Cum se moare de coronavirus în New York: „L-am pus într-un sac, lux acordat doar celor care reuşesc să iasă de la urgenţă. Jos, cadavrele se adună pe tărgi“

Cum se moare de coronavirus în New York: „L-am pus într-un sac, lux acordat doar celor care reuşesc să iasă de la urgenţă. Jos, cadavrele se adună pe tărgi“

FOTO Getty Images

O asistentă medicală din New York a descris dramele pe care le trăieşte în fiecare zi în unul din spitalele unde sunt trataţi pacienţii infectaţi cu coronavirus.

Ştiri pe aceeaşi temă

Jennifer Cole, o asistentă de la un spital din New York povesteşte cum se moare de coronavirus în unitatea medicală unde lucrează. Iată textul răvăşitor: „Am pierdut un pacient azi. Nu a fost primul, şi, din păcate, cu siguranţă nu este ultimul. Dar el era diferit. Am fost asistentă la Urgenţe toată cariera mea, dar în New York mă găsesc la terapie intensivă. În acest moment nu există nicăieri în spital care să nu fie terapie intensivă, toate covid 19 pozitiv.
 
Am avut grijă de acest om în ultimele trei nopţi, o premieră pentru mine. Toată şederea lui de două săptămâni a fost grea pentru el, dar noaptea trecută a fost cea mai rea. Primele şase ore din tură mi-am petrecut fără să ies din camera lui. Până la urmă, cu atâtea medicamente infuzate la maxim, îl imploram pe doctor să-şi sune familia şi să-i anunţe. "Nu va reuşi", i-am spus. Săracii doctori sunt atât de ocupaţi să alerge de la cod la cod, fiind traşi de pacienţi în fiecare minut. Nu mă puteam gândi decât la vocea mamei în capul meu, plângând în timp ce mă urcam în avion ca să plec spre acest loc: "Oamenii ăia sunt singuri, ai mare grijă de ei". Eu am fost singura persoană din asta cameră pentru trei nopţi la rând, luptând cât am putut de mult pentru a-l ţine în viaţă pe acest om. Medicul a reuşit să ajungă la familie, să le actualizeze. S-a decis ca atunci când inima lui s-a oprit inevitabil să nu încercăm să o repornim. Pur şi simplu nu mai era nimic de făcut.
 
În cele din urmă, a renunţat. Eram doar el şi eu şi colegul lui de cameră intubat în patul alăturat. Uşa de lemn a camerei este închisă, conţinând infecţie şi ne taie de restul lumii. L-am chemat pe doctor să vină şi să marcheze ora morţii. Mi-am dorit atât de mult încât să-i anunţ familia că, în timp ce ei nu au fost cu el, eu am fost.

Am închis pompele (atât de oribil de multe dintre ele), am deconectat ventilaţia, l-am scos de pe monitor. Nu l-am extubat, un risc prea mare pentru personal. Respiratorie a luat ventilaţia imediat ce am sunat. E doar una portabilă, dar e viaţa cuiva de jos. CNA m-a ajutat să îl spăl şi să îl pun într-un sac de cadavre, lux acordat doar celor care reuşesc să iasă de la urgenta. Acolo jos cadavrele se adună pe targi, singure, în timp ce pacienţii de ventilaţie aşteaptă punctul de aur pe care domnul meu tocmai l-a eliberat. Vorbim despre Urgenţe altă dată. Pacientul meu a fost evident sănătos în viaţa lui. Mă uit la poza lui în fişa lui, genul pe care o iau de pe o cameră de pe un computer când nu eşti pregătit. O lovitură în cap, uşor ciudată. Îl văd pe bunicul cuiva, tatăl cuiva, soţul cuiva. Nu sunt aici cu el. Mi se rupe inima pentru ei.
 
I-am împăturit puloverul lui bătrân şi îl pun într-o geantă cu mocasinii, lucrurile lui. Întreb unde să pun lucrurile astea. Un coleg deschide uşa unei camere încuiate; pungile etichetate sunt îngrămădite până la tavan. Inima îmi scade. Toate sunt lucrurile părinţilor decedaţi, aşteptând ca un membru al familiei să le revendice într-o zi. Acum câteva nopţi au avut 17 de decese într-o tură. Întreaga unitate are doar 17 paturi.
Aceşti pacienţi sunt atât de fragili. Este un echilibru atât de delicat al respiraţiei, al tensiunii arteriale. Cea mai mică mişcare sau schimbare îi trimite în ore în spirale morţii lungi. Codurile sunt atât de frecvente, încât nu sunt implicaţi direct, abia dacă le înregistrează. Pacienţii sunt toţi la fel, fiecare. Indiferent de vârstă, stare de sănătate, avere, familie sau putere diagnosticul este acelaşi, procesul de boală este acelaşi, iar însingurarea este aceeaşi. 
 
Etajul nostru are un tip care a ajuns la extubare. Are 30 de ani. Îl văd ca pe mascota noastră, raza noastră de speranţă că nu toată lumea de aici aşteaptă să moară. Ştiu că majoritatea oamenilor supravieţuiesc foarte bine, dar nu aşa se simte în acest loc.
 
Majoritatea personalului spitalului este bolnav. Noi, personalul dezastrului, ne păstrăm măştile N95 lipite de faţă. Cu toţii ne credem invincibili, dar mă trezesc cu ochii pe colegii mei, întrebându-mă cine sunt cei slabi, ştiind în adâncul sufletului că nu toţi vom scăpa de aici în viaţă.
 
Un autobuz ne duce înapoi la hotel în care locuieşte personalul dezastrului, prin Manhattan părăsit. Suntem la câteva străzi de Central Park. Trecem pe lângă Radio City Music Hall, studiourile NBC, Times Square Nu e trafic. Trotuarele sunt goale. Camera mea este la etajul 12 La ora 7 puteţi auzi oamenii aplaudând şi bătând şi tigaie pentru lucrătorii din domeniul sănătăţii la schimbarea schimbului. Oraşul ăsta îmi frânge şi îmi fură inima simultan. Nu ştiam în ce mă bag venind aici, dar se dovedeşte a fi destul de mult“. 
 
Vă mai recomandăm:
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: