Ataşamentul copilului faţă de bonă: situaţia în care copilul poate deveni mai ataşat de bonă decât de propriii părinţi

Ataşamentul copilului faţă de bonă. Gelozia mamei faţă de relaţia copilului cu bona arată teama că nu e iubită destul de către micuţ, consideră psihologul clincian Gyorgy Gaspar şi Expertul în parenting şi sănătate relaţională Otilia Mantelers. FOTO sheknows.com

Ataşamentul copilului faţă de bonă. Tot mai mulţi părinţi sunt nevoiţi să apeleze la o bonă pentru a le îngriji copilul. Adesea, mamele suferă observând legătura specială dintre micuţ şi bonă, suferinţă care nu ar trebui ignorată, spun psihologul Gyorgy Gaspar şi expertul în parenting Otilila Mantelers. De asemenea, specialiştii avertizează că, în anumite condiţii, ataşamentul copilului faţă de bonă poate fi mai puternic decât faţă de părinţi.

Profesiile solicitante îi determină pe mulţi dintre părinţii din ziua de azi să-şi lase copiii în îngrijirea bonelor. Deşi fiecare părinte speră să găsească cea mai bună bonă pentru micuţii lor, ca o a doua mamă, există multe situaţii în care mamele devin geloase pe legătura apropiată care se formează între bonă şi copilul lor.

Psihologul clinician Gyorgy Gaspar şi expertul în parenting şi sănătate relaţională Otilila Mantelers, bloggeri adevarul.ro, consideră că într-o astfel de situaţie gelozia este absolut firească din partea mamei, motive de îngrijorare putând fi considerate, de această dată, tocmai absenţa acestei emoţii.

Deoarece relaţia dintre mamă şi bebeluş este sacră şi specială, este normal ca implicarea unei terţe persoane să influenţeze sentimentul de siguranţă creat între cei doi pe parcursul sarcinii şi în primele luni de viaţă. Important este ca mama să fie conştientă şi suficient de curioasă faţă de starea pe care o trăieşte, încât să îndrăznească să identifice emoţia, să o eticheteze şi să o pună în cuvinte în prezenţa unei persoane de încredere. O persoană alături de care-şi permite să fie vulnerabilă şi autentică, un adult care i-a câştigat dreptul de a asculta povestea mamei, explică specialiştii.

Urmează ca mama să exprime emoţia şi starea pe care o trăieşte, să pună în cuvinte ce gândeşte cu privire la această situaţie şi eventual să verbalizeze câteva soluţii. Iar responsabilitatea interlocutorului este să asculte, dând dovadă de validare şi empatie (“ştiu despre ce vorbeşti”) şi prin prezenţa asumată să normalizeze starea mamei. În astfel de situaţii cuvintele înţelepte şi “inteligente” sunt inutile, ceea ce ajută este ca mama să simtă că nu este “defectă” şi că gelozia este o emoţie umană. Abia ulterior, după ce mama s-a descărcat emoţional, poate iniţia un dialog cu bona în care să traseze câteva limite şi să-şi definească rolurile, recomandă psihologul şi expertul în parenting.

De fapt, gelozia mamei faţă de relaţia copilului cu bona arată teama că nu e iubită destul de către micuţ. Teamă care, de cele mai multe ori, are rădăcini în copilăria mică a mamei, când s-a simţit geloasă pe fratele ori sora sa şi a trăit teama că părinţii îi iubesc fratele mai mult decât pe ea. Sau gelozia mai poate proveni şi din faptul că mama, fetiţă fiind, s-a simţit geloasă pe iubirea dintre mamă şi tată şi s-a îndoit de sentimentele tatălui faţă de ea, descifrează specialiştii ceea ce se poate ascunde în spatele acestui tip de gelozie. 

Ataşamentul copilului faţă de bonă: cum se conturează limbajul ataşamentului

Explicând modul în care se formează ataşamentul, bloggerii adevarul.ro precizează că acesta este cadoul pe care-l primim, la naştere, de la Natură şi prin care putem călători mai încrezători în viaţă.

Ataşamentul este o nevoie umană care ne însoţeşte de la naştere şi până la moarte. Este maniera prin care fiinţa umană se conectează la semeni în situaţii de pericol şi ameninţare. Acesta este cultivat prin disponibilitate emoţională, din partea părinţilor şi a îngrijitorilor, şi prin acceptarea necondiţionată a trăirilor copilului. Teoria ataşamentului a fost dezvoltată de britanicul John Bowlby, şi reprezintă cea mai semnificativă teorie despre dezvoltarea fiinţei umane din ultima jumătate de secol, punctează Gyorgy şi Mantelers. 

Aceştia văd ataşamentul ca fiind un stil personal de relaţionare, care se structurează în primii doi ani de viaţă, care este destul de stabil, dar din fericire şi suficient de flexibil încât să se poată ajusta ulterior. În funcţie de maniera în care părinţii şi îngrijitorii răspund nevoilor noastre de siguranţă şi confort emoţional, se formează primele noastre convingeri despre sine, ceilalţi şi lume.

FOTO Expertul în parenting şi sănătate relaţională Otilila Mantelers şi psihologul clinician Gyorgy Gaspar, bloggeri adevarul.ro

Un copil care este luat în braţe atunci când suferă, căruia părinţii în vorbesc cu respect şi compasiune, care nu este obligat să doarmă singur dacă nu simte şi care este apreciat şi iubit pentru ceea ce este, va învăţa despre sine că este o persoană valoroasă, că lumea este un mediu primitor şi că ceilalţi sunt alături de el la nevoie. În timp ce un bebeluş lăsat să plângă până îşi dă duhul, hrănit şi schimbat într-un stil rece şi programat, va învăţa despre sine că nu este bun, că lumea este ostilă şi neprietenoasă şi că ceilalţi te acceptă condiţionat. Astfel de convingeri se stochează în memoria noastră implicită, care nu este conştientizată şi din care se pot activa informaţii despre noi, lume şi ceilalţi fără ca noi să fim conştienţi de procesele psihologice existente. De asemenea, specialiştii consideră că limbajul ataşamentului este definit de atingeri blânde, din belşug, şi  gesturi de apreciere şi bucurie autentice. 

Ataşamentul copilului faţă de bonă. Ne simţim mai apropiaţi de persoanele care „ne văd, ne aud şi ne simt”

Chiar dacă poate părea un scenariu imposibil, există anumite situaţii în care atasamentul dezvolat de copil faţă de bonă să fie mai puternic decât faţă de părinţi.

Dacă bona îi oferă disponibilitate emoţională copilului şi răspunde chemărilor afective ale acestuia, iar părinţii rămân focusaţi mai ales pe nevoile financiare şi administrative, este firesc ca această legătură invizibilă, numită şi ataşament, între bonă şi copil să devină una specială. Deoarece în această viaţă noi ne simţim mai apropiaţi şi în siguranţă faţă de persoanele care “ne văd, ne aud şi ne simt, explică Gaspar Gyorgy şi Otilia Mantelers factorii care pot contura o astfel de situaţie.

Andra S. din Bucureşti, mama unei fetiţe de cinci ani, îşi aduce aminte şi astăzi, cu lacrimi în ochi, momentul în care a realizat că trebuie să-şi găsească un loc de muncă mai puţin solicitant:

Fiica mea, Maia, abia împlinise şase luni când a trebuit să revin la serviciu. Am avut noroc şi am găsit o bonă ceva mai în vârstă, doamna Steli, care s-a dovedit a fi pâinea lui Dumnezeu. Mă duceam liniştită la serviciu, convinsă că o las pe mâini bune. A venit însă ziua în care am început să simt că vreau să stau mai mult cu copilul meu şi că trebuie să fac urgent o schimbare, după ce am observat că fiica mea făcea crize de plâns ori de câte ori pleca doamna Steli acasă, seara. Mă durea sufletul când îşi întindea mâinile spre ea, deşi era la mine în braţe, şi am realizat că nu copilul, ci eu sunt problema, şi-a reamintit aceasta.

Nu este un caz singular, pentru că multe mame şi-au simţit la un moment dat sufletul sfâşiat când copilul ajunge să le spună „mama” bonelor sau bunicilor. În situaţie în care copilul plânge de câte ori se desparte de bonă sau de bunici, primul pas este să acceptăm emoţia copilului şi să nu considerăm reacţia acestuia ca fiind deplasată sau anormală, atrag atenţia expertul în parenting şi sănătate relaţională Otilia Mantelers şi psihologul clinician Gyorgy Gaspar.

Cu toţii suferim atunci când cineva care ne oferă atenţie dispare, deoarece ne putem simţi abandonaţi sau respinşi. Stări similare avem şi ca adulţi, atunci când partenerul sau o persoană dragă se retrage sau nu mai este disponibilă emoţional. În astfel de situaţii reacţia de genul “loveşte sau fugi”, din sistemul limbic al creierului, se activează şi noi trăim o frică puternică, o teamă că nu vom supravieţui în lipsa persoanei de ataşament, spun aceştia.

După ce mama a validat emoţia copilului cu mesaje de genul “Da, mama ştie că îţi este greu pentru că a plecat bona/nana (în funcţie de cum i se spune bonei)” - pe un ton cald şi dătător de siguranţă, următorul pas este ca părintele să “conţină” durerea emoţională a copilului, luându-l în braţe şi oferind un contact fizic prin care să-şi exprime iubirea necondiţionată faţă de acesta. Este important ca cel mic să simtă că şi părinţii sunt o sursă de încredere şi siguranţă, iar această legătură se poate cultiva doar în mod intenţionat şi prin mai multe momente de interacţiune emoţională şi relaţională. Aşa va învăţa copilul că şi părintele este o bază de siguranţă, explică cei doi specialişti. 

Ataşamentul copilului faţă de bonă. Importanţa stabilirii  de roluri şi limite: bona este un surogat pentru părinţii copilului

Nu în ultimul rând, blogerii adevarul.ro punctează importanţa stabilirii  de roluri şi limite, o strategie bună pentru a evita relaţiile dificile.

Regulile şi valorile pe care familia vrea să le cultive în viaţa celui mic sunt stabilite de părinte, acestea nu sunt negociate cu bona, care, cu tot respectul, este un surogat pentru părinţii copilului şi este importantă ca acest aspect să nu fie uitat. De asemenea, alegerea strategiei de parenting este responsabilitatea părinţilor, iar bona este un angajat care are de respectat o fişă a postului. Chiar dacă pentru unele persoană acest mesaj sună prea corporatist, consider că această abordare este importantă şi eficientă din mai multe puncte de vedere, bona poate avea o imagine clară cu privire la ceea ce se aşteaptă de la ea, iar părinţii nu vor uita că ei sunt principalii responsabili de viaţa copilului, conchid aceştia.