Lagarde ţine FMI la gheaţă. Fondul oferă soluţii de secol XX pentru o economie de secol XXI
0
În octombrie, când se vor întâlni pentru reuniunea anuală a FMI, „brokerii” de putere ai lumii – mai exact, miniştrii şi reprezentanţii Băncilor Centrale din 188 de ţări – se vor lovi din nou de dovezi care arată că Fondul Monetar Internaţional (FMI) are nevoie de reformă. | de Mohamed A. El-Erian
Articolul a fost preluat din FP România nr. 36 (septembrie/ octombrie 2013).
De data aceasta, probele nu sunt stagnarea economică mondială şi instabilitatea financiară, ci şi autoevaluarea, de o onestitate brutală, pe care FMI a făcut-o propriului său rol în ineficientul plan de salvare a Greciei (şi, pe cale de consecinţă, şi implicării sale în alte ţări europene). Un lucru este clar în urma acestei prestaţii dezamăgitoare: FMI a rămas blocat în secolul trecut.
Acum aproape 70 de ani, FMI a fost creat dintr-un motiv care a rămas, până în ziua de azi, bun şi valid. Abia ieşiţi dintr-un război mondial care fusese alimentat de o recesiune globală, de politici de creştere bazate pe sărăcirea celorlalţi şi de o coordonare economică inadecvată, liderii vizionari au recunoscut că o economie mondială performantă ar avea nevoie de o instituţie multilaterală puternică, în stare să intervină pentru a salva statele de la dezastru.
Pe hârtie, FMI este bine echipat pentru această sarcină. Are la dipoziţie un sistem de membership practic cu acces universal. Are un personal extrem de talentat şi un buget considerabil. Articolele din Acordul de înfiinţare îi dau acces direct la politicienii din fiecare ţară. Iar board-ul său executiv se constituie într-un forum confidenţial pentru discuţii multilaterale deschise şi pentru luarea deciziilor în mod colectiv. Instituţia este, însă, paralizată de stăpânii săi din Europa, care sunt prinşi în conflicte politice interminabile, şi nu este nici pe departe reprezentativă pentru transferul de putere economică spre sud şi est.
Este puţin probabil să se facă paşi decisivi pentru ca FMI să devină mai eficient. În ciuda unei nevoi urgente şi evidente de reformă, oficialii sunt încă refractari sau incapabili să urmărească modernizarea profundă, absolut critică pentru bunăstarea economiei globale.
La cinci ani de la izbucnirea crizei financiare, care a făcut ravagii în ţările occidentale şi în statele emergente, şi care a adus lumea în pragul recesiunii, economia globală se chinuie din nou. Creşterea economică este anemică, numărul şomerilor continuă să fie alarmant de mare, iar tulburările sociale sunt în creştere, din Orientul Mijlociu până în Europa şi America Latină. Şi, pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, dezamăgirile economice nu mai sunt limitate doar la ţările slabe. Fie că vorbim despre creşterea zero din Germania, despre încetinirea economică din China sau despre veştile mai puţin bune venite din economii ce se aflau până de curând în plină dezvoltare, precum Brazilia şi Turcia, este clar că şi cei puternici resimt greutăţile.
Iar finanţele globale sunt tot mai vulnerabile. În ciuda numeroaselor reforme implementate recent pentru a face sistemul mai puternic şi mai sigur, în pieţe s-a reinstalat o instabilitate deranjantă. În loc să facă investiţii de bază şi să ia decizii de alocare a resurselor în urma unor analize raţionale şi bine-fundamentate, prea mulţi investitori se bazează, într-o proporţie copleşitoare, pe suportul artificial primit în urma politicilor experimentale implementate de Băncile Centrale din Occident. Nu e de mirare, deci, că în urmă cu câteva luni, când Rezerva Federală doar a menţionat că şi-ar putea reduce achiziţiile lunare de valori mobiliare, preţurile activelor au scăzut ameţitor, pieţele au fost grav perturbate şi s-a instalat panica. Aceste vârtejuri sălbatice complică serios procesul de luare a deciziilor politice în lume şi adaugă şi mai multe obstacole în calea creşterii economice şi a creării de locuri de muncă.
Totuşi, acesta este chiar tipul de lume pentru care părinţii fondatori ai FMI-ului – în special economistul britanic John Maynard Keynes şi omologul său american Harry White – au creat instituţia. În cel mai modest caz, FMI a fost înfiinţat pentru a acţiona decisiv şi eficient în managementul crizelor; iar în cel mai ambiţios, Fondul urma să aibă rolul de jandarm mondial, care să împiedice apariţia sau perpetuarea inegalităţilor şi dezechilibrelor foarte mari, ce ar putea periclita bunăstarea economică şi financiară a tuturor statelor – inclusiv a celor care acţionează responsabil.
În practică, însă, contribuţia FMI la o economie globală mai stabilă şi mai prosperă continuă să fie subminată de marile sale deficienţe structurale şi de guvernanţă. Poate că aceasta nu reiese de nicăieri mai clar decât din raportul curajos pe care FMI l-a elaborat cu privire la implicarea şi eşecurile sale în primul plan de salvare a Greciei.
Potrivit propriilor sale mărturisiri, FMI s-a lăsat influenţat prea mult – unii ar spune chiar forţat – de către unii dintre partenerii săi (cum ar fi Comisia Europeană) în susţinerea unor politici care au fost proiectate inadecvat şi a căror implementare nu se afla în mâinile Greciei într-o măsură suficientă. Mai exact, FMI a ignorat propria sa evaluare a viabilităţii financiare, care arăta că ar fi fost nevoie de restructurarea datoriei greceşti mult mai devreme. A băgat bani într-un program care nu era destul de bine finanţat şi s-a dovedit că avea cunoştinţe incomplete pentru a înţelege corect dinamicile creşterii şi îndatorării ţării.
Nu e de mirare că Grecia se zbate încă în probleme, chiar şi acum, după trei ani în care s-au pompat sute de miliarde de dolari în ea, după un împrumut imens de salvare şi după un program masiv de austeritate. Oriunde altundeva, un eşec atât de costisitor şi răsunător, ar determina consiliile de administraţie să organizeze discuţii serioase pentru reforme. Nu şi la FMI.
Deşi se vorbeşte de peste două decenii despre actualizarea reprezentării şi a sistemului de vot, FMI este, în continuare, influenţat prea mult de politicienii europeni. Principalele două motive (între altele) sunt: (1) postul de director al FMI este încă, neoficial, rezervat unui european, la fel ca în 1944, şi (2) Europa deţine în continuare aproximativ o treime din locuri în board-ul executiv. Nu e de mirare, deci, că liderii europeni nu ezită să contraatace atunci când FMI face critici constructive. Spre exemplu, la câteva ore după publicarea raportului despre Grecia, oficialii de pe Bătrânul Continent s-au grăbit să îl condamne, spunând că este „pur şi simplu greşit”, „incorect” şi „injust”.
Între timp, economiile emergente clocotesc – frustrate de dominaţia Europei asupra FMI şi, în general, de o instituţie care pare că a rămas blocată în anii ‘70. Şi totuşi, nimeni nu vrea să conducă mişcarea de reformare, mai ales că acest lucru ar presupune înfruntarea unora dintre marii „tauri” ai lumii dezvoltate (sau, mai degrabă, „urşi”, în aceste zile). Brazilia şi-a însoţit de mai multe ori campaniile private de susţinere a unei reprezentări mai echitabile cu declaraţii publice curajoase. Dar fără rezultate.
Direcţia în rezolvarea acestei probleme urgente ar putea – şi ar trebui – să vină din interiorul FMI. Dar Christine Lagarde, directoarea executivă carismatică şi bine-văzută a instituţiei, a băgat problema sub preş.
În locul unei dorinţe ferme de a înfăptui reformele necesare şi de a înfrunta reacţiile mânioase şi prost canalizate ale Europei în faţa criticilor, Lagarde a recurs la un discurs diplomatic, menţionând relaţia „foarte neobişnuită şi specială” pe care FMI o are cu instituţiile europene.
Nu ar trebui s-o criticăm prea mult – nu e uşor să muşti mâna care te hrăneşte. Într-un proces de selecţie care continuă să pună geografia înaintea meritelor şi a incluziunii, Lagarde datorează numirea sa politicienilor europeni. Iar zilele în care aceşti politicieni ar fi ales un tehnocrat experimentat, ca Jacques de Larosière sau Michel Camdessus, au apus de mult. În schimb, începând din 2004, Europa a optat pentru a pune personalităţi politice în acest post, văzut ca rampă de lansare pentru funcţiile de preşedinte sau de prim-ministru în ţara de origine.
În aceste condiţii, ne mai rămâne un singur jucător care ar avea puterea de aschimba lucrurile: Statele Unite ale Americii. Fiind cea mai puternică economie a lumii, SUA beneficiază de cele mai multe voturi repartizate unei singure ţări la FMI (16,8%). În plus, America fost adesea dezamăgită, dacă nu chiar iritată, de modul în care Europa şi-a gestionat criza financiară. Dar Washingtonul nu poate conduce – şi nici măcar coordona – o mişcare de reformă serioasă şi cuprinzătoare în cadrul FMI. Chiar şi în vremuri normale, cei mai mulţi politicieni americani sunt sceptici în privinţa rolului, costurilor şi eficacităţii instituţiilor multilaterale. Iar acum, dat fiind Congresul polarizat şi disfuncţional din ziua de azi (ca să nu mai vorbim de faptul că mulţi dintre membrii săi nu prea ştiu cu ce se ocupă FMI), orice tentativă a Administraţiei Obama de a rearanja structura FMI poate fi uşor interpretată greşit, ca o trădare a aliaţilor europeni ai Americii, în favoarea unor ţări în curs de dezvoltare, care nu sunt de încredere.
Într-adevăr, lumea are nevoie urgentă de un FMI mult mai eficient, care poate reduce dezechilibrele globale ce subminează creşterea economică şi locurile de muncă în multe state. Dar nu vă aşteptaţi ca apropiatele reuniuni de la Washington să producă reformele necesare pentru asta. În schimb, în ciuda unei alte autoevaluări sincere şi bine documentate, este foarte probabil ca FMI să continue să fie subminat de stăpâni politici cărora le lipseşte curajul şi viziunea. Să sperăm că economia globală nu va trebui salvată prea curând – fiindcă FMI nu este încă pregătit pentru asta.
Editor contributor al FP, Mohamed A. El-Erian este CEO şi co-director de investiţii al firmei de management al investiţiilor globale Pimco şi autor al volumului When Markets Collide.
Se încarcă comentariile...
