Despre Justiţie, numai de bine. Va rezista presiunilor?

Închisoare din America. Foto: Reuters

În contextul bătăliilor din jurul viitorilor şefi ai Justiţiei române - şi a fluturării eliberării anticipate a fostului premier Adrian Năstase - publicăm lunga discuţie despre starea şi devenirea justiţiei din România apărută în ediţia FP România din vară.

A devenit Justiţia o forţă a binelui în România? Iar suspendarea Preşedintelui Băsescu ţintea controlul asupra Justiţiei? Discuţie FP cu Laura Ştefan, expertă în anti-corupţie.

Există tabere în justiţie? Pro-Basescu, anti-Basescu...

Laura Ştefan: Nu cred... Vorbim despre altfel de tabere în justiţia românească. Mai degrabă cred că s-a vorbit mult timp despre oameni care veneau din fostul sistem judiciar, comunist, presupunându-se, după părerea mea în mod greşit, că aceşti oameni trebuie oarecum puşi între paranteze – şi s-a vorbit, de asemenea, de judecătorii tineri, care, pe cale de consecinţă, ar fi perfecţi. Cred că şi în lumea sistemului judiciar, aşa cum vedem că şi în lumea politică se întâmplă, apele nu se împart între tineri şi bătrâni şi cred că tinereţea nu e întotdeauna soluţia sigură pentru corectitudine, integritate, succes. Dacă ne uităm în dosarele DNA-ului vedem că sunt mulţi magistraţi tineri, în jurul vârstei de 40 de ani sau poate chiar sub, care comit fapte de corupţie de o gravitate extremă, care negociază dosare, care presează părţile să contribuie la rezolvarea într-un fel sau altul a cauzei aflate în discuţie.

Aşadar, nu ştiu dacă putem vorbi de tabere pe criterii ideologice, pro-PSD, pro-PNL, pro-Băsescu. Pro-corectitudine sau pro-corupţie, da, cu siguranţă există – şi cred că sistemul judiciar în ultimii ani încearcă să se cureţe, pe cât posibil, de cei care îi pătează numele. Până în 2005, ideea de a ancheta procurori sau judecători era complet străină în sistemul judiciar. Din 2005 încoace, în fiecare an avem peste zece magistraţi trimişi în judecată şi, de asemenea, peste zece magistraţi condamnaţi pentru fapte de corupţie, de unde rezultă că s-a rupt acel lanţ de dependenţe reciproce în sistemul judiciar, vedem că, dacă la început CSM-ul era foarte timid în a da avizul pentru arestarea judecătorilor, de exemplu, în ultima vreme doar pe cale de excepţie avem ezitări din partea CSM-ului când procurorii solicită acest aviz.

Cam când a apărut această „eliberare”?

Aş zice că asta s-a întâmplat în 2005, odată cu creşterea DNA-ului – într-o instituţie anticorupţie care nu mai priveşte la coloraturi politice sau la puterea unor investigaţii. Pentru că în cazul oamenilor din sistemul judiciar era vorba despre oameni puternici. Dacă ne uităm la cazuistica DNA-ului vom vedea că, ceea ce e cel mai îngrijorător, din perspectiva mea, de cele mai multe ori dosarele de corupţie privesc magistraţii cu funcţie de conducere, fie judecători, fie procurori, şi, în general, de la instanţe şi parchete de rang superior – ceea ce mie îmi arată că, de fapt, acei oameni care ar trebui să fie modele, care conduc felul în care sistemul judiciar funcţionează, se comportă de fapt ca anti-modele şi patronează reţele de influenţă. Pe mine m-a îngrozit – şi cred că nu doar pe mine – atunci când am văzut că se ridică un capac de pe reţeaua Voicu, o reţea care ne arăta cum judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vin atunci când un politician pocneşte din degete.

De ce vin, care este legătura?

Legătura vine din vremurile vechi, cred eu. Până în 2003, numirile la Curtea de Casaţie şi Justiţie erau făcute de către Preşedintele României – aşa, fiindcă aşa vroia el. Ministrul Justiţiei, adică Rodica Stănoiu, propunea şi preşedintele numea judecători la Înalta Curte. Putea să ia şi de la tribunale, şi de la judecătorii, nu exista nici un proces transparent de promovare către Înalta Curte, drept pentru care magistraţii promovaţi erau, uneori, mai puţin pregătiţi decât alţii şi mai dependenţi politic decât alţii.

Deci funcţii. Ce alte câştiguri sunt implicate în astfel de legături?

Dacă ne uităm, iarăşi, la dosarele DNA-ului, nu e vorba doar de posturi, e vorba şi de avantajele materiale pe care aceştia le obţin, de apartenenţa lor la nişte reţele de influenţă, care îi fac o verigă într-un lanţ mai mare de luare a deciziilor. Cred că se mergea pe ideea că, dacă există controlul total asupra Curţii de Casaţie şi Justiţie, nimic rău nu li se poate întâmpla. Iarăşi, dacă privim la Constituţia României, demnitarii cu ranguri înalte în stat sunt judecaţi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce înseamnă că, dacă asigurăm faptul că Înalta Curte nu joacă, atunci asigurăm imunitatea acestor oameni aflaţi în poziţii cheie. Treaba asta s-a dărmat începând cu 2005, întâi printr-o fisură, apoi printr-o crăpătură mai mare şi apoi prin dărâmarea unui întreg sistem. Nu spun că sistemul  judiciar de acum este perfect, dar spun că, dacă ne uităm la factorii de schimbare, în acest moment cred că putem vorbi de o tendinţă majoritară în sistem spre curăţenie, mai degrabă decât spre păstrarea metodelor străvechi de operare în sistemul judiciar.

Ce a contat? Un om, alt om? Sunt aceşti reformatori independenţi sau depind de cei care ajung în vârf?

E o întrebare care se pune adesea: ce contează, instituţiile sau oamenii? Eu cred că oamenii contează oriunde, nu doar în România, şi cred că omul care conduce o instituţie imprimă, că ne place sau nu ne place, un anumit fel de lucru în instituţia respectivă.

Adică poate şi s-o deblocheze?

Da, sigur că da, şi am văzut asta în cazul DNA-ului, când era condus de domnul Amăriei. Avem o instituţie, construită pe nişte legi foarte bune, date în timpul guvernului Năstase, o instituţie care are un sediu potrivit, care are un buget potrivit. Şi, cu toate astea, în timpul în care a fost condusă de un om nepotrivit instituţia nu a performat. Situaţie care s-a schimbat în momentul în care s-a schimbat conducerea şi s-au schimbat şi o parte dintre oamenii din instituţie – dar, atenţie, nu toţi, pentru că sunt acolo oameni de la începutul DNA-ului şi care atunci făceau dosare minore, iar acum fac dosare cu miniştri şi parlamentari. E interesant de văzut ce-i determină. Din perspectiva mea, ca observator al acestei realităţi de ani de zile, cred că îi determină faptul că ştiu că şefii sunt de partea lor, că pot să-i susţină până la capăt.

Dar şefii se pot schimba...

Sigur, şefii se pot schimba, aşa cum şi instituţiile se pot distruge. Important e cine vine în locul lor şi dacă acea persoană are curajul necesar de a pune piciorul în prag atunci când e vorba de propria sa instituţie, pentru că presiunile din parte politicienilor sunt imense. Nimănui nu-i place să fie anchetat, nimănui nu-i place să fie arestat, nimănui nu-i place să fie trimis în judecată – şi cu atât mai puţin să fie condamnat. Cred că rolul unui şef, pe lângă aceea de a conduce activitatea de zi cu zi şi de a-şi ajuta colegii atunci când aceştia au nevoie de un sfat, este şi de a apăra instituţia în faţa celor din afară, de a ieşi, atunci când e cazul, cu poziţii publice, pentru lămurirea anumitor aspecte. Nu cred că trebuie să ieşi în fiecare zi, dar cred că atunci când lucrurile sunt împinse prea departe, o reacţie din partea conducerii instituţiei este de dorit.

Şi dacă şeful va fi acel tip care blochează? Instituţia poate respinge acel şef?

E posibil orice. Sigur, instituţia e formată nu doar din şefi, ci şi din oamenii care lucrează zi de zi cu dosarele respective – şi cred că procurorii de acolo au dat dovadă de curaj în tot acest timp, drept pentru care mă aştept să nu ia poziţia ghiocelului de îndată ce vine un nou şef. Pe de altă parte, un şef care se teme nu va fi un lucru bun pentru nici o instituţie anticorupţie, nicăieri în lumea asta.

Aşadar, putem spune, totuşi, că justiţia s-a îndreptat pe un drum bun, că e o forţă a binelui?

Da, cred că justiţia este o forţa binelui şi cred că, inclusiv în zile astea, de criză profundă în România, speranţa vine de la justiţie. De la faptul că Parchetul îşi va face treaba în cazul fraudelor multiple la referendum – sunt judecători care au mai condamnat şi până acum fraude electorale, n-ar fi o surpriză.

Atunci, graba de a schimba Preşedintele ţine de controlul Justiţiei?

Eu sunt ferm convinsă că despre asta este vorba – şi dacă vedeţi stenogramele PNL, grija este cine conduce Parchetul General şi cine conduce DNA. Rolul Preşedintelui este unul major în garantarea independenţei Justiţiei pentru că Preşedintele are decizia finală în ceea ce priveşte judecătorul Înaltei Curţi şi în ceea ce priveşte şeful DNA. Scânteia care a generat toată această nebunie este tot Justiţia. Presiunea externă, cuplată cu presiunea internă, atâta câtă este, a generat până la urmă schimbări suficient de mari în justiţia română astfel încât să putem fi în situaţia în care oameni importanţi plătesc pentru ce au făcut.  Mă gândesc la Adrian Năstase. Momentul Adrian Năstase este declicul acestei crize, pentru că atunci şi abia atunci oameni importanţi şi-au dat seama că pot să pice şi ei.

Dar procesul a durat, ani...

Schimbarea se produce greu – şi până în 2010, când s-a schimbat conducerea Înaltei Curţi, regula nescrisă era amânarea, nu rezolvarea. A fost trimis în judecată în 2005 sau 2006. S-au testat limitele sistemului juridic românesc. Când a fost trimis în judecată, a fost trimis fără avizul nimănui, pentru că legea nu prevedea că pentru foştii miniştri trebuie luat aviz. Dosarul a fost întors în instanţă pentru că Înalta Curte a decis în 2007 că trebuia, de fapt, avizul, a fost obţinut avizul de la Preşedintele României, a fost trimis în judecată dosarul, Curtea a decis, din nou, că trebuia să fie aviz şi de la Camera Deputaţilor. Sistemul s-a reglat.

S-a reglat din spate sau natural?

Eu cred că decizia a aparţinut exclusiv judecătorilor – şi cred că e naiv să ne închipuim că vreun politician din România şi-ar dori să vadă alt politician din România condamnat pentru finanţarea ilegală a campaniei electorale.

Eu cred că multe lucruri vor fi mai legale de acum. Pentru că inclusiv oamenii importanţi cred că au descoperit că nu mai sunt protejaţi şi că partenerii tăi de afaceri de azi pot deveni duşmanii tăi ce mai importanţi mâine. Pentru că în aceste dosare plângerile vin de la oameni apropiaţi oamenilor politici. Iar atunci când una dintre părţi este nemulţumită, se duce cu foarte multe detalii la procurori, nu cu poveşti.

În general, procesele de acolo pornesc. Există şi procese pornite de la informaţii venite de la serviciile de informaţii, ceea ce e normal, pentru că e puţin probabil ca în această activitate să nu se întâlnească şi cu situaţii de fapte de corupţie. Domnul Morar se plângea cândva că nu putea utiliza nimic din ce trimiteau acestea. Între timp, evaluările diferă şi colaborarea între Parchet şi serviciile de informaţii e mai substanţială. Dacă n-ar veni sesizări de la aceste servicii, ar fi foarte straniu – aşa cum este foarte straniu că astfel de sesizări nu vin şi de la Curtea de Conturi.

De ce nu funcţionează Curtea de Conturi?

După părerea mea, pentru că e subordonată Parlamentului. Am susţinut dintotdeauna că instituţiile subordonate Parlamentului sunt supuse compromisului politic. Ceea ce face Curtea de Conturi este să dea iertări de păcate pentru toate partidele politice, de teamă de a nu fi schimbaţi. În alte părţi Parlamentul este soluţia, nu problema. La noi, când spui Parlament spui groază şi suspin. Uitaţi-vă numai la ce trăznăi pot să adopte în plan legislativ. A le da acestor oameni dreptul de a controla felul în care acţionează o instituţie de control, mie mi se pare păgubos.

Aţi vorbit de presiune internă. Din partea cui? Şi cum ar putea deveni mai intensă?

Mă refer la ONG-uri, la presă. Mai departe, e nevoie de îmbunătăţirea culturii juridice a cetăţenilor români, nici asta nu se poate întâmpla peste noapte – suntem complet iliteraţi în ceea ce priveşte dreptul în momentul în care terminăm liceul, iar cea mai mare parte din populaţia României nu face facultatea de drept. De multe ori dăm şpagă nu pentru că suntem nevoiţi, ci pentru că vrem un tratament preferenţial.

Mai e nevoie de presiune externă?

Iată că e, vedem în aceste zile (mijlocul lui august – n. red.) o Românie în derivă, care se dezmembrează, vedem atacuri, inclusiv personale, la adresa judecătorilor Curţii Constituţionale, vedem că sunt ameninţaţi cu moartea. Îşi închipuia cineva în 2011 că România e atât de putredă pe interior? Cred că nu, dar cred că n-ar trebui să ne uimească prea mult ceea ce vedem în aceste zile, pentru că, până la urmă, se sfârşeşte o lume şi lumile se sfârşesc în foc şi pară. Se sfârşeşte o lume în care oamenii politici importanţi şi oamenii influenţi au avut garanţii că nimeni nu se va atinge de ei şi de bunurile lor. În momentul acesta garanţiile au picat. Pentru că o grupă de cetăţeni reformatori, să le zicem aşa, ca Monica Macovei, de exemplu, au crezut că România trebuie să meargă pe o cale europeană şi să fie un stat de drept, în care justiţia tratează egal pe toată lumea. E o schimbare profundă de paradigmă şi cred că era copilăresc să ne închipuim că cei care erau vizaţi de aceste schimbări, cei care au cel mai mult de pierdut, se vor preda. Nu, oamenii se vor lupta – şi de multe ori în afara legii. Ceea ce cred că vedem în aceste zile este încercare de a da o lovitură de stat. Vom vedea dacă vor învinge sau vor pierde, dar mie graba cu care se întâmplă mi se pare extrem de gravă.

Şi dacă înving?

Dacă înving cred că ne întoarcem înapoi, înainte de 2004, în anii ‘90. Este pentru prima dată când aud tot mai mulţi oameni vorbind din nou despre emigrare. Şi vorbesc de oameni ca mine, care s-au întors pentru a fi aici. Eu m-am întors în 2004, înainte de alegeri, când lucrurile erau rele. E o diferenţă între 2004 şi 2012 – acum nu mai există speranţă. Astăzi dovedim că în Uniunea Europeană putem avea state ratate nu doar economic, ci şi politic, democratic. În Ungaria măcar au schimbat Constituţia, că nu le-a plăcut. Noi nu facem acest efort. La noi, n-au reuşit să îngenuncheze justiţia, care era prioritatea, lor şi îmi place să cred că nici nu vor reuşi.

Miza Uniunii Europene este de a opri contaminarea altor state, pentru că, dacă România se prăbuşeşte din punct de vedere democratic, atunci nimic nu-i poate opri pe oamenii zvăpăiaţi din alte state ale UE să aplice aceeaşi reţetă.

Cine din cei de afară mai poate schimba ceva aici? Ce instanţe externe, cu ce pârghii?

Se poate vorbi de sancţiuni, suspendarea fondurilor, retragerea dreptului de vot. Dacă ne uităm la ce se întâmplă în Grecia astăzi – unde se vorbeşte de ieşirea din zona euro, lucru de neconceput acum cinci ani, să spunem – ar trebui să ne dea de gândit. Pentru că aşa cum nu s-a vorbit niciodată de ieşirea unei ţări din zona euro, aşa nu s-a vorbit despre ieşirea unei ţări din Uniunea Europeană. Eu nu exlud deloc această posibilitate, pentru ţările care o iau razna. Eu, dacă aş fi Uniunea Europeană, m-aş întreba de ce să ţin în interiorul Uniunii o ţară căreia nu îi pasă deloc de valorile Uniunii. Cred că e perfect posibil şi că nimeni nu a avut curajul să spună acest lucru: România poate deveni un no man`s land – mă întreb însă cine va mai rămâne în România în aceste condiţii. - PM

Laura Ştefan este expertă pe probleme juridice şi anti-corupţie, la Expert Forum. Este una dintre cei 17 experţi aleşi anul trecut de Comisia Europeană, cu mandate de patru ani, pentru pentru a evalua politicile si progresul luptei anti-corupţie în statele membre.