Cum se decide sfârşitul unei pandemii. Cât de aproape suntem de final?

Când şi cum se va încheia pandemia Covid-19? Istoricii spun că pandemiile se sfârşesc în mai multe feluri, dar finalul nu poate fi definit precis, relatează New York Times.

Istoricii spun că de regulă pandemiile au două tipuri de sfârşituri: medical, odată ce incidenţa îmbolnăvirilor şi rata mortalităţii au scăzut, şi social, când oamenii nu mai întreţin sau nu se mai lasă cuprinşi de o epidemie a fricii. 

Dar cum se decide finalul unei pandemii?

„Întrebarea: Când se va termina?” este de fapt despre deznodământul social, spune Jeremy Greene, istoric al medicinei la Johns Hopkins. Astfel că putem spune că o pandemie se încheie nu când am eradicat boala, ci când oamenii s-au săturat să trăiască în frică şi au învăţat să coabiteze cu ea.

Asistăm la ceva similar în contextul actualei pandemii, spune Allan Brandt, istoric la Universitatea Harvard. „Aşa cum am putut observa în dezbaterile despre deschiderea economiei, multe întrebări privind aşa-zisul sfârşit nu sunt determinate de datele medicale şi de sănătate publică, ci de procesele socio-politice”, a spus el.

Sfârşiturile pandemiilor "sunt foarte, foarte urâte”, e de părere Dora Vargha, istoric la Universitatea Exeter. „Dacă privim în urmă, nu putem să ne dăm seama prea bine ce s-a întâmplat. Pentru cine se termină epidemia şi cine spune acest lucru?”

O epidemie de frică se poate stârni în absenţa unei epidemii de boală, după cum arată o întâmplare petrecută în Irlanda, în 2014. 

Dr. Susan Murray, de la Colegiul Regal al Medicilor Chirurgi din Dublin, a observat panica oamenilor într-o ţară neafectată de epidemie pe când era colaboratoare la un spital din mediul rural. Cu câteva luni înainte, peste 11.000 de persoane din vestul Africii muriseră de Ebola, o boală virală terifiantă, extrem de contagioasă şi adesea fatală. Epidemia părea că se stinge, iar în Irlanda nu se înregistrase niciun caz. Totuşi oamenii erau în alertă şi teama se simţea în aer - la spital şi pe străzi.

„Culoarea pielii era de ajuns ca oamenii să te urmărească în tren şi autobuz. O simplă tuse şi nu mai vedeai pe nimeni pe lângă tine”, îşi aminteşte ea.

Personalul medical al unui spital din Dublin a fost avertizat să se pregătească pentru ce e mai rău. Erau îngroziţi, gândindu-se că nu au echipamente de protecţie. Când un tânăr dintr-o ţară afectată de Ebola şi-a făcut apariţia la camera de gardă, nimeni n-a dorit să se apropie de el: de asistentele s-au ascuns, iar doctorii au ameninţat că pleacă din spital.

Dr Murray a fost singura care a îndrăznit să-l consulte. Din nefericire suferea de cancer avansat şi n-a putut decât să-i mai aline suferinţa. După câteva zile,  testele pentru Ebola au ieşit negative. O oră mai târziu era mort. 

La trei zile după această întâmplare, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a decretat epidemia de Ebola încheiată.

Pilda, spune Murray, e că trebuie să luptăm nu doar cu virusul, ci şi cu epidemia noastră de frică - efectele ei pot fi şi mai devastatoare dacă „sunt complicate de probleme de rasă, privilegiu şi limbă”.

Moartea neagră s-a întipărit în memoria oamenilor

Istoria a cunoscut epidemii recurente. În ultimii 2.000 de ani ciuma bubonică a lovit de mai mai multe ori ucigând milioane de oameni şi schimbând cursul istoriei. Reluarea unei epidemii aduce cu sine o amplificare a fricii, determinând modul cum se sfârşeşte o pandemie.

Boala e provocată de o bacterie, Yersinia pestis, a căror gazdă sunt puricii şobolanilor. Oamenii contaminaţi transmit boala prin stropi de salivă. Se ajunge astfel la posibiliitatea unei contagiuni în masă. Din acest punct soarta epidemiei nu mai depinde de şobolani şi nu mai are soluţia simplă a exterminăriii lor.

Istoricii vorbesc despre trei  valuri majore de ciumă bubonică: iustiniană, în secolul VI, medievală, în secolul al XIV-lea şi un altul la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Pandemia medievală a debutat în 1331 în China şi s-a suprapus unui război civil. Jumătate din populaţia Chinei a fost răpusă. Virusul s-a propagat în Europa, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. Între 1347 şi 1351 a ucis cel puţin o treime din populaţia europeană. 

Cronicarii vremii au scris despre privelişti teribile care nu pot fi descrise în cuvinte: oamenii mureau într-un mod îngrozitor. 

În Florenţa, scrie Giovanni Boccaccio, morţii nu valorau mai mult decât animalele. Fiecare se descurca cum putea: unii se închideau în case, în timp ce alţii nu voiau să accepte realitatea şi îşi trăiau viaţa pe deplin petrecând, făcând excese şi tratând totul ca pe o bufonerie.

Epidemia a izbucnit din nou în 1855 în China şi s-a răspândit în toată lumea. Numai în India au murit 12 milioane de oameni. Autorităţile sanitare din capitala indiană au ars cartiere întregi sperând să o elimine cu totul. „Nimeni nu ştia dacă ajuta la ceva”, a spus Frank Snowden, istoric la Yale, relatează New York Times.

Istorici nu pot spune cu siguranţă cum s-a stins epidemia. Pesemne vremea rece a ucis puricii purtători ai infecţiei, deşi nu ar fi fost suficient pentru că boala se transmitea între oameni, a observat istoricul. Sau poate că s-au produs schimbări la şobolani: în secolul 19, purtătorii nu mai erau şobolanii negri, ci cei maronii mai puternici şi rezilienţi, care trăiau departe de oameni.

E posibil şi ca bacteria să fi devenit mai puţin virulentă.

Dar boala nu a dispărut cu totul. În SUA câinii de preerie sunt infectaţi adesea şi îi pot contamina şi pe oameni. Cineva s-a infectat într-o cameră de hotel unde stătuse un alt client cu câinele lui care avea purici. Deşi azi boala e rară şi poate fi tratată cu antibiotice, frica persistă.

O boală cu sfârşit

Rujeaola a avut parte de un sfârşit medical. Dar este un caz excepţional din mai multe motive: există un vaccin care oferă protecţie pe viaţă, virusul nu are gazdă animală, deci poate fi eliminat total. În plus, simptomele sunt atât de specifice încât cei infectaţi pot fi identificaţi cu uşurinţă şi carantinaţi.

Dar epidemia de rujeolă a lovit omenirea timp de cel puţin 3.000 de ani. Boala a ucis 3 din 10 infectaţi, de multe ori după multă suferinţă. Ultimul om care a contractat virusul rujeolei în mod natural a fost un bucătar somalez, în 1977. S-a recuperat, dar a murit de malarie 30 de ani mai târziu.

Gripele pe care oamenii au vrut să le uite

Gripa din 1918 este un exemplu al efectelor devastatoare ale unei pandemii şi importanţei carantinei şi distanţării sociale. La sfârşitul ei, între 50 de milioane şi 100 de milioane de oameni de pe glob au murit. Cele mai multe victime au fost din rândul adulţilor tineri şi celor de vârstă mijlocie. Totodată s-a nimerit şi în mijlocul unui război mondial. 

Doctorii vremii povestesc cum soldaţii veneau în grupuri de zece sau mai mari. Paturile erau ocupate, dar soseau mereu alţii şi alţii. Feţele lor capătau o culoare vineţie şi tusea era însoţită de sânge. Dimineaţa se adunau cadavrele.

Gripa a făcut ravagii peste tot în lume până şi-a pierdut puterea şi s-a transformat într-o gripă sezonieră mai blândă.

A cunoscut şi un sfârşit social: Primul Război Mondial s-a terminat. Pregătiţi pentru noi începuturi, oamenii nu voiau decât să dea uitării coşmarurile bolii şi ale războiulului. Abia recent oamenii au început din nou să-şi amintească de pandemia de gripă din 1918. 

Următoarele pandemii de gripă n-au mai fost la fel de devastatoare, dar aura lor neliniştitoare a rămas. Gripa Hong Kong a ucis un milion de oameni la nivel global, 100.000 doar în SUA. Majoritatea victimelor aveau peste 65 de ani. Acum este un virus sezonier. 

Parcursul lui distrugător şi frica asociată au căzut în uitare.

Cum se va termina pandemia Covid-19?

O variantă, spun istoricii, este un sfârşit social înaintea celui medical. Oamenii ar putea deveni atât de saturaţi de restricţii încât să decreteze finalul pandemiei înainte să fie găsit un tratament sau un vaccin. 

Istoricul de la Yale Naomi Rogers vorbeşte despre epuizarea psihologică a oamenilor şi „e posibil să fi ajuns deja într-un punct în care oamenii să decidă că au indurat destul: „Pănă aici. Am tot dreptul să mă pot întoarce la viaţa mea normală”.

Acest lucru se întâmplă deja: unele state americane au permis redeschiderea saloanelor de înfrumuseţare în pofida avertismentelor din partea experţilor sanitari. Catastrofa economică de proporţii îi poate aduce pe tot mai mulţi oameni în punctul în care să spună: „destul”.

Conflictul între sfârşitul social şi cel medical se joacă chiar acum, spune expertul.

Totuşi „cine va revendica sfârşitul?”, se întreabă Rogers. „Dacă încercăm să rezistăm sfârşitului împotriva a ce ne poziţionăm? Ce drept ne cerem când spunem: Nu, nu se sfârşeşte?”

Oricare ar fi răspunsul, victoria nu va fi obţinută instant.