Rusia-SUA sau relaţia divergenţelor tacit asumate

Vladimir Putin şi Barack Obama

Rusia slavă, SUA anglo-saxonă; Rusia autocrată, SUA democrată; Rusia imperială, SUA republicană; Rusia pravoslavnică, SUA „sincretistă”; Rusia providenţială, SUA minimalistă… paralela Rusia-SUA pare o sursă inepuizabilă de antonimie lingvistică şi antagonism al principiilor.

Este funcţionalitatea în imaginar a acestei dihotomii consecinţa a diferenţei reale de valori politice şi sociale între cele doua entităţi, sau diferenţele sunt surmontabile şi asemănările sesizabile?

Căutând premisele, cercetând cauzele în trecut, se poate sesiza apartenenţa Rusiei imperiale la valorile europene ale realismului politic, interpretat pragmatic de o elită conservatoare, lipsită de coerciţia exercitată de un corpus social articulat sau un aparat instituţional solid. Puternic centralizată în jurul cercului prim al puterii, obiectivele politicii externe au putut fi urmate cu tenacitate, prin comparaţie cu alte forţe europene mai polarizate intern.

De cealalată parte, SUA, prin tradiţia „parlamentară” anglo-saxonă, sensibilă, prin elita ei, la noile valori ale Iluminismului, pornindu-şi aventura istorică de la o experienţă fondatoare violent democratică şi capitalistă, aflată la antipodul imobilismului socio-economic rusesc, pare destinată să se afle în alte sfere de valori decât Rusia.

Dar ce le aseamănă pe cele două entităţi? Poate exista, în cadrul a două entităţi fundamental diferite, similitudini la nivel de autoevaluare a rolului, a destinului lor politic?

Consider că, cea mai sesizabilă dintre ele este predestinarea cvasireligioasă pe care cele două şi-o asumă, în calitate de far, călăuză pentru restul. Evident, motivaţiile şi obiectivele sunt diferite, dar mecanismul propriu valorizant este similar.

A treia Romă, beacon and pillar of orthodoxy, şi-a însuşit primatul de facto în lumea răsăriteană creştină, acest primat religios fiind utilizat de retorica politică rusă pentru a-şi atinge obiectivele în estul Europei, începând cu secolul XVIII. Astfel şi-a început Rusia rolul de protectoare a ortodoxismului, secularizând acest rol prin inocularea unui sens politic integrator. Se deduce, din comportamentul politic rusesc, asumarea unui rol excepţional în lumea răsăriteană, facil realizat prin emfatizarea conflictului ideologic cu Occidentul (în cazul Ucrainei) sau cu Orientul (în cazul Turciei).

Dar să revenim la SUA, care şi-a asumat conceptul de „excepţionalism” la un nivel superior, raportat de asemenea la divinitate, dar într-un sens diferit. Americanii se consideră excepţionali, subliniindu-şi propriul rol de societate civilizatoare, protectoare a celor oprimaţi „or in need of help”. Evanghelizarea americanismului, susţinut de evidentul său succes politico-economic, a legitimat ideea de „popor ales”.

Din acest punct de vedere, predestinarea societăţii americane atinge forme superioare de legitimare în comparaţie cu cea rusească, existând o legatură insolubilă între Divinitate şi succesul american. Formele de legitimare utilizate de ruşi au o componentă seculară mai pronunţată, predestinarea fiind însoţită de asumarea moştenirii imperiale romane, prin intermediul Bizanţului.

Forţa imaginarului a lucrat în favoarea ambelor entităţi, destinul lor fiind, dincolo de jocul politic contemporan, rodul unei alegeri „divine”.

Relaţia divergenţelor tacit asumate este interpretarea mea asupra viitorului relaţiilor ruso-americane. Diferenţe, divergenţe există, după cum există şi similitudini, însă comprehensiunea şi asumarea punctelor de convergenţă şi a celor de separaţie între ele vor determina ca relaţia dintre cele două să fie funcţională, dincolo de mici conflicte de graniţă.