La finalul unui proces care a durat aproape 16 ani, Curtea Internaţională de Justiţie (ICJ) a ajuns la un verdict în cazurile acuzaţiilor de genocid în timpul conflictelor armate din anii ‘90 pe care Croaţia şi Serbia şi le aduc reciproc. Fără să provoace surprize, ICJ a respins ca fiind nefondate acuzaţiile, admiţând însă că pe durata procesului s-a stabilit că, în intervalul 1991 - 1995, indivizi din ambele tabere au comis crime împotriva umanităţii şi crime de război ce se impune a fi judecate cât mai urgent.

17 judecători, 16 ani de muncă, 12 martori croaţi, 8 martori sârbi, cca. 4 milioane de euro cheltuiţi de statul croat şi cca. 800.000 de euro cheltuite de Serbia, aceasta este infograficul unui proces cu rezultat previzibil.

Pe un fond apatic impus tocmai de această previzibilitate a deciziei ICJ, atât Belgradul cât şi Zagrebul s-au limitat la a interpreta verdictul în interes propriu, ca pe o dovadă că celălalt stat este adevăratul agresor. Atitudinea îngrijorează pentru că ea demonstrează încă odată că popoarele ex-iugoslave sunt departe de o reconciliere reală şi o acceptare a istoriei comune, reconciliere ce ar fi putut primi un nou imbold odata cu „scorul egal” dat de instanţa de la Haga. Totodată, luările de poziţie arată că natura diferendelor dintre cele două state nu este una juridică, ci una politică.

Succesul eforturilor ICJ întinse de-a lungul a 16 ani, ritmul impus proceselor care s-a vrut a fi unul care să permită decantări zonale necesare începerii unui proces de transitional justice real, a fost pus la îndoială în 3 februarie de eşecul celor două state implicate în a-l marca drept un nou „moment zero” în relaţiile dintre ele.

Istoria conflictului sârbo-croat

Prin verdictul comun din 3 februarie, ICJ pune capăt unui proces complicat, dar cu o istorie simplă. În iulie 1999, Croaţia condusă de Franjo Tudzman, autoritarul lider cu vederi naţionaliste care a condus statul în primii nouă ani de după declararea independenţei, a depus la Haga o plângere împotriva Serbiei în care aceasta era acuzată de genocid comis împotriva populaţiei croate în războiul dintre 1991 - 1995. Într-o întorsătură ironică, specifică istoriei Balcanilor, moartea lui Tudzman la numai câteva luni de la iniţierea demersului juridic internaţional avea să îl scutească pe acesta de a sta la rândul său în boxa acuzaţilor de exact acelaşi gen de crime, comise împotriva populaţiei bosniace, de data asta! Într-un prim verdict dat de Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie în cazul liderului croat-bosniac Jadranko Prlic (era anul 2013), Franjo Tudzman este menţionat ca deţinând calitatea de conducător al corpului armat croat ce a comis crime de război şi epurare etnică împotriva populaţiilor non-croate de pe teritoriul actualei Bosnia şi Herzegovina.

Încercările repetate (dar neconvingătoare) de a deschide un dialog pe axa Zagreb - Belgrad care să conducă la rezolvarea problemei în afara limitelor instanţei internaţionale şi, însumat, la retragerea plângerii Croaţiei, au fost sortite eşecului. Aşa stând lucrurile, în 2010 Serbia depune la rândul ei o plângere împotriva Croaţiei pe motivul că aceasta ar fi comis genocid împotriva etnicilor sârbi din Krajna, în timpul Operaţiunii Furtuna din 1995. Gestul a fost cu atât mai greu de înţeles cu cât în acelaşi an la conducerea statului croat venise Ivo Josipovic, un democrat de stânga, dar cu opinii pro-europene foarte bine conturate, asemănătoare celor promovate de preşedintele sârb de la acea vreme, Boris Tadic. Dincolo de declaraţiile amicale făcute de cei doi, dincolo de promisiunile de reconciliere „în familie”, se pare că fosta calitate a lui Ivo Josipovic, aceea de membru al echipei juridice croate care a fundamentat plângerea depusă de Croaţia în 1999, a cântărit cel mai greu.

Ce a urmat a fost presărat de momente în care se părea că retragerea plângerilor este iminentă. Întâlnirile bilaterale la nivel înalt, chiar dacă reduse la minimum de preocuparea celor două state de a nu părea că fac vreo concesie (!), au avut totuşi ca punct comun dorinţa ambelor părţi de a se renunţa la plângerile depuse la Haga. Eşecul în a trece de faza declaraţiilor pe această tema anticipa concluzia trasă în 3 februarie de instanţa internaţională: diferendele dintre Croaţia şi Serbia nu au o rezolvare juridică, ci una politică.

Numai că autorităţile statale - de la Belgrad şi de la Zagreb, deopotrivă - nu par deloc a risca o mişcare în acest sens, validând astfel trăirile naţionaliste din sânul ambelor popoare ca fiind mai importante decât buna vecinătate şi stabilitatea din regiune.

Nu verdictul ICJ (unul care plasează ambele state în aceeaşi categorie a „nevinovaţilor) va fi cel care va stârni nemulţumirea profundă a ambelor popoare, ci frustrarea acestora că rănile rămase deschise în urma războiului nu sunt tratate cu respectul cuvenit de către propriii politicieni. Este greu să admiţi că nimeni nu este vinovat pentru ce s-a întâmplat, atunci când faci parte din familia unuia dintre cei peste 1500 de croaţi dispăruţi până astăzi, sau unuia dintre cei cca. 10.000 morţi în timpul conflictului, sau eşti unul dintre cei aproape un sfert de milion de sârbi care au fost forţaţi să-şi părăsească locuinţele din nord-estul Croaţiei de azi. Este infinit mai greu atunci când conducătorii tăi eşuează în eforturile de a „negocia o istorie comună, acceptată de ambele părţi cu bunele şi cu relele ei.

Un gest mult mai lipsit de însemnătate, cum a fost încercarea Croaţiei de implementare în Vukovar a solicitării UE cu privire la placardele scrise şi în alfabetul chirilic, a stârnit un val de furie populară imposibil de stăvilit de un aparat poliţienesc scindat, probabil, între datoria de a acţiona împotriva protestatarilor şi convingerile că “e nedrept să acorzi vreo concesie fostul agresor”.

La modul superficial, conflictele balcanice au încetat în anii ’90, odată cu independenţele mai greu sau mai uşor obţinute de fostele republici iugoslave. În profunzime, însă, lipsa unui proces real de reconciliere post-conflict între popoare - mai mult, chiar, forţarea în plan secund a acestui vital proces de către problemele de natură economică/materială - a condus la acutizarea sentimentelor negative ce animă anume pături sociale, permiţând proiectarea lipsurilor cotidiene drept fiind derivate din fostul conflict armat. Anumiţi croaţi (n.a. se poate înlocui cu orice alt popor balcanic) îi vor considera vinovaţi de situaţia nemulţumitoare în care se găsesc pe sârbi (din nou, a se înlocui în funcţie de caz, cu aproape oricare alt popor balcanic!) şi vor reacţiona violent la orice seamănă a concesie din partea statului lor acordată fostului agresor.

Articol scris de Rufin Zamfir.