Cine este Fethullah Gulen, inamicul public numărul 1 al Ankarei. De ce sunt susţinătorii săi „ţapii ispăşitori“ preferaţi ai lui Erdogan

Chiar şi în momentele confuze de la începutul puciului eşuat de vineri seară din Turcia, un nume a rămas constant pe buzele oficialilor turci: clericul auto-exilat Fethullah Gulen, care a fost deja condamnat fără anchetă de către fostul său aliat politic, preşedintele Recep Tayyip Erdogan. Cât de mult poate influenţa un imam de 75 de ani,  de la 8.000 de kilometri distanţă, părţi deloc neglijabile ale armatei?

În prima reacţie a unui oficial al guvernului turc după anunţul că militarii au preluat controlul asupra statului, premierul turc Binali Yildirim i-a numit pe pucişti drept trădători şi a anunţat că sunt parte a „mişcării guleniste”.

Retorica împotriva imamului şi a adepţilor săi a atins paroxismul în după-amiaza zilei de sâmbătă, după ce revolta militarilor era practic înăbuşită: acelaşi Yildirim a declarat că orice ţară care-l sprijină sau găzduieşte pe Gulen se află în război cu Turcia. În acelaşi timp, Erdogan i-a cerut omologului american Barack Obama arestarea sau extrădarea clericului, iar pe Gulen l-a somat să revină în ţară pentru a fi judecat.

Răspunsul imamului a fost unul ferm: a negat orice legătură cu lovitura de stat încercată, a condamnat iniţiativa din postura de „persoană care a suferit din cauza mai multor puciuri militare în ultimele cinci decenii” şi a lansat ipoteza că incidentele ar putea fi, în fapt, regizate; toate acestea, într-un mesaj filmat în locuinţa sa din Saylorsburg, Pennsylvania, o comunitate care numără puţin peste 1.000 de locuitori şi pe care o părăseşte din ce în ce mai rar în ultimii ani, conform susţinătorilor săi, din cauza problemelor de sănătate.

 VIDEO Conferinţa de presă a lui Fethullah Gulen, după ce a fost acuzat că a condus puciul

Întrebarea evidentă în acest caz ar fi următoarea: cum ajunge un imam stabilit într-o comunitate montană micuţă, la 8.000 de km distanţă să fie principalul suspect al guvernului turc într-un caz de tentativă de lovitură de stat?

Auto-exilat în Statele Unite

Într-un fel, portetul pe care partidul de guvernare AKP i-l face lui Gulen prezintă similarităţi întâmplătoare cu unul dintre personajele din romanul distopic al scriitorului englez George Orwell „O mie nouă sute optzeci şi patru”: Emmanuel Goldstein.

În roman, Goldstein este un fost aliat al partidului unic din superstatul Oceania, unul din artizanii Revoluţiei care a adus facţiunea la putere, dar căzut între timp în dizgraţie şi acuzat la tot pasul de tentative de a destabiliza puterea. În Turcia, Gulen este un fost aliat al partidului AKP şi al lui Erdogan, a ajutat la consolidarea puterii politice în detrimentul armatei în Turcia, iar acum este acuzat că dirijează din umbră orice: de la  investigaţii masive de corupţie la puciuri militare împotriva puterii, folosindu-se de adepţi ai săi care ar fi creat o „structură paralelă” în interiorul statului turc.

Dar spre deosebire de Goldstein, a cărui existenţă rămâne subiect de speculaţie pentru iubitorii cărţii, Gulen este cât se poate de real. Prezenţa lui nu este neapărat resimţită în Turcia, deoarece în 1999, plecat pentru un tratament medical în Statele Unite, a decis să se stabilească peste ocean. În retrospectivă s-a bănuit că ar fi fost o mişcare premeditată, având în vedere că în 2000 a fost pus cercetare pentru o înregistrare audio în care părea că discută despre o potenţială lovitură de stat. 

Mişcare globalo-turcă

Însă ideile lui Gulan sunt prezente în societatea turcă prin intermediul susţinătorilor săi. Clericul a pus bazele uneia dintre cele mai răspândite grupări musulmane din lume, numită simplu „Hizmet” („Serviciul”) de susţinători sau „Mişcarea Gulen” de către observatori.

Curentul de gândire lansat de Gulen îşi propune să fie o interpretare moderată a Islamului, care lasă loc de dialog interreligios, acceptă evoluţiile tehnologice şi explicaţiile ştiinţifice, respectă drepturile omului şi principiile democratice şi se implică în dezvoltarea educaţiei şi în activism. Adepţii lui Gulen au dezvoltat o reţea mondială de şcoli şi instituţii educaţionale menite să promoveze principiile mişcării; însă orice legătură mai concretă cu Gulen, în afara inspiraţiei ideologice, este în multe cazuri negată de către fondatorii individuali ai instituţiilor.

Influenţa mişcării guleniste este greu de cuantificat, având în vedere că i se aplică termenul de grupare mai mult în sensul de curent de gândire acceptat la comun; nu există o organizaţie centrală propriu-zisă, iar membrii nu sunt înregistraţi sau dirijaţi de la centru, deşi în unele cazuri se asociază în organizaţii cu scopuri specifice. Estimările numărului de aderenţi variază între 1 şi 8 milioane în toată lumea, cei mai mulţi provenind din mediul universitar, din domeniul afacerilor imobiliare şi din mass-media.

Fethullah Gulen şi Papa Ioan Paul al II-lea, într-o întâlnire la sfârşitul anilor '90. Gulen a întreţinut o relaţie cordială cu fostul Suveran Pontif, în vederea promovării dialogului interreligios

Dar în ciuda laturii umanitare pe care adepţii mişcării susţin că o promovează, oficialii turci o văd în acest moment doar ca pe un joc dublu, menit să ascundă intenţiile reale ale grupării. Ca de exemplu ambasadorul Turciei la Bucureşti, Osman Koray Ertaş:

"Acest imam are două feţe. Una încearcă să arate că protejează şcolile, inclusiv în România - au 11 şcoli în România -, au organizaţii umanitare. De asemenea, când vorbeşte pentru presa străină transmite mesaje de prietenie, toleranţă etc. Dar partea întunecată a sa... el vorbeşte în limba turcă şi întotdeauna îşi îndeamnă suporterii să fie clandestini, să se ascundă, să aştepte momentul potrivit şi atunci să ajungă la cârma instituţiilor. În ultimii doi ani am văzut această faţă urâtă a sa",  a declarat diplomatul sâmbătă, la Realitatea TV.

Suspiciunile faţă de gulenişti se bazează pe lipsa de transparenţă a motivaţiilor lor politice şi a modului în care adepţii mişcării se organizează. Cei mai mulţi dintre adepţii lui Gulen neagă legăturile directe cu imamul turc sau existenţa vreunor structuri organizatorice. Însă „Washington Post” relatează cum în 2013, în cadrul unor audieri pentru înfiinţarea unei noi şcoli guleniste în Statele Unite, o martoră a declarat că soţul ei, susţinător al lui Gulen şi implicat în organizarea altei şcoli inspirată de clericul turc, era nevoit să ofere 40% din salariu unui fond secret utilizat de membri ai mişcării. Alte suspiciuni planează asupra abuzării regimului de vize american – conducătorii şcolilor guleniste sunt suspectaţi că forţează aducerea conaţionalilor lor, profitând de portiţe legale care fac mai uşor obţinerea vizelor pentru cadre de învăţământ specializate, iar în ceea ce priveşte acordarea contractelor, prioritate maximă ar avea alţi gulenişti.

În Turcia, însă, acuzaţiile faţă de gulenisti ajung la un cu totul alt nivel, susţinătorii imamului fiind bănuiţi de implicare în jocurile politice ale ţării. 

Gulenism vs. Neo-otomanism

La o primă vedere, curentul de gândire promovat de Gulen pare total incompatibil cu doctrina urmată de AKP. În afara faptului că niciuna dintre ele nu poate fi numită seculară, punând în ambele cazuri religia musulmană la baza principiilor ideologice, asemănările se  mai reduc doar la respectarea ideii de alegeri libere şi, mai important, la obiective comune pe care le-au avut pe plan politic în Turcia anilor 2000.

Neo-otomanismul, cum mai este numită de către unii analişti doctrina promovată de Erdogan şi AKP,  utilizează interpretări mult mai tradiţionaliste ale Islamului. De exemplu, în 2013, guvernul condus pe atunci de Erdogan a introdus o restricţie aparent halucinantă pentru un stat modern – interzicerea vânzării de băuturi alcoolice după ora 22.00. Chiar în luna iunie a.c., liderul turc a declarat că „o femeie care nu se reproduce este incompletă”, îndemnând femeile turce să conceapă cel puţin trei copii. Astfel de  interpretări cu iz modernist ale preceptelor Coranului nu îşi găsesc locul în liberalismul promovat de Gulen, a cărui mişcare pune drepturile omului şi progresul înainte de restricţiile conferite de interpretarea literală a Islamului.

Recep Tayyip Erdogan(stânga) şi Fethullah Gulen la sfârşitul anilor '90

Însă latura politică a celor două curente a avut un punct comun în impunerea statului de drept, în contextul în care, la începutul anilor 2000, armata turcă se bucura de un statut special în cadrul republicii încă de la fondatorul ei – Ataturk a provenit însuşi din forţele armate. Armata s-a bucurat de o influenţă şi o independenţă mult mai ridicată în Turcia decât în alte sisteme democratice, şi deşi preşedinţii erau formal comandanţii supremi ai forţelor armate, asta nu a împiedicat trei lovituri de stat militare şi o altă demitere sub presiune a unui premier în perioada 1960-1997.

Secularismul protejat de armata turcă – altă moştenire a lui Ataturk – nu convine ideologilor gulenişti, şi cu atât mai puţin conservatorilor religioşi ai AKP-ului. Gulen însuşi a declarat că secularismul turc denotă doar un „materialism reducţionist, şi că „95% din principiile islamice sunt permisibile şi fezabile chiar şi într-o ţară democrat-seculară.” Cât despre restul de 5%, unde se regăsesc probabil percepţiile religioase conservatoare şi interpretarea ad-literam a Islamului, imamul a declarat că „nu merită dusă lupta pentru a fi impune”.

Jenny White, cercător şi profesor la Institutul de Studii Turce din cadrul Univesităţii din Stockholm, a descris pentru revista „Slate” cum au conlucrat cele două mişcări ideologic opuse, în anii 2000, pentru a reduce pe cât posibil ameninţarea armatei asupra partidelor care pun accent pe latura religioasă:

„În ziua dinaintea alegerii preşedintelui din 2007, decis prin decizia Parlamentului, armata a publicat un memorandum care practic zicea că dacă AKP-ul îl alege pe Abdullah Gul – a cărui soţie purta hijab – vor exista repercusiuni. (...) În fapt, a doua zi a fost ales preşedinte şi nimic nu s-a întâmplat.

După acest moment, politica AKP-ului s-a schimbat: a căutat activ calea integrării europene. Însă ca parte a condiţiilor de aderare, Uniunea Europeană cere ca armata să fie sub controlul guvernului. AKP-ul s-a folosit de negocierile de integrare pentru a-şi îndeplini acest obiectiv. (...)

Împreună cu Mişcarea Gulen, au iniţiat o serie de procese împotriva generalilor armatei, sub masca luptei anticorupţie şi împotriva criminalităţii. Ulterior, toţi comandanţii de rang înalt au demisionat în masă. (n.r. – pe 11 iulie 2011, comandanţii forţelor terestre, aeriene şi navale şi-au dat simultan demisia din cauza investigaţiilor şi arestărilor în masă a generalilor).

Erdogan a profitat de situaţie şi a promovat un general loial ca Şef al Statului Major. (n.r. – gen. Necdet Ozel, la acel moment comandantul poliţiei militare). După aceea, armata nu a mai opus mare rezistenţă; erau demoralizaţi, şi au început să apară ştiri despre sinucideri ale ofiţerilor de rang mai mic”.

Conspiraţia Ergenekon, sau cum să supui o armată

Scandalul de corupţie la care se referă White a fost dovedit între timp a fi fost eronat, dar doar după arestarea a peste 300 de persoane, incluzând mulţi ofiţeri de rang înalt al forţelor armate. Sub numele „Conspiraţia Ergenekon”, scandalul a vizat demascarea unei presupuse grupări clandestine din cadrul armatei şi a forţelor de securitate, care avea scopul de răsturna guvernele politice care nu urmează strict secularismul militar, asasinând intelectuali, politicieni şi alţi militari loiali puterii politice, folosindu-se chiar şi de grupări teroriste sau reţele de crimă organizată în acest sens.

Implicarea Mişcării Gulen în acest scandal a fost subiect de speculaţie la acea vreme şi a fost condamnată ulterior de Erdogan, după ce guleniştii au căzut în dizgraţie. Având o popularitate semnificativă în rândul intelectualilor şi a liber-profesioniştilor, guvernul turc a acuzat ulterior că ideile guleniste s-au răspândit şi în aparatul publica, dar şi în Justiţia turcă. De altfel, eliberarea din funcţie a peste 2.000 de judecători în urma puciului eşuat de sâmbătă pare a fi mai mult determinată de presupuse simpatii ale unei părţi semnificative a magistraţilor pentru clericul exilat.

Ziarul pro-gulenist „Zaman”, notând pedepsele de închisoare pe viaţă pe care le-au primit presupuşii membrii ai conspiraţiei Ergenekon, incluzând ofiţeri de rang înalt ai armatei turce. Titlul: „Închisoare pe viaţă pentru teroriştii Ergenekon” - 6 august 2013

Cert este că presa pro-gulenistă – şi la acel moment pro-AKP – precum cotidianul „Zaman” a primit şi promovat cu entuziasm investigaţia Ergenekon. Cel puţin un jurnalist critic la adresa lui Gulen – Ahmet Şik, autor al cărţii „Armata Imamului” care susţinea că guleniştii s-au infiltrat în cadrul forţelor de securitate ale ţării – a fost arestat ca parte a complotului.

Între timp, majoritatea celor acuzaţi au fost achitaţi, iar experţi criminalişti au determinat că mare parte din probele folosite pentru condamnări au fost false. Erdogan şi AKP-ul acuză în cor că scandalul a fost provocat de Gulen şi de opoziţia parlamentară pentru a destabiliza forţele armate, iar o parte dintre judecătorii care au dat verdictele sunt acum cercetaţi pentru complot împotriva armatei. Toate acestea, însă, după schisma din 2013.

Schisma şi intrarea în dizgraţie a guleniştilor

Cu o conducere a armatei loială şi un scop comun aparent îndeplinit, ar fi sensibil de bănuit că guleniştii şi AKP-ul nu mai aveau mult până la a se concentra pe diferenţele ideologice crase dintre tabere.

Punctul decisiv a fost scandalul de corupţie din 2013, care s-a extins până la miniştri ai cabinetului Erdogan şi la fiii liderului turc. Vizând bănuieli că oficiali turci ar fi profitat de o portiţă în sancţiunile dictate de Statele Unite împotriva Iranului pentru a dirija schimburi masive de aur turcesc – petrol şi gaze naturale iraniene, izbucnirea scandalului l-a prins pe Erdogan, la fel ca în noaptea de vineri spre sâmbătă, departe de Ankara, într-o vizită de stat în Pakistan. Iar liderul AKP a perceput-o probabil din start ca începutul unei lovituri de stat pe cale juridică.

După ce scandalul a dus la demisia a trei dintre miniştri cabinetului Erdogan de atunci, picătura care a umplut paharul au fost zvonurile conform cărora un al doilea val de investigaţii i-ar implica şi pe cei doi fii ai ai liderului turc. Investigaţia a fost ucisă din faşă de AKP: poliţiştii care ar fi trebuit să realizeze arestările au fost schimbaţi în zilele premergătoare operaţiunii, iar cei noi au refuzat ordinele; cazul nu a fost aprobat de Directorul Procuraturii Publice, în timp ce procurorul de caz a fost demis.

Peste două săptămâni, poliţia turcă a fost epurată, 350 de ofiţeri – incluzând şefii unităţilor de crimă organizată, contrabandă şi crime financiare – au fost schimbaţi din funcţie, iar Erdogan a denunţat scandalul de corupţie drept un „complot judiciar” al lui Gulen şi al adepţilor săi. Imamul a condamnat epurările din aparatul public ca un atac la adresa Justiţiei şi a statului de drept, iar de atunci el şi susţinătorii săi au devenit inamicii publici numărul unu ai Ankarei.

Mişcarea Gulen a fost condamnată de AKP ca fiind una teroristă, iar imamul a fost trecut pe lista celor mai căutaţi terorişti ai ţării, având emis pe numele său un mandat de arestare, pentru suspiciune de activităţi teroriste. Imamul şi susţinătorii săi au devenit, alături de PKK, vinovaţii preferaţi ai lui Erdogan şi ai AKP-ului în materie de aproape orice, folosind ameninţările percepute la adresa puterii pentru a justifica schimbări în aparatul public, intervenţii în forţă împotriva protestelor populare şi încarcerarea criticilor lui Erdogan.

Liderul turc a încercat post-2013 să stârpească mişcarea din societatea turcă, încercând să închidă portiţele legale care permit funcţionarea şcolilor guleniste. O lege dată în acest sens de Parlamentul turc a fost întoarsă la Curtea Constituţională, atrăgând acuzaţii de simpatii ale magistraţilor pentru imamul autoexilat, din partea AKP-ului. Odată cu epurările post-revoltă din cele mai înalte tribunale ale ţării, o astfel de „sfidare” a legislativului turc ar putea deveni imposibilă.

Iar în martie 2016, statul turc a preluat controlul asupra ziarului „Zaman” – cotidianul cu cea mai mare circulaţie din ţară, a cărui politică editorială s-a schimbat din susţinerea AKP-ului la criticarea puterii politice, după ruptura dintre conservatori şi gulenişti.

Susţinători ai preşedintelui Erdogan, protestând împotriva tentative de puci la Istanbul, vineri noapte

Şi totuşi, de ce Gulen?

Cu toată această istorie zbuciumată între cele două curente/facţiuni, tot este puţin derutant cum Guvernul unei ţări care respectă, cel puţin teoretic, ideea statului de drept ar putea să arunce acuzaţii atât de grave, fără a avea dovezi clare în acest sens. Puciştii nu s-au declarat pro-Gulen în scurta lor intervenţie la televiziunea naţională, iar oricum într-un stat în care puterea devine pe zi ce trece mai severă cu opozanţii şi detractorii, dar care se bucură totuşi de loialitatea serviciilor şi a cadrelor militare de rang înalt, ar fi de aşteptat ca astfel de puciuri să fie dejucate sau anihilate încă înainte de a începe.

Explicaţia ar putea fi mult mai simplă: dacă Guvernul turc a avut un plan de urgenţă în cazul unui astfel de eveniment, acesta probabil a şi fost probabil pus în practică în noaptea de vineri spre sâmbătă şi a constat în folosirea populaţiei pro-Erdogan. Cele mai importante aspecte în mobilizarea populaţiei împotriva forţelor armate sunt argumentul că este vorba de o minoritate care doreşte preluarea puterii, şi care nu ar putea rezista împotriva voinţei populare, şi în acelaşi timp asocierea acestora cu un element străin, pentru discreditarea ideii că la mijloc ar fi un interes naţional; iar pentru o populaţie religioasă, conservatoare precum sunt majoritatea susţinătorilor lui Erdogan, puţine lucruri sunt mai străine decât o mişcare liberală a cărui presupus lider se află la 8.000 de km distanţă.