Aveam vreo nouă ani când un oarecare străin mi-a pus mâna pe fund. Eu şi ai mei ne mutaserăm de un an într-o zonă mai „bună” din Braşov, foarte aproape de Centrul Vechi. Zona era, încă de pe-atunci, una îmbătrânită, alcătuită în proporţie destul de mare din cupluri de bătrâni care te salutau zâmbind când te vedeau pe stradă şi care erau atât de deschişi cu tine, că te-ar fi invitat la ei în casă fără să se gândească de două ori la asta. Tot ei erau şi cei care nu se mai puteau ocupa singuri de îngrijirea curţilor în care locuiau, aşa că zona era ca un magnet pentru persoanele interesate să câştige rapid nişte bani, pe care să-i dea apoi pe băutură la magazinul cu servire la geam. Acelaşi magazin de la care obişnuiam să-mi cumpăr chipsuri cu sare atunci când mama lua salariul. Aşa s-a întâmplat şi-n ziua în care bărbatul înalt, cu haine soioase şi rupte pe alocuri, pe care obişnuiam să-l văd strângând gunoaiele din curţile bătrânilor din cartier, mi-a pus mâna pe fund.

Mama doar ce se întorsese acasă de la firma de încălţăminte la care lucra în perioada aia. Era zi de salariu, aşa că ştiam că-mi va da bani pentru chipsuri. Cum i-am primit, am şi alergat spre magazin. L-am văzut pe bărbat de-ndată ce am urcat cele câteva scări care dădeau spre geamul la care vindea o doamnă cu păr negru, dar cum el era mai tot timpul acolo, nu mi s-a părut nimic ieşit din comun. Tejgheaua la care se făcea comanda era prea înaltă pentru mine, aşa că trebuia să mă ridic pe vârfuri şi să mă prind cu degetele de ea atunci când ceream ce-mi doream. Şi cum stăteam lipită de tejghea, urmărind-o cu privirea pe vânzătoare, am simţit mâna bărbatului pe fundul meu. Dacă n-aş fi fost sprijinită de bucata de lemn care ţinea loc de tejghea, cel mai probabil m-aş fi scurs la picioarele lui. O moleşeală fierbinte mi-a trecut instant prin tot corpul, din creştet până-n vârful degetelor de la picioare. Văzând că n-am nicio reacţie, bărbatul s-a lipit de mine. Doar pentru câteva secunde, dar suficiente cât să mă facă să-mi pierd stăpânirea de sine. Am înşfăcat punga cu chipsuri şi am fugit fără să scot un cuvânt sau să privesc în urmă.

N-am avut curaj să intru în casă imediat. Îmi tremurau mâinile şi credeam că pantalonii poartă urma palmei bărbatului, ca pe o dovadă a celor întâmplate. Când am reuşit să-mi fac curaj să intru în casă, nu le-am spus nimic alor mei. Am închis totul într-o cutie pe care am îngropat-o cât mai adânc în mine şi de unde mai aud, uneori, monştri urlând. De-atunci, pentru următorii trei ani cât a mai funcţionat magazinul cu servire la geam, n-am mai avut curajul să mă apropii de el.

De la nouă şi până la 26 de ani, momente asemănătoare au mai existat. Într-o seară, când aşteptam autobuzul să mă întorc acasă, un bărbat şi-a dat jos pantalonii şi a încercat să se apropie de mine. Fără să-mi dau seama, m-am trezit pe partea opusă a unei străzii cu două benzi de circulaţie pe sens şi nu eram în stare să-mi amintesc cum am traversat-o.

În centrul Bucureştiului, la Unirii, un bărbat mi-a blocat calea. Când încercam să fac stânga sau dreapta, el îmi imita mişcarea, blocându-mi drumul. Îmi amintesc că am încercat să mă întorc, să fug din calea lui, iar atunci el mi-a ridicat fusta. Din nou, totul n-a durat mai mult de câteva secunde, timp în care pe lângă mine treceau oameni. Sau episodul de la casa de marcat dintr-un supermarket, unde intrasem imediat după sală, în echipament sportiv, şi un bărbat aşezat la coadă în spatele meu mi-a pus mâna pe fund, scuzându-se că „la aşa pantaloni...”. Sau toate momentele în care bărbaţii pe care-i opresc pe stadă pentru un interviu încurcă zâmbetul meu cu o invitaţie la a-mi atinge sânii.

În momente ca astea, când propriul tău corp, tot ce ai mai intim, este atins fără voia ta, mintea reacţionează în cele mai ciudate moduri, totul pentru a supravieţui celor câteva secunde de teroare. Frica se instalează mult mai târziu şi are rădăcini adânci, care se întind peste trupul gol. Goliciunea corpului ajunge să te înspăimânte, iar formele lui să fie duşmanii cu care porţi lupte nesfârşite, încercând să-i ţii ascunşi cât mai bine. Asta pentru că nu vrei ca ei să producă un alt război care să se termine c-o mână străină pe fund.