cafele. Ştia că nu îi fac bine, dar le lua de cele mai multe ori fără să-şi dea seama de ceea ce face”, mai spune scriitorul.
 
Eminescu nu a fost un băutor. După spusele lui Slavici, poetul bea numai ademenit de prietenii cu care sta de vorbă, bea puţin şi numai vinuri uşoare, curate şi bune. Când bea, vinul îl făcea mai vioi, comunicativ şi doritor de a îmbrăţişa şi ferici pe toată lumea.
 
Sobru în ceea ce priveşte aventurile amoroase
 
În ciuda legendelor născute pe seama amantului Eminescu, potrivit lui Slavici, poetul a fost, de fapt, un om sobru în ceea ce priveşte viaţa lui sexuală. Nu vorbea niciodată despre femeile cu care avea relaţii. Dispreţuia bărbaţii care alergau după fuste şi care îşi istoriseau mândri poveştile amoroase. ”El nu vorbea niciodată despre femei decât având în vedere partea ideală a fiinţei lor”, spune Slavici.
 
”Slăbiciunile lui Eminescu erau cu desăvârşire platonice, lucruri despre care se vorbeşte cu un fel de religiozitate şi numai ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături care nu sunt curate, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle, despre care mi-a vorbit numai în ziua în care a putut să-mi zică: În sfârşit, am scăpat”.
 
Un om al singurătăţii care prefera liniştea camerei sale, în locul zgomotului cafenelelor. Nici concertele şi nici ieşirile în public nu îl atrăgeau. Nu lipsea de la şedinţele Junimştilor, însă rar era văzut în locuri publice. Oricât de mult i-ar fi plăcut discuţiile, după spusele amicului său, tot acasă, citind şi scriind, se simţea Eminescu cel mai bine.
 
Perfecţionist al scrisului
 
”Ca scriitor, Eminescu strica multă hârtie, căci făcea multe corecturi mai ales în ceea ce priveşte alegerea vorbelor şi ţinea să dea la tipografie manuscrisul curat şi citeţ. Articolele pentru Timpul le scria, de obicei, acasă, le citea cu glas tare, apoi le scria. Mai înainte de a le da la tipar i le citea apoi cuiva şi dacă nu era mulţumit de ele, le prescria din nou. Împrejurul mesei lui de scris era mereu plin de hârtii rupte. Cât despre lectură, el nu citea în înţelesul obişnuit al cuvântului, pentru ca să îi treacă timpul, ci studia, pentru a se dumiri”, mai povesteşte Slavici.
 
Lipsa de rânduială în traiul zilnic era cel mai mare defect al lui Eminescu. Când se aşeza la masa de lucru, fie că scria sau citea, nu mânca zile întregi şi nu dorma nopţile. Nu suferea de insomnie şi nici de lipsă de poftă de mâncare”. Era apoi în stare să doarmă 24 de ceasuri şi să mănânce o dată cât pentru trei inşi”, spune Slavici.
 
Geniul pierdea însă noţiunea timpului absorbit de citit sau scris şi ajungea să nu doarmă nopţi în şir deşi convingerea sa era că ”cea mai plăcută parte a vieţii e cea petrecută în somn, când eşti fără ca să fii şi fără să simţi dureri”.

Citea cu voce tare
 
Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile. Când scria, se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea.

Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”, mai povesteşte Slavici despre prietenul său din perioada în care convieţuiau. În opinia celui care i-a fost coleg de locuinţă, îndărătniciile lui Eminescu au fost primul semn al bolii de nervi care avea să-l distrugă.
 
Un altruist
 
Eminescu era de o vigoare trupească extraordinară, aproape un munte de om ca şi tatăl său. Aşa îl evocă Slavici pe poetul despre care a crezut că ar fi putut ajunge cu puterile întregi până la bătrâneţe, dacă şi-ar fi purtat de grijă. ”El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea”, mai spune Slavici.

Nevoile personale erau pentru Eminescu lucruri pe care nu le lua în seamă. Îi păsa mai multe de nevoile, suferinţele sau fericirile altora. Niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei vieţi şi niciodată nu a ”dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri”. Chiar în perioadele în care era flămând, zdrenţuit sau lipsit de adăpost, Eminescu era acelaşi om senin şi voios pe care-l atingeau numai mizeriile mai mici ale altora. Omul Eminescu era în stare să se descalţe pentru a-şi dărui pantofii cerşetorilor de pe stradă.
 
”Când ne întorceam de la redacţiune, era lapoviţă şi el călca pe ici, pe colo prin băltoace. Trecând peste strada Colţii (...) venea spre noi un om desculţ şi zdrenţăros. Uite - grăi Eminescu - arătându-mi-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele. Rezemat apoi de unul dintre planchetele de cărămidă, el îşi dete silinţa să se descalce pentru a-i da nenorocitului aceluia încălmănintea sa. 
Ai căpiat, omule?, i-am zis. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuţi tu desculţ?
Eu?!, răspunse el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ, dar el, săracul?!”
 
Demnitatea, mai presus de orice
 
Eminescu nu era în stare să mintă, dar nici să treacă cu vederea reaua voinţă a altora. Nu a fost niciodată un om egoist, dar a ţinut mult la demnitatea sa. ”Pornirea lui covărşitoare era amorul propriu şi nimic nu era pentru el mai presus de sentimentul de demnitate”, mai spune Slavici.

Era în stare să se umilească şi să cerşească pentru alţii, niciodată însă pentru sine. Era un om de cuvânt, pentru care orice angajament luat avea valoare sfântă. ”Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ”, mai spune prietenul Slavici. ”Când oamenii au trebuinţă de tine, aleargă să te caute, însă sunt foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea”, spunea Eminescu.
 
În mjlocul societăţii în care i-a fost dat să trăiască, cu firea lui, poetului i-ar fi fost imposibil să-şi creeze o carieră sau să obţină o funcţie: ”Toate i se păreau spoială şi miniună şi mişelie şi nemernicie şi întrega fiinţă i se răzvrătea când vedea furioasa goană după averi şi după poziţiuni în care cei mai obraznici dădeau înapoi pe cei vrednici, cei slabi profitau de slăbciunile celor tari, iar virtutea era luată drept nebunie”.
 
Eminescu bolnav
 
Un om complet schimbat faţă de prietenul din tinereţe a găsit Slavici în Eminescu după primele episoade de boală. La Sanatoriul Şuţu, acolo unde Eminescu era internat, Slavici s-a dus să-şi viziteze amicul din studenţie şi colegul cu care împărţise ani buni locuinţa din Bucureşti. ”Părea că mă recunoaşte, dar de vorbit nu am putut să vorbim. Se plimba în sus şi-n jos prin grădini recitând cu mult avânt fel de fel de poezii, mai ales părţi din Iliada”, evocă scriitorul. În amintirile lui Slavici, Eminescu a rămas cel care a fost sufleteşte mai presus decât alţii, un geniu scârbit de lume, pentru care viaţa nu e vrednică să fie trăită, iar lumea a fost un loc cu ”prea multe dureri şi prea puţine plăceri”.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările