DRAGOSTE MODERNĂ În dragoste nu-i nimic modern

Toate-s vechi, trăite şi răstrăite. Oricât de surprinşi ne-am afla şi oricât de jigniţi să constatăm că nu suntem unici în trăirile noastre, e adevărat. Să nu credeţi că am ştiut asta dintotdeauna.

de Cristina Călinoiu

Am 33 de ani şi m-am considerat mereu unică. Aşa m-au crescut experienţele trăite la persoana întâi. Şi cărţile, alea care te fac atotcunoscător cu false profunzimi. Unică. Nu specială. Aroganţă specifică tinereţii, bănuiesc, aceea că niciunul din miliardele de oameni dinaintea mea nu s-a aflat vreodată în situaţii similare ori n-a fost bătut de vreun gând identic. Dar vârsta începe să-şi spună cuvântul şi încep să aflu că nimic n-a rămas netrăit pe lumea asta. Ce uşurare! Nu mai trebuie să inventez eu mersul vieţii.

Am 33 de ani acum şi deja mă uit cu coada ochiului spre uşa ce se va deschide, lăsând bătrâneţea să intre. Sper doar să fie o băbuţă drăguţă şi amabilă şi să nu mă certe prea tare. Că n-am trăit, că n-am iubit, că n-am fost bună cu cei ce au fost buni cu mine, că n-am salvat lumea, că am iubit prea fluşturatic. Aşa că mă grăbesc acum să construiesc experienţe d-alea de n-am avut niciodată. Adică? Asta ce înseamnă? Nu ştiu. Orice. Să opresc unele, să pornesc altele. Să fie oare soluţia oprirea celor ce s-au întâmplat, doar pentru că au intervenit întrebările? Nu ştiu nici asta. Nu-s atât de înţeleaptă.

De fapt, sunt mai necunoscătoare decât oricând. Trăiesc într-o bulă groasă şi caut acul cu care să o sparg. E ca atunci când învăţam pentru examen şi, cu cât învăţam mai mult, cu atât aveam senzaţia că n-am reţinut nimic. Caut chipuri de bătrâni cu fericire pe ele, că aşa poate am şi eu o şansă. Le caut în riduri sentimentele trăite şi le cer cheia liniştii lor. Deocamdată mă tem că nu voi şti să o accept şi o voi da afară pe uşă. Măcar, dacă o voi face, sper să n-o fac purtând şocante fuste scurte, cum am văzut pe la unele. În fine, de vor fi mini, măcar să fie în ton cu moda. Moda 2050. Bine, asta presupunând că voi ajunge până acolo şi nu mă voi opri pe parcurs.

Dragostea nu e modernă
E veche de când lumea. Şi e una singură. De fapt, e sau nu e. Cea mai nonconformistă dintre femei, Armandine Aurore Lucille Dudevant, născută Dupin, mai des cunoscută drept George Sand, s-a ţinut cu mulţi, zică-se că şi cu unele, dar i-a dedicat iubitului Chopin zece ani, spălându-i batistele înroşite de tuse, şi i-ar mai fi dedicat şi alţii de nu şi-ar fi pus mândria prima.

Când e? Dragostea. Ce trebuie să facă să o recunoşti şi să nu mai alergi după cai verzi pe pereţi? (Fir-ar! Sper că nu am încălcat vreun drept de autor spunând asta) Cum arată? Să fie amuzamentul momentelor în care inventaţi reţete de risotto sau salată, îmbinând aparent fără noimă diverse ingrediente? Ori îmbrăţişarea liniştitoare primită când te zbaţi plângând în somn? O fi. De fapt, cu siguranţă e. Dar cât mai e pe lângă asta? Mai e ceva? Că eu asta mă întreb. Şi până unde e?

Noi suntem moderni
Ori aşa ne place să credem. Impunem limite, pentru noi şi celălalt, testăm o dată şi încă o dată, ca nu cumva să cădem în penibilul dragostei pentru o singură persoană. Ori să cădem în capcana cedării de sine. Împingem totul pentru cât mai târziu. Vezi, Doamne, să ne trăim viaţa, înainte de „da“-ul definitiv. Iar când îl zicem p-ăsta, avem grijă să nu dezechilibrăm balanţa cu drepturi şi obligaţii, notând în carneţelul cu liste câte face unul, câte celălalt. Nu prea mult, nu prea puţin, că strică. Egalitate, că ne-am modernizat.

Copii. La o adică, ce ne mai trebuie d-ăştia în ziua de azi? Şi-aşa suntem prea mulţi pe planetă. Şi comod, şi responsabil. Experienţe. Cât mai multe acum, ca să decidem informat mai târziu. Aiurea! Raţiune, raţiune, dar tot cu inima alegem şi toate câte am învăţat înainte nu fac nici cât o ceapă degerată când apare mister El. Bătrânii râd pe înfundate când le spunem că n-a mai văzut lumea ceva ca noi. Nici ca ei nu văzuse şi au aflat ei cum stăteau lucrurile, de fapt.

Mi-am cunoscut de curând un coleg. Un irlandez mucalit, genul pe care nu ai cum să nu-l placi, deşi în răstimpuri te întrebi ce nu-i în regulă în poză. Avea zâmbet în ochi. Găsise răspunsul şi m-a sfătuit înţelept: „Nu căuta, nu dispera, nu te întoarce de unde ai plecat. Deschide doar puţin ochii pentru că, la momentul potrivit, apare şi persoana potrivită“. El o găsise cu 15 ani în urmă, a luat-o la cină şi apoi la cununie. Se bucură şi azi că doamna lui e senzaţională. În fine, experienţe şi experienţe. Fiecare face cum poate. Poate, uneori, soluţia e să te întorci.

A mea dragoste trăită modern
Chiar modern. De fapt, n-aţi văzut aşa modernitate! Genul care se porneşte rapid, fără prea multe întrebări şi intemperii, şi curge lin, mai pe tăcute şi foarte independent. Atât de independent, încât s-a pus pe fapte dintr-un august până în noiembrie şi s-a oprit într-un februarie. Şase ani mai târziu.

Cum să vă spun? M-a trezit la viaţă şi mi-a redat vlaga pe care relaţia anterioară, de care fugeam ca dracu’ de tămâie (în paranteză fie spus, nu fusese proastă, doar prost înţeleasă), mi-o supsese. Mă ţinea priponită în faţa messenger-ului, doar-doar apărea vreun smiley face, şi venea cu vorbe frumoase, deştepte şi amuzante, cum nu venise nimic înainte.

Cum a venit, aşa a continuat. O naturaleţe surprinzătoare, de doi oameni care se cunoşteau fără să se fi întâlnit. Care s-au luat acasă – fără totuşi să facă ei casă prea mult – tot modern, asta-i casa, asta-i cheia, vino când vrei şi rămâi cât vrei. (În altă paranteză fie spus, cu timpul s-a dovedit că atât cât vrei nu însemna ca la hotel.) Şi a venit cu înţelegere, respect şi accept.

Acceptul că noi-cuplu era făcut din noi-fiecare. Şi lui noi-cuplu îi era bine când noi-fiecare ieşea, se ducea şi se distra pe aiurea, pentru că aşa acumula şi aducea noutate. Iar la întoarcere nu-i era frică, pentru că auzea, pe când cheia se întorcea în yală, paşii veniţi în întâmpinare şi vedea zâmbetul nu cercetător şi acuzator, ci calm şi fericit de revedere. Pentru că nu erau suficiente vorbe cât să împiedice pe cei doi noi-fiecare, noaptea la culcare, să caute înfriguraţi îmbrăţişarea. Şi pentru că vorbele frumoase, deştepte şi amuzante au continuat şi s-au împletit cu călătoriile, învăţările şi dezvoltarea de sine şi niciodată cu bănuiala, gelozia ori acuza.

Dar, vedeţi voi, nici cu adevărul nu s-au împletit prea mult. Nu, nu mă înţelegeţi greşit, minciună nu era. Dar au fost momentele mici, minore, neobservabile, care se adună ca picăturile într-o găleată, în care independenţa şi comoditatea au scindat invizibil şi dur funcţiunea acelui noi-cuplu. Şi uite cum ajung să vorbesc din nou de modernitate.

Eram moderni, căci părinţii noştri nu s-au întâlnit vreodată. Cui trebuia? Nouă clar nu, lor nu părea. Eram moderni, căci înaintarea pe stradă nu se făcea susţinându-ne unul de mâna celuilalt, ci drept, unul lângă altul, de te întrebai uneori în ce calitate mergeam alături. Deveniserăm moderni, căci vizitele la şi de la prieteni nu necesitau prezenţa amândurora. Eram moderni – trei-patru zile împreună, una-două separat. Să nu strice combinaţia. Onest vorbind, ştiam eu din trecut că prea mult timp împreună dăuna sever. La un moment dat, am încercat s-o dregem punând doi la întreţinere, dar n-a rezolvat prea multe, căci cauza pare că nu era acolo.

Sfârşitul a început acum un an. Începuseră să mă bântuie întrebările  –  nu căutaţi să aflaţi de ce fel, aproape nici nu ştiu să le formulez – dar n-aveam curajul să le spun şi nici să cer răspunsurile. De fapt, eu întrebam, eu răspundeam. În tăcere. Atât de în tăcere, încât la suprafaţă a ajuns doar „până aici“. N-a fost chiar aşa. Vedeţi voi, dragostea – căci dragoste era, doar că nu ştiu de ce natură – e încăpăţânată. Tăcerea s-a spart şi, de atunci şi până mai deunăzi în an, cuplul modern şi-a depus armele şi old fashion-ul a pus stăpânire. S-a întrebat, s-a răspuns, s-a discutat, s-a acuzat, s-a sperat, până când, în cele din urmă, s-a abandonat. Probabil s-a vorbit prea mult şi nu s-a mai vrut pe măsură.

Acum, întrebările încă îşi caută răspunsurile, de data asta individual, şi speră că spusele colegului irlandez au şi ele un sâmbure de adevăr şi fericire universale. 

Cristina Călinoiu trăieşte şi iubeşte Bucureştiul, deşi nu ştie mare lucru din el. Noroc cu maşina de acum, că mai află care străzi sunt fundături şi care o duc mai departe. În copilărie, fugea de la grădiniţă să fie cu soră-sa, cu doi ani mai mare, care mai întâi o bătea, apoi o lua la joaca de-a indienii şi feţele palide într-un cort făcut din cearşafuri şi două scaune. De atunci, a dat baletul pe dans latin, iar în prezent experimentează viteza pe roţi, alegându-se din când în când cu julituri şi vânătăi, căci nu poartă protecţii. Se ţine să înveţe spaniola, să meargă la escaladă şi să-şi aprofundeze cunoştinţele de marketing fără profesor.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.