Ţinta acestui atac terorist n-a fost un grup de oameni vinovaţi pentru că s-au născut americani. Arma fanaticilor era îndreptată împotriva ordinii legale a lumii occidentale. Pentru ucenicii lui Abu Bakr al-Baghdadi, războiul împotriva Vestului se bazează pe o jurisprudenţă de extracţie teocratică. Jihadiştii care visează la Marele Califat nu pot tolera libertăţile cetăţeneşti ale emisferei euro-atlantice. Liderii ISIS, ISIL sau Daesh (tot un drac e!) văd în existenţa Coranului principiul de abolire a separaţiei puterilor din Statele moderne.

Ne putem întreba: vor rezista oare naţiunile occidentale sub presiunea semilunei — Ummat al-Islamiyah? Susţinătorii Sharia din Toronto sau Finsbury Park neagă suveranitatea Statului-naţiune şi atacă din temelii ordinea legală a civilizaţiei occidentale. A submina neutralitatea metafizică a Statului modern în numele teocraţiei islamice înseamnă să loveşti în puterea judecătorilor laici de-a gândi şi de-a alege liber.

Primele comunităţi politice din Europa s-au constituit prin căutarea dreptăţii ca virtute primordială a cetăţii. Normele juridice exprimă dorinţa oamenilor buni de-a se păzi de fărădelegea şi nedreptatea celor răi. Roma, Atena şi Ierusalimul au produs marea sinteză juridico-morală, lovită astăzi din interior şi din exterior.

În tradiţia israeliţilor, profeţii ştiau că Dumnezeu iubeşte judecata (Psalmul 36, 28) şi că Cel atotputernic va aduce dreptate neamurilor (Isaia 41, 1). Judecătorii, de altfel, au avut un rol decisiv în formarea poporului ales, de la perioada tribală marcată de Iosua, trecând peste veacul marelui Ghedeon şi până la Samson (straşnic în luptă, dar vulnerabil în faţa frumoaselor femei filistinene) ori profetul Samuel (foarte reticent la ideea instituirii monarhiei). Dacă Ierusalimul ancorează dreptatea într-un orizont eshatologic, Roma se concentrează asupra timpului redactat în prezent. Pentru bărbaţi ca Cincinnatus sau Cato cel Tânăr, sfera privată a cetăţeanului e protejată într-o incintă numită cetate. În privinţa administrării binelui comun (prin instituţiile Statului), noţiuni precum cvorumul, dreptul la veto sau limitarea mandatelor au configurat decizia politică a Republicii romane.

În lumea modernă, legea fundamentală a Statului s-a raportat la corpul politic al naţiunii. În locul confesiunii, prevalează cetăţenia. Pentru ca reprezentanţii Statului să nu fie partizanii unui grup de interese, separaţia puterilor interzice puterii legislative să dicteze magistratului conţinutul unei decizii judecătoreşti.

În tradiţia americană, We the People se exprimă printr-un document-cadru lung de numai cinci pagini: Constituţia. Conţinutul acestui text formidabil redactat în toamna lui 1787 rămâne, până astăzi, neschimbat. Provocările timpului prezent — cum ar fi războaiele sau crizele economice ciclice — primesc un răspuns de tip roman: plebiscite, alegeri regulate sau extraordinare, dar şi acţiuni ale societăţii civile exprimate fără cenzură într-o presă liberă. În acest fel, se menţine echilibrul între Stat şi societate, între cetăţenie (fapt public) şi confesiune (identitate privată), între lucrurile permanente (valorile Republicii) şi interpretările trecătoare (vizibile în agenda politicienilor).

În toate situaţiile, legea tratează individul ca pe o persoană unică şi irepetabilă, iar nu drept reprezentant al unui club, al unui trib sau al vreunei religii.

Deşi profesează neutralitatea metafizică, magistraţii nu şi-au pierdut niciodată sentimentul sacrosanct al datoriei faţă de cetăţenii naţiunii pe care o reprezintă. Unde găsim sursa de inspiraţie pentru autorii Constituţiei americane? În ordinea firii. Pentru Thomas Jefferson, legea naturală reflecta un set de valori transcendente. Deloc întâmplător, păşind pe treptele Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii, fiecare judecător poate revedea chipul lui Moise şi imaginea Tablelor Legii.

Magistraţii ştiu bine că nu sunt chemaţi să pronunţe o judecată personală, de gust. O judecătorie nu este o galerie de artă. Procesul deliberativ nu se raportează la idolii forului, nici la părerile subiective ale unui absolvent de şcoală, ci doar la instanţa transcendentă a ordinii naturale. Decizia pedepsirii răufăcătorului şi hotărârea de-a despăgubi victima presupun, laolaltă, discriminarea atentă între declaraţii şi fapte, ca şi detectarea nuanţei intenţionale ale acţiunii incriminate. Sentinţa asupra oricărei situaţii particulare se raportează, fără excepţie, la caracterul general al legii. Circumstanţele atenuante sau agravante sunt, prin definiţie, secundare. Extraordinara complexitate a actului hermeneutic pe care se bazează decizia judecătorească arată diferenţa subtilă dintre teocraţia neroadă a lui Abu Bakr al-Baghdadi, Syed Farook sau Tashfeen Malik şi democraţia liberală profesată de John Adams, Benjamin Franklin sau George Washington.

Nu suntem la prima contestare a ordinii legale. Prin violenţă, crimă şi rapt, leniniştii sau naziştii au negat existenţa unui jus gentium. Partidele totalitare născute în inima Europei au abolit referinţa la drepturile fundamentale ale omului. Regimul constituţional din Rusia sovietică sau decretele Germaniei hitleristă s-au aşezat, fără ruşine, împotriva firii. Pentru categorii largi de cetăţeni, cum ar fi ţăranii înstăriţi sau comercianţii evrei, Partidul conducător a abolit dreptul la proprietate şi, poate doar un ceas mai târziu, dreptul la viaţă. O lume bazată pe abuz şi fărădelege a înlocuit ordinea legală, întemeiată pe demnitatea persoanei.

Lumea românească s-a întâlnit cu spectrele totalitarismului şi după 1989. Deloc întâmplător, lovitura de Stat orchestrată de Ion Iliescu s-a bazat pe relativizarea legăturii între legea naturală şi moralitatea publică. În absenţa sentimentelor de vinovăţie, lustraţia a fost blocată. Sângeroasele mineriade s-au născut din decizia Statului de-a recurge, cinic şi foarte explicit, la mijloace extra-legale de reprimare a cetăţenilor inocenţi. Până şi astăzi, la vârful Parchetului General din România se află un procuror care a participat în timpul Revoluţiei la represiunea protestatarilor anti-comunişti. Ce pildă, vă întreb, primesc viitori magistraţi aflaţi astăzi pe băncile facultăţii?

Când justiţia Statului funcţionează, membrii societăţii se simt protejaţi. Când judecata e amânată ad infinitum, valorile cardinale — cum ar fi libertatea sau dreptatea — sunt bulversate. În absenţa unui Nürnberg al comunismului, am sfârşit prin a ignora victimele, arătând mai degrabă  compasiune faţă de călăi, securişti, propagandişi şi proletcultişti. Sunt la modă astăzi epitaful iertător şi necrologul lăcrămos. Amnezia şi-a luat drept aliat minciuna. Îngropăm cu onoruri avocaţii fărădelegii.

Ar fi bine să ne revenim şi să mergem mai departe cu dosarele crimelor împotriva umanităţii. De ce? Pentru că sentinţele judecătoreşti stabilesc un precedent şi implementează o pedagogie naţională. Numai aşa descoperim ce calităţi morale trebuie să aibă procurorii Ministerului Public sau judecătorii Înaltei Curţi. Aţi spus raţiune şi discernământ? Da. Înţelepciunea este un alt nume dat inteligenţei sociale. Din acest motiv nu pot accepta relativismul etic îmbrăţişat de toţi progresiştii sau neo-marxiştii care dizolvă orice distincţie între bine şi rău, între urgent şi important, între improbabil, fals sau adevărat.

Astăzi, mai mult decât oricând, civilizaţia euro-atlantică trebuie să-şi apere ordinea legală împotriva eroziunii relativiste din interior şi a barbariei din afară.