20 de ani de la masacrul de la Srebreniţa. Serbia face un pas înainte şi unul înapoi

20 de ani de la masacrul de la Srebreniţa. Serbia face un pas înainte şi unul înapoi

Comemorarea victimelor de la Srebreniţa, după 20 de ani. Foto: Velija Hasanbegović

Din teama de a-şi confrunta trecutul, autorităţile din Serbia fac astăzi un pas înapoi în procesul de reconciliere la nivel regional, într-un an în care îşi conturează viitorul prin negocierea tratatului de aderare la UE. De Doris Manu

În fiecare iulie, anul acesta cu atât mai mult, atenţia multora se îndreaptă asupra unui orăşel din Balcani – Srebreniţa. Puţini au vizitat această localitate din estul Bosniei, în inima munţilor Dinarici, dar tragedia petrecută aici la mijlocul anilor ‘90 au făcut-o cunoscută lumii ca simbol al durerii şi suferinţei. 
 
Cu 20 de ani în urmă, Srebreniţa a fost atacată de trupele lui Ratko Mladici, după ce în 1993 o rezoluţie a ONU a inclus-o pe lista ''zonelor protejate'' din Bosnia răvăşită de războiul pe care sârbii bosniaci, susţinuţi de regimul Miloşevici din Serbia, îl purtau împotriva musulmanilor bosniaci. La 11 iulie 1995, musulmanii din Srebreniţe, localnici şi refugiaţi din satele din jur, au fost nevoiţi să fugă din localitate. Un grup mare de bărbaţi a încercat să scape spre teritoriul controlat de armata musulmanilor bosniaci, pe un drum lung prin pădure. Femeile, bătrânii şi copii, dar şi câţiva barbaţi adulţi au căutat refugiu în Potoceari, satul vecin, în care staţiona un contingent al Forţei de Protecţie a Naţiunilor Unite. Acolo, oamenii lui Mladici au separat bărbaţii de familiile lor şi i-au transportat în alte localităţi – fără ca trupele ONU prezente să intervină. Cea mai mare parte a musulmanilor bosniaci care mergeau prin pădure au fost capturaţi şi executaţi pe loc ori transportaţi către aceleaşi localităţi din jurul Srebreniţei. Toţi bărbaţii şi băieţii musulmani capturaţi au fost executaţi în zilele care au urmat. Numărul celor ucişi atunci a fost de aproximativ 8.000 şi face din Srebreniţa cea mai mare crimă în masă din Europa după Al Doilea Război Mondial.
 
În 2004, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a decis că forţele sârbe bosniace au comis genocid, încercând să elimine parţial musulmanii bosniaci din Srebreniţa, iar în 2007 Curtea Internaţională de Justiţie a confirmat această decizie.
 
An după an, mari lideri politici vizitează Bosnia în jurul datei de 11 iulie, expoziţii cu fotografii şi obiecte ale celor ucişi sunt inaugurate în marile oraşe din Europa, iar o mulţime de articole, rapoarte şi mărturii ale supravieţiutorilor sunt publicate în această perioadă.
 
Toată discuţia despre Srebreniţa are un ecou şi în Serbia, dar, ca orice ecou, sună diferit. În anii 90, în timp ce locutorii Srebreniţei şi ai întregii Bosnia-Herţegovina treceau printr-un calvar, o parte din mass-media din Belgrad avea foarte puţine informaţii despre ceea ce se întâmpla peste graniţă, iar cealaltă parte servea interesele lui Miloşevici şi reuşea să le ascundă. Publicaţiile independente din Serbia acelor ani nu aveau corespondenţi pe teren şi nu putea verifica autenticitatea unor zvonuri, aşa că preluau informaţii din presa internaţională; pentru ele Srebreniţa era doar un episod din acel război lung şi complicat. În mass-media controlate de guvernul din Belgrad care aveau corespondenţi se vorbea doar despre victimele de etnie sârbă, astfel că în Serbia se ştia foarte puţin despre războaiele pe care Miloşevici le purta în numele întregii naţiuni sârbe în fostele republici iugoslave şi se cunoştea doar o parte a adevărului. O întreagă generaţie a fost educată să creadă că Serbia este o victimă, iar embargoul impus de ONU ca răspuns la sprijinul acordat de Slobodan Miloşevici sârbilor bosniaci, sărăcirea populaţiei, în consecinţă, şi bombardamentul NATO din 1999 nu au făcut decât să accentueze percepţia că lumea întreagă este împotriva Serbiei. 
O întreagă generaţie a fost educată să creadă că Serbia este o victimă, iar embargoul impus de ONU ca răspuns la sprijinul acordat de Slobodan Miloşevici sârbilor bosniaci, sărăcirea populaţiei, în consecinţă, şi bombardamentul NATO din 1999 nu au făcut decât să accentueze percepţia că lumea întreagă este împotriva Serbiei. 
Confruntarea cu trecutul este, de la căderea lui Miloşevici, una dintre cele mai mari provocări pentru Serbia şi spune multe despre cât de divizată este societatea. Sunt extremişti care consideră crimele împotriva altor etnii ca fiind îndreptăţite, dar şi activişti care condamnă toate crimele deopotrivă. O mare parte a populaţiei încă nu este corect informată despre evenimentele din anii ‘90, iar altă parte, care cunoaşte toate crimele, are pretenţia şi la recunoaşterea internaţională şi pedepsirea crimelor comise împotriva civililor de etnie sârbă în timpul războaielor din Croaţia, Bosnia şi Kosovo. 
 
În Balcani, dezbaterea este deseori despre numărul şi identitatea victimelor din aceste războaie, iar Srebreniţa apare ca o importantă sursă de disensiune. Pe lângă cei 8.000 de musulmani executaţi, în timpul războiului au fost ucişi aproximativ 2.400 de sârbi bosniaci din zona Srebreniţei, dintre care 2.000 de militari şi 400 de civili, dar Tribunalul Penal din Haga nu a condamnat nume mari din armata musulmanilor bosniaci. Încă un factor care dă impresia de nedreptate sau justiţie selectivă unor sârbi şi împiedică reconcilierea.
 
Totuşi, în perioada în care Boris Tadici a fost preşedintele Serbiei iar la guvernare era Partidul Democratic s-au făcut paşi importanţi pentru reconcilierea cu ţările vecine. În 2010, Tadici a mers la ceremonia de comemorare a victimelor din Srebreniţa, iar Parlamentul Serbiei a adoptat o rezoluţie prin care condamnă crimele comise împotriva musulmanilor bosniaci. Şi actualul preşedinte, Tomislav Nicolici, a cerut iertare pentru masacrul comis în Srebreniţa în timpul unei emisiuni televizate. Însă ceea ce niciun reprezentant al Serbiei nu a făcut încă este recunoaşterea crimei ca genocid.
 
Anul acesta, premierul Vucici, care face parte din categoria politicienilor activi în regimul Miloşevici – ca ministru al Informaţiilor la sfâşitul anilor ‘90 a contribuit la cenzura impusă presei în acea perioadă –, a declarat că intenţionează să participe la ceremonia de comemorare a 20 de ani de la evenimentele din Srebreniţa. La nivel internaţional puţini i-au aplaudat iniţiativa, având în vedere că nici el nu recunoaşte evenimentele din 1995 ca fiind genocid.
 
În schimb, mulţi au aplaudat o iniţiativă a unor ONG-uri din Belgrad care s-au mobilizat pentru a comemora victimele din Srebreniţa şi a recunoaşte genocidul. Aceste organizaţii, conduse de tineri sârbi care au înteles importanţa reconcilierii şi a confruntării cu trecutul, au gândit, cu susţinere din partea unor activişti şi activiste care încă din anii ‘90 protestau împotriva politicilor lui Miloşevici, o acţiune de amploare în Belgrad. Programat pentru data de 11 iulie, evenimentul lor ar aduna 7.000 de persoane, reprezentând numărul musulmanilor executaţi în regiunea Srebreniţa şi identificaţi până astăzi; aceşti 7.000 de participanţi ar fi stat întinşi pe asfaltul din faţa Parlamentului Serbiei ţinând în mână o foaie cu număr, şi astfel şi-ar exprima compasiunea pentru victime.
Programat pentru data de 11 iulie, evenimentul lor ar aduna 7.000 de persoane, reprezentând numărul musulmanilor executaţi în regiunea Srebreniţa şi identificaţi până astăzi; aceşti 7.000 de participanţi ar fi stat întinşi pe asfaltul din faţa Parlamentului Serbiei ţinând în mână o foaie cu număr, şi astfel şi-ar exprima compasiunea pentru victime.
Deşi pe pagina Facebook a evenimentului au apărut ameninţări la adresa organizatorilor din partea unor extremişti, aceştia nu s-au lăsat descurajaţi. Dar o lovitura de teatru a fost dată cu o zi înaintea manifestării chiar de autorităţi. După ce Ministerul de Interne din Serbia a acordat autorizaţie acestei acţiuni a societăţii civile şi a garantat că poliţia va oferi protecţie participanţilor, acelaşi minister a decis să interzică orice adunare publică în faţa Parlamentului în data de 11 iulie din motive de securitate. Prin asta Serbia reuşeşte să îşi atragă nu doar critici internaţionale, dar şi criticile propriei societăţi civile care se vede reprezentată de prim-ministru în Bosnia la comemorarea unui act pe care acesta nu îl recunoaşte ca genocid, dar îşi are libertatea de exprimare limitată la ea acasă atunci când vrea să comemoreze acelaşi act şi să îl numească genocid.
 
Din teama de a-şi confrunta trecutul, autorităţile din Serbia fac astăzi un pas înapoi în procesul de reconciliere la nivel regional şi riscă să scoată în evidenţă clivajele care există în societatea pe care o conduc, la nu mai puţin de 20 de ani de la evenimentele tragice din Srebreniţa şi într-un an în care îşi conturează viitorul prin negocierea tratatului de aderare la UE.
 
Doris Manu este absolventă a College of Europe din Bruges şi a unui master în Studii Sud-Est Europene de la Universitatea din Belgrad. A finalizat mai multe stagii de pregătire în România, Croaţia, Kosovo, iar cel mai recent la Delegaţia UE în Serbia.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: