Geografia iubirii: Cluj, Sighişoara, Braşov, Sibiu...

Geografia iubirii: Cluj, Sighişoara, Braşov, Sibiu...

Geografia iubirii

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“.

Ştiri pe aceeaşi temă

În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici.

Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi. NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.

El nu era obişnuit, mi-amdat seama de asta din prima clipă în care am povestit pe Internet. Ştiam că prima noastră întâlnire avea să fie la înălţimea aşteptărilor mele neobişnute.

Nu ştiam, însă, unde va duce rendez-vous-ul nostru, dacă inimile noastre se vor contopi pentru totdeauna sau dacă avea să fie doar o altă întâlnire, uitată la maximum o săptămână de la data producerii.

L-am aşteptat la gară, într-un oraş necunoscut de mine la acea vreme, dar care urma să fie oraşul meu de suflet din România: Cluj-Napoca.

Am avut puţine emoţii feminine, tipice unei situaţii care putea, la fel de bine, devia într-o răpire sau într-o hărţuire, dar îmi plăcea să risc, să las necunoscutul să mă poarte pe meleaguri străine, în braţe noi, la ore neobişnuite. Pe vremea aceea îmi extrăgeam seva fericirii din circumstanţe romantice atipice, fie platonice, fie greu de menţinut, fie riscante sau ieşite de norme.

„Eşti feminină şi fioroasă"

„Tu ai ceva aparte faţă de celelalte, eşti feminină şi fioroasă în acelaşi timp", mi-a spus el, în timp ce ne îndepărtam de gară. Nu ştiam care era destinaţia, când am observat că intră într-o alimentară şi că iese apoi cu o Cola şi o Fanta. „Bine, bine, dar unde le bem?", îi spun eu, obişnuită fiind să fiu invitată la restaurante high-class, în spaţii elegante şi nedezvirginate de piciorul de rând.

„Cu mine n-ai nevoie de lux ca să fii fericită", mi-a răspuns, convins de ceea ce spunea şi puţin dezamăgit de lumea superficială în care înţelesese că trăiam.

Am mers în parc şi mi-a mărturisit: „Am observat că erai temătoare în primele secunde, dar îmi imaginez că e nevoie de curaj să te întâlneşti cu necunoscutul de mine. Vei vedea, însă, că nu sunt un hărţuitor", iar apoi, pe ton de glumă, mi-a spus că nu se lasă „cucerit atât de uşor".

L-amîntrebat de ce a fost curios să mă cunoască şi mi-a răspuns că avea o fire curioasă, dornică să cunoască tot soiul de oameni şi că eu, într-un fel sau altul, i-am atras atenţia.

Nu eram din oraşe apropiate, nu eram asemănători nici măcar în gusturi muzicale, culinare. Nu împărtăşeam nici aceleaşi valori morale şi, ajungând la o discuţie despre stratificarea societăţii, mi-a mărturisit că era în favoarea elitismului, iar eu, egalitaristă convinsă, îi spuneam că ar fi ideal să trăim într-o societate care adoptă uniformizarea consumului individual şi că, dacă aş putea, aş lua din banii bogaţilor şi i-aş da săracilor, însă ştiam că o astfel de teorie nu avea cum să fie practicabilă, cel puţin nu în acest secol.

„Dar despre dragoste, ce părere ai? De ce se îndrăgostesc oamenii?", mă întreabă el, continuând plimbarea în Parcul Central şi trăgându-mă de o şuviţă de păr.

„Cred că dragostea nu se poate controla, dar asta nu e o problemă foarte mare, pentru că nu apare chiar atât de des, încât să ne punem problema asta", i-am răspuns eu evaziv, ştiind cumva că nu aveam să scap doar cu acest răspuns şi că vorbele mele urmau să fie analizate, iar odată cu ele, tot sufletul meu.

Şase ţigări, trei ronduri

Am dezvoltat ideea, spunându-i că deşi nu deţineam o explicaţie ştiinţifică, dragostea este un sentiment pe care nu ţi-l poţi impune, că cel de lângă tine nu trebuie să facă ceva anume pentru a te îndrăgosti de el şi că atunci când dispare, nu e vina nimănui, trebuie doar să te desprinzi de fosta iubire şi să cauţi mai departe.

Iar el m-a contrazis temeinic, convins fiind de faptul că există anumiţi declanşatori ai atracţiei şi că fără ingredientul numit seducţie, iubirile n-ar mai înflori.

„Dar nu ţi se pare că prin această gândire trivializezi o experienţă frumoasă, dându-i o tentă strict hormonală?", l-am întrebat eu curioasă, dar aprobând în secret o parte din teoria lui.

Mi-a răspuns că nu ai cum să transformi un moment ine­dit într-unul banal, dar că nu poţi nici să simţi fluturaşi în stomac atunci când cel de lângă tine are o personalitate plată şi că, de exemplu, nici eu n-aş fi mers acel blind date, dacă el nu ar fi trezit în mine un instinct, un impuls.

La a şasea ţigară făcusem deja trei ronduri de parc şi o tură de Eroilor. „Mai avem timp?", l-am întrebat, sperând ca ora să nu coincidă cu cea de plecare a autocarului meu.

„Cam tot timpul din lume, dar depinde de noi ce ştim să facem cu el", mi-a şoptit şi aveam nevoia să-mi mai spună ceva, că aveam să ne mai întâlnim măcar o dată, măcar o oră, măcar la o Cola.

Simţeam că îl cunoşteam de prea mult timp şi totuşi de prea puţin, încât să nu mai avem ce ne spune. Spre sfârşit m-a întrebat dacă nu mă gândesc să mă mut, totuşi, în Cluj. I-am răspuns că fusesem deja admisă la Litere în Sibiu, că toate planurile erau concentrate spre acel oraş, dar că o să mă gândesc. 

„De ce mă placi?"

Au mai urmat apoi alte întâlniri clandestine în oraşe cu istorie, cu vervă, înmagazinate cu farmec şi romantism, în Sighişoara, Braşov şi, ultima dintre ele, în Sibiu.

Toate întâlnirile au durat o zi şi s-au rezumat la plimbări, îngheţate, cofetării, fotografii, scurte împletiri de mâini, discuţii mature, ca şi cum am fi fost doi adulţi, uniţi de pasiunea pentru oameni şi nou, parcuri cu hinte (n. r. - regionalism, din termenul maghiar desemnând leagănele pentru copii) ca şi cum am fi fost doi copii, descătuşări de zâmbete şi invenţii de porecle, ironii şi iluzii.

 Am mai vorbit şi pe Net, înrobiţi de imposibilitatea de a ne vedea, dar conformaţi cu ideea că vor mai exista şi alte întâlniri, la fel de glorioase. „De ce mă placi?" era o întrebare frecventă pe care mi-o adresa, dorind să afle ce anume mă interesa la el, încrezător, de altfel, în faptul că îl plăceam mai mult decât recunoşteam.

Îi răspundeam de fiecare dată că replicile lui nu menajau pe nimeni, că solitarismul lui aproape înrădăcinat mă făcea să vreau să cunosc mai multe la el, că modul neobişnuit de a mă face să râd mă încânta mai mult decât glumele lui şi că, dacă ar fi să fac un top al celor mai reuşite întâlniri, cele cu el le surclasau nepermis de mult pe restul.

„O să te fac să suferi"

„Ce-ţi place cel mai mult la mine?" era o altă întrebare, căreia ştiam să-i răspund simplu, aproape fără aer, iar acel răspuns era fără echivoc: „libertatea".

„Aş vrea să ajung să cunosc şi eu oamenii la fel de bine ca tine. Să-i privesc şi să le ştiu trecutul, preferinţele, mofturile. Să-i pot dezbrăca de măşti aşa cum ai făcut tu cu mine.

Şi aş mai vrea să mai cunosc cel puţin pe cineva ca tine, care să ştie de unde vin şi încotro mă îndrept" - aceasta a fost continuare a răspunsului cu libertatea, mărturisiri pe care nu i le-am făcut decât mai târziu, ca să nu-iaduc prea multe laude.

„O să te fac să suferi dacă ne mai vedem şi dacă vei ajunge să mă cunoşti atât de bine precum ai vrea", mi-a spus cu sinceritate, cu indiferenţa omului care a pierdut deja multe în viaţă şi care nu se mai teme să piardă, cu acceptarea de sine a celui care a învăţat să-şi expună defectele şi să-i facă pe ceilalţi să i le accepte necondiţionat, animaţi de o oarecare mulţumire a faptului că au cunoscut o asemenea persoană.

„Poate că nu mă tem de suferinţă la fel cum nici tu nu te temi să te arăţi aşa cum eşti", i-am răspuns precipitat, intrigată de posibilitatea unui sfârşit prematur. „Înseamnă că eşti masochistă", mi-a răspuns el în treacăt şi cu un zâmbet pe buze. „Poate. Sau poate că o astfel de suferinţă merită trăită", i-am dat eu replica, oarecum nesigură pe cele spuse. 

Din partea lui n-am aşteptat niciodată mai mult decât intuiam că avea să-mi ofere. Şi poate că farmecul s-ar fi risipit mult mai repede dacă am fi trăit o poveste îmbibată în rutină, simplă şi cu compromisuri. Am aşteptat ceva de la poveste, de la ideea de aventură şi dragoste ciudată, fără rezerve, liberă în exprimare.

Am preferat să-l ţin minte aşa, neistovit de ceea ce îmi părea atunci o relaţie-povară, proaspăt pentru mine, aranjat pentru mine, cu resurse creative pentru fiecare întâlnire memorabilă, nu ruginit de frecvenţa unor întâlniri constante şi banale.

Prea devreme

A fost o apariţie nepotrivită pentru vârsta de atunci, poate că a avut loc puţin cam devreme, prea devreme pentru ca să-mi întoarcă cineva lumea de dos, prea incorect faţă de vârsta mea timpurie, nedrept faţă de standardele mele care, odată cu el, au urcat şi au făcut ca toţi cei care au venit după el să-mi pară neoriginali, tâmpi, blazaţi.

Am păstrat fragmentele care nu mi-au plăcut pentru a-l putea uita sau pentru a uita suficient de mult încât să mă pot concentra pe altcineva. Am păstrat fragmentele care mi-au plăcut într-un pod ferecat, pentru a le da jos astăzi pentru voi.

Am ţinut pentru mine ceea ce am învăţat de la el, le-am aplicat în alte relaţii pentru a-i face pe alţii să simtă ce am simţit eu, am rănit cum a rănit el, i-am avertizat pe alţii de urmările nefast de minunate care vor avea loc în cazul unor rencontre-uri asemănătoare.

„Nu am mai vorbit"

Cei puţini care cunosc detaliile acestei poveşti m-au indiviat şi mi-au plâns de milă deopotrivă. Eu, la rându-mi, m-am bucurat să fiu în pielea mea şi m-am compătimit, într-un val de pro-uri şi contra-uri pentru o astfel de întâmplare.

La fel ca alte poveşti, şi aceasta se confruntă cu un sfârşit. Au revoir-ul nostru a avut loc treptat, dar sigur, atunci când eu m-am mutat în Cluj la facultate, iar el a rămas acolo unde vreau să păstrez misterul şi să nu dezvălui.

Nu ne-am mai întâlnit şi nici nu am mai vorbit, probabil fiindcă am preferat amândoi să aşternem un voal de mister asupra poveştii neîncheiate, dar atât de intense de atunci. Unele iubiri nu se concretizează în căsătorii şi nici măcar în relaţii.

Dar tocmai neîmplinirea lor lasă loc imaginaţiei şi a unei iluzii de ce-ar-fi-putut-fi, pe care o relaţie oficială nu are cum să o provoace.

Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa. Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi poate că v-am spus o minciună. Dar dacă n-ar fi, o poveste ca asta nu s-ar mai povesti.

Flavia este traducător şi interpret autorizat, absolventă a Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca (şi nu a celei din Sibiu, cum ar fi trebuit să fie). O puteţi citi pe blogul revistei „Tango" (www.flavia.revistatango.ro), dar şi pe blogul personal, intitulat www.FeteCucuiete.ro. Este pasionată de psihologie, hair styling, călătorii şi adoră animalele pufoase, în special pisicile.

"Cred că dragostea nu se poate controla, dar asta nu e o problemă foarte mare, pentru că nu apare chiar atât de des, încât să ne punem problema asta."

"Dar nu ţi se pare că prin această gândire trivializezi o experienţă frumoasă, dându-i o tentă strict hormonală?"

"Din partea lui n-am aşteptat niciodată mai mult decât intuiam că avea să-mi ofere. Şi poate că farmecul s-ar fi risipit mult mai repede dacă am fi trăit o poveste îmbibată în rutină, simplă şi cu compromisuri."

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: