Două momente vor produce mişcări tectonice în proximitatea noastră sudică, precum şi în cea vestică: referendumul kurzilor din Irak pentru independenţa statală, programat la 25 septembrie, şi referendumul catalanilor din Spania, susţinut în acelaşi scop, anunţat a avea loc la 1 octombrie. 

Dacă luăm în calcul că unul dintre ele este în interiorul Uniunii Europene, iar celălalt în veşnicul butoi cu pulbere al Orientului Mijlociu, se poate înţelege lesne că trebuie să le aprofundăm pentru a ne pregăti de consecinţele lor, ce nu vor întârzia să umbrească şi ţara noastră.

Săptămâna ce tocmai a trecut a debutat cu începutul campaniei kurzilor pentru referendumul de la 25 septembrie, anunţat de preşedintele regiunii automone Kurdistan din Irak, Masoud Barzani. Dacă viaţa ne învaţă o lecţie preţioasă, ea este în mod cert că ceea ce nu primeşti trebuie să îţi iei singur. Deloc necunoscut românilor acest principiu, materializat în populara zicală: Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă şi în desagă.

Kurzii, un popor estimat oficial de CIA World Factbook la impresionanta cifră de 30 milioane de oameni, se pot recunoaşte cu vădită amărăciune în această sintagmă convenţională. Iată de ce, după ce secolul 20 le-a refuzat şansa de a se constitui într-un singur stat, aşteptând de fiecare dată bunăvoinţa marilor puteri sau urmând obsesiva lor precauţie – Nu acum, nu este timpul potrivit – kurzii din Irak au decis că momentul zero a sosit. La drept vorbind, aceştia au făcut o adevărată demonstraţie de forţă împotriva iadului jihadist care s-a dezlănţuit în ţară odată cu cuceririle teritoriale ale ISIS din 2014. Kurzii irakieni cu ai săi luptători şi luptătoare peshmerga au fost primii care i-au înfruntat cu succes în acea vară de foc pe autoproclamaţii îngeri ai morţii care se aflau la numai 100 de kilometri de cucerirea Bagdadului.

De atunci, au luptat neîncetat pentru distrugerea califatului proclamat de ISIS pe teritoriul Irakului (n.r. dar şi al Siriei) şi recucerirea definitivă a unor puncte strategice precum marile zone petrolifere, asemeni oraşului Mosul. Fără îndoială că motivele luptei kurzilor au depăşit sfera patriotismului ce se cere cetăţenilor unei ţări aflate sub atac. Strategia liderilor kurzi a fost consolidarea şi extinderea teritorială în cadrul constituţional al Irakului, prin care este recunoscută oficial din 2005 Regiunea Kurdistan (aşa cum se numeşte de fapt Kurdistanul Irakian autonom). Aflat în nord-estul statului irakian, la graniţa cu Siria, Turcia şi Iran, teritoriul autonom al kurzilor are graniţe clare recunoscute de guvernul de la Bagdad şi o populaţie de 5,5 milioane de locuitori, însă minoritatea kurdă doreşte extinderea controlului său spre Vest. Kurzii irakieni insistă asupra faptului că şi zonele disputate sunt locuite în majoritate de etnicii săi şi le aparţin istoric. Este greu de crezut însă că autorităţile centrale de la Bagdad vor accepta cu uşurinţă pierderea Mosului sau a oraşului Kirkuk, centre ale industriei petrolifere irakiene. De altfel, se impune menţionat şi norocul Kurdistanului Irakian de a se bucura din plin, chiar şi numai în graniţele actuale, de beneficiile câmpurilor scăldate în petrol, ceea ce fără îndoială că îi va permite viitorului stat o largheţe în negocieri şi în proiecte economice.


FOTO Reuters

Interesantă este întrebarea care va figura pe buletinul de vot:

Doriţi ca regiunea Kurdistan şi zonele din afara administraţiei regiunii să devină un stat independent?

Căci da, referendumul se va ţine şi în zonele disputate de administraţia Kurdistanului irakian, neaflate în graniţele sale recunoscute. Acest lucru a fost posibil graţie voturilor din consiliile locale, în ciuda protestelor etnicilor arabi sau turkmeni, aflaţi în minoritate faţă de kurzi. Vor fi aceste zone anexate viitorului Kurdistan sau se deschide iar un punct de conflict în zonă? Nu vom putea decât să aşteptăm reacţia autorităţilor centrale irakiene, aflate momentan pe o poziţie de expectativă ... pasivă ar spune unii, strategică susţin alţii. Un lucru este clar: leadershipul irakian va spera până în ceasul al 12-lea ca omologii săi kurzi să fie cumpăraţi. Presiunea este fenomenală, iar naşterea statului kurd depinde de determinarea liderilor săi şi rezistenţa lor la presiunile internaţionale din spatele cortinei.  

În ceea ce priveşte sprijinul politic internaţional, kurzii sperau ca Washingtonul să le devină avocat de divorţ (n.r. Foreign Policy, iulie 2017), însă în pofida simpatiei reale de care se bucură poporul kurd, SUA nu pare a fi interesată să îşi asume protecţia unui nou stat în Orientul Mijlociu. Este clară continuarea politicii începute de preşedintele Obama de a reduce implicarea americană în zonă. Politică pe care actualul lider al SUA o continuă cu aceleaşi rezultate greu de catalog altfel decât dezastruoase, deşi un Kurdistan independent şi orientat către dezvoltare ar reprezenta un punct de echilibru într-o regiune în care doar Israelul mai inclină balanţa spre stabilitate şi democraţie. De altfel, trebuie amintit că singurul sprijin la nivel înalt primit de preşedintele Regiunii Kurdistan, Masoud Barzani, a fost cel venit de la premierul israelian Benjamin Netanyahu. Acesta a declarat public că susţine dreptul kurzilor irakieni la un stat propriu. Presa israeliană s-a arătat şi ea solidară cauzei kurde, fiind făcute comparaţii între kurzi şi evrei şi lupta lor milenară pentru a dobândi ceea ce în fapt pare să fie un drept istoric: întemeierea propriului stat naţional. Încurajarea israeliană este lesne de receptat întrucât kurzii irakieni se arată a fi un pol de stabilitate în această regiune măcinată de conflicte sectare şi afectată de o hemoragie permanentă.

Problema kurdă este însă deosebit de complicată întrucât adversarul numărul 1 al statalităţii sale este Turcia, ţară cu cea mai mare minoritate kurdă estimată la 14,7 milioane de etnici, brutal oprimaţi în ultimul secol de regimurile ce s-au succedat în ţară. Turcia nu face un secret din atacurile asupra kurzilor pe frontul de nord din Siria, aflându-se într-o situaţie mult mai complexă decât îşi imagina preşedintele Erdogan când a deschis cutia Pandorei visului neo-otoman în urmă cu mai mulţi ani. Acum însă seminţele vântului semănat de Sultanul turc au adus o veritabilă furtună asupra ţării sale, deoarece Turcia se confruntă cu grave probleme de securitate interne şi externe pe care le gestionează din ce în ce mai greu. Nu este de mirare orientarea sa spre prietenii cu state tradiţional antagonice, precum Iranul şi Rusia. Recent, Iranul care are o populaţie de aproximativ 8 milioane de etnici kurzi a anunţat alături de Turcia că se opune în mod vehement tentativei de proclamare a unui stat kurd independent în Irak. Motivul invocat este desigur grija faţă de integritatea teritorială a vecinului său, o grijă cel puţin stranie dat fiind cei 8 ani de război sângeros de la sfârşitului secolului trecut şi mulţi alţii de adversitate reciprocă datorată conflictului şiit-sunnit.


FOTO ibtimes.co.uk

De ce DA pentru kurzi şi NU pentru catalani

Indiscutabil, trebuie să clarificăm un aspect esenţial în problema proclamării unui stat independent: dreptul internaţional nu are nicio prevedere limpede în acest sens, iar ONU nu a clarificat niciodată în mod real chestiunea autodeterminării statale. Mai mult, nici noţiunea de „popor“ nu beneficiază de o definiţie legislativă precisă, bazându-se pe câteva linii foarte evazive. În practică, un grup se poate defini ca popor după voia proprie, cu menţiunea că a-i convinge pe ceilalţi de recunoaştere este un drum lung şi anevoios. Ceea ce este aproape sacru şi unanim acceptat de ţările membre ale ONU este desigur integritatea teritorială a  unui stat. Cu toate acestea, în anii 60 au luat amploare mişcările de independenţă ale popoarelor africane şi asiatice aparţinând marilor imperii, iar ONU s-a văzut nevoită să ofere impresia unei medieri. Cursese suficient sânge, iar era colonială îşi trăia vizibil ultimele clipe.

Astfel a prins viaţă Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare dintre state, conform Cartei Naţiunilor Unite din 1970 care menţionează în mod expres dreptul la autodeterminare al popoarelor afectate de colonialism, deoarece „supunerea popoarelor la subjugare, dominare şi exploatare străină constituie un obstacol primordial în calea realizării păcii şi securităţii internaţionale”. Să remarcăm acest paragraf important care justifică dreptul la autodeterminare al unui popor, în cazul în care el este oprimat. Situaţie în care putem cu uşurinţă să îi încadrăm pe kurzi (dovezile sunt incontestabile), însă cu greu am putea spune acelaşi lucru despre catalani.

Orice stat are obligaţia să se abţină de a recurge la orice măsură de constrângere care ar lipsi popoarele menţionate în cuprinsul principiului egalităţii în drepturi şi al dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, de dreptul lor la autodeterminare, la libertate şi la independenţă.

Mai mult, era de aşteptat să asistăm la o reconfigurare a graniţelor în Orientul Mijlociu, dat fiind decalajul în chestiunea statalităţii în raport cu Europa. Statele din zonă sunt încă măcinate de lipsa coerenţei naţionale, axându-se mai degrabă pe o delimitare sectară a intereselor lor teritoriale. Mişcări tectonice vor continua să mute frontierele în regiune, până la o sedimentare pe baze fundamentate ale principiilor statale. Un stat kurd independent pare a fi un prim pas în acest sens.

În cazul Cataloniei, argumentele seamănă izbitor de mult cu campania pro-Brexit, deşi nu poate fi negat celor 7,5 milioane de locuitori ai regiunii autonome spaniole dreptul de a se numi popor. Într-o Europă care se mândreşte cu modelul de succes al unei societăţi deschise care a depăşit întunecatele vremuri ale curselor naţionaliste şi mai ales ale argumentelor etnice, proclamarea independenţei unei provincii autonome prospere dintr-un stat membru ar transmite o undă de şoc mai înspăimântătoare decât Brexitul. Căci ar fi piesa care va da startul dominoului.

Acţiunile guvernului catalan autonom sunt secesioniste şi în total dezacord cu valorile europene la care Spania a aderat odată cu încheierea dictaturii generalului Franco. Mai mult, ele nu au acoperire sub aspectul dreptului internaţional şi nici nu sunt acceptate de restul membrilor UE sau leadershipul de la Bruxelles, întrucât riscă să alimenteze şi alte mişcări secesioniste aflate în adormire, care ar duce în cel mai bun caz la o balcanizare a Europei. Fiindcă, cel mai rău caz îl cunoaştem deja.

România este direct vizată de secesiunea Cataloniei, întrucât se confruntă cu demonii trecutului grandios al vecinului său vestic, care alimentează tendinţele irendentiste din regiunile locuite de etnicii maghiari. S-a văzut fără echivoc în scandalul liceului catolic, unde lucrurile s-au inflamat la nivel înalt fără a exista un substrat real de discriminare. Atenţia vecinilor noştri de club european este deosebit de alertă, iar semnalele de derapaj de la valorile comune europene au devenit pentru aceştia o normă. Budapesta nu va fi singura care va folosi otrăvitorul precedent al Cataloniei, şi nu numai în raport cu România, însă va fi cu siguranţă prima care se va folosi de drama spaniolă.

Să nu uităm, aşadar, că momentele istorice excepţionale sau dimpotrivă, devastatoare, se creează nu se întâmplă. Oamenii sunt cei care preferă să le atribuie Providenţei, spălându-se pe mâini de efectele şi acţiunile comise întru îndeplinirea lor, însă realitatea va rămâne întotdeauna în mâinile umanităţii. Se spune că cel mai frumos dar făcut de Dumnezeu omului, creaţia sa desăvârşită, a fost liberul arbitru. Nu vom şti niciodată cu adevărat dacă este o binecuvântare sau un blestem.