Pe de altă parte, absenţa frontierei comune ducea la controlul conţinutului convoaielor umanitare şi evita presiunea prezenţei a 30.000 de soldaţi dincolo de frontiere, evita bombardarea posturilor de frontieră ucrainene şi preluarea lor de către „voluntari” ruşi şi pro-ruşi şi nu permitea nici tirurile peste frontier în sprijinul acţiunilor din Estul Ucrainei. Tot existenţa frontierei a permis importul lansatorului BUK care a doborât avionul civil de linie olandez, ulterior a permis repatrierea, demontarea, tăierea şi dispariţia lui.

Pe de altă parte, existenţa frontierei comune nu are nici o relevanţă în cazul războiului hibrid. Componentele sale se pot desfăşura, şi se desfăşoară la mii de kilometric distanţă de teritoriul agresorului, fără chiar a lăsa urme. E cazul atacurilor cibernetice şi a celor informaţionale sau legale (lawfare). Dar chiar şi atacurile hibride cu component militară propriu zisă se pot desfăşura în jurul enclave Kaliningrad, dar se pot desfăşura în inima Republicii Moldova, pornite din Transnistria, sau în regiunea Odesa. Mai mult, ele se pot desfăşura pe litoralul Mării Negre, Mării Baltice sau oriunde se poate desfăşura un desant.

E adevărat că nu poate exista război hibrid cu şanse fără să existe vulnerabilităţi în cadrul statelor vizate, precum conflicte îngheţate, regiuni ce nu sunt sub controlul autorităţilor legitime, state slabe sau eşuate. Pe de altă parte, controlul frontierei şi securitatea frontierei, sau, din contra, porozitatea frontierei poate ajuta la desfăşurarea unui asemenea atac hibrid. Între Ucraina şi Rusia, anterior lansării conflictului, lucrurile erau foarte laxe şi fluide în materie de frontiere, chiar şi trasate, ca moştenire a fostei URSS. Nu a existat niciodată managementul integrat al frontierei, mai mult, grănicerii şi vameşii nu au avut niciodată o forţă militară la îndemână care să poate intervină şi să-i poată proteja în caz de atac. Un lucru major şi extrem de important, deoarece aşa se poate explica uşurinţa în derularea agresiunii militare ruse directe în Estul Ucrainei.

Mai mult, nu ar fi putut fi derulat războiul hibrid în Estul Ucrainei atât timp cât nu exista un anumit control şi o pregătire amănunţită şi îndelungată de cealaltă parte a frontierei, în zona vizată. Iar aici vulnerabilităţile post-sovietice şi-au dovedit costurile, în special cele simbolice şi cele ce ţineau de organizarea statală şi patriotică, şcoli de vară, de pregătire militară pentru tineri, recrutări de activişti, foşti luptători în Afganistan şi multe altele. De asemenea legăturile cu fosta metropolă şi cunoaşterea informativă, ba chiar controlul informativ al regiunii, uneori mai bine decât organele proprii ale statului ucrainean, şi acelea complet penetrate, după cum s-a dovedit ulterior, toate au facilitate derularea războiului hibrid în regiune.

Acum, dacă e să derulăm războiul hibrid, frontiera comună crează noi oportunităţi şi permite utilizarea unui set de instrumente pe care absenţa unei asemenea frontiere comune şi controlul serios al frontierei nu o permite. Ţine fireşte de legi şi norme, am văzut, de libera trecere sau nu a frontierei, de controlul acestei treceri, de precedentele relaţii cu ţinta, dar nu trebuie să uităm că există şi instrumente soft ce pot fi utilizate în războiul hibrid precum afluxul de migranţi sau refugiaţi şi proiectarea acestora la frontiera şi peste frontiera statului vizat.

Războiul informaţional

Tinerii din Lugansk primesc acte de identitate separatiste. FOTO Luganskinformţentr

Dacă este să trecem şi la componentele războiului hibrid, războiul informaţional joacă rolul cel mai important, şi l-a jucat în Donbas. Astfel, s-a demonstrat, cu această ocazie, că o formulă de combatere a acestui război informaţional nu se referă strict la spaţiul post sovietic, cu atât mai puţin ţară cu ţară, ci la o abordare unitară la nivelul UE şi cu statele partenere.

Dacă statele din inima Europei sunt mai puţin expuse, din cauza unor vulnerabilităţi mult reduse şi al nivelului de educaţie al populaţiei, a culturii democratice, totuşi şi ele au fost ţintă, nu numai statele din spaţiul post-sovietic şi cele din flancul Estic. Rusia a demonstrat că poate ataca eficient în Germania-celebra scenă a fetiţei rusoaice violate de migranţi, în Franţa sau în SUA. Mai mult, orice lipsă de reacţie într-una din acestă ţări dă naştere la efecte negative cu impact mai mic în Occident, cu unul relevant în flancul estic şi unul major în spaţiul post-sovietic. Acest lucru deoarece Rusia îşi xtrage resursa de legitimitate din breşele occidentale de securitate informaţională şi din utilizarea instrumentelor de această natură, din occident.

Acum revenind la războiul informaţional, trebuie să fim foarte clari că această component excede în mod substanţial banala propaganda, ba chiar şi exerciţiile de comunicare strategică. Într-adevăr, nu vorbim despre partea legală a liberei circulaţii a ideilor, nici despre campaniile de lobby, PR, diplomaţie publică în cazul unui stat. Propaganda este un prim pilon, lobby-ul, care implică utilizarea de resurse importante pentru promovarea propriilor idei, naraţiuni sau imagini este al doilea pilon, însă războiul informational priveşte acţiunea de alterare a deciziilor, de influenţare a deciziilor de politică externă, securitate şi apărare, de cele mai multe ori prin intermediul mass mediei şi a presiunii pe care cetăţenii, cu o convingere inoculată, o pot exercita artificial şi programat asupra autorităţii.

Atunci când deciziile vizate afectează capacitatea militară a unui stat, resursele sale de apărare sau opţiunile de politică externă şi resursele din domeniul securităţii, avem de-a face cu războiul informaţional. Iar instrumentarul utilizat conţine şi elemente de propaganda, şi pe cele de lobby, şi pe cele ilegale de tip operaţiuni psihologice, alterarea voinţei sau a coeziunii societale, crearea divergenţelor artificiale, disensiunilor şi conflictelor, scindarea societăţii pe baze artificiale.

Federaţia Rusă, potrivit tipizării pe care am realizat-o, are câteva categorii de obiective. Mai întâi, promovarea directă, explicită, a Rusiei, prin mesajele sale, cele ale liderilor săi, promovarea versiunii sale şi naraţiunilor sale oficiale. Aici este utilizată cu precădere propaganda şi lobby-ul, într-o formă netransparentă, dar legală, în mare parte. A doua componentă vizează sădirea dubiului, amplificarea dilemelor artificiale, utilizând teoriile conspiraţiei, dar deja utilizând un întreg eşafodaj de instrumente de război psihologic şi de creare a falsurilor şi utilizarea instrumentelor de derutare a populaţiei ţintă.

Nu mai este vorba despre chestionare oricărei afirmaţii a oficialilor, nici despre dezvoltarea spiritului critic, extrem de sănătos şi chiar principalul instrument în combaterea războiului informational, alături de educaţie, ci despre inocularea prin fals, minciună, elemente de propagandă subtilă, atingerea zonelor de sensibilitate personal, valorificarea înclinaţiilor democratice ale populaţiilor occidentale, a unor naraţiuni pseudo-credibile, verosimile, dar construite artificial pe falsuri. Scopul este nu acela de a promova Rusia, ci de a crea o masa de manevră şi persoane care practică suspiciunea ca regulă, profesează criticismul cu orice preţ, care absorb şi vehiculează teoriile conspiraţiei, şi care desfiinţează orice element de decizie sau de construcţie internă sau relaţională.

Aici sunt identificaţi şi preluaţi perdanţii fostului regim şi nemulţumiţii de democraţia liberală, fiind valorificate şi greşelile administraţiei, şi elemente concrete întâmplate, dar interpretate voit eronat, combinate cu minciuni şi dezinformări crase. Ei se alătură celei de a treia componente a războiului informaţional al Rusiei, care este acela de racolarea de suporteri, crearea grupurilor de sprijin, a masei de manevră, care vor constitui instrumentele locale, „inamicul din cetate” în războiul informaţional, respectiv a unor grupuri mai mari care nu sunt constituite din agenţi operativi şi nici din antenele locale angajate în operaţiuni, şi nici din idioţii utili care îmbrăţişează fără discernământ orice temă li se pare atrăgătoare, fără să o înţeleagă, din mimetism, frondă, prostie sau aventurism. Este vorba despre cei care au devenit convinşi de naraţiunea alternativă, care sunt multiplicatori conştienţi şi consimţători, care au discernământul şi capacitatea intelectuală de a recunoaşte eventual falsul, dar sunt animaţi de orgoliul care-i împiedică să recunoască, în timp, că au fost folosiţi. Este zona cea mai periculoasă, care se construieşte chiar astăzi în toate statele occidentale vizate.

Acestora li se alătură şi celelalte dimensiuni ale războiului informaţional: construcţia atacurilor către terţi sau dirijarea unor interpretări în probleme de interes, pentru atingerea sau susţinerea intereselor ruse – vezi în România cazul Turcia egal Rusia, Erdogan egal Putin; acţiuni de rupere a coeziunii transatlantice şi a coeziunii europene, a construirii dubiului şi exagerare a excepţionalismelor naţionale pentru a bloca proiecte comune şi solidaritatea Occidentului; războiul de troli şi controlul şi dirijarea dezbaterilor în reţelele sociale şi a internetului şi dirijarea pe diferite direcţii de dezvoltare ideatică; controlul ideilor şi a constructelor sociale în virtual în forma blocării coagulărilor nedorite şi promovării acţiunilor avantajoase; amplificarea artificială a vizibilităţii unor idei, persoane şi grupuri şi, fireşte, eliminarea vizibilităţii altora, nepotrivite obiectivelor agresorului – vezi celebra lege a uitării şi instrumentarul aferent transformării în fantome pe net, neaccesabile, din partea publicului larg.

Războiul legal – lawfare: valorificarea ambiguităţii constructive

Liderii Rusiei, Germaniei, Franţei şi Ucrainei. FOTO: forbes.com

În fine, câteva lucruri despre o zonă mai puţin utilizată şi remarcată în cadrul războiului hibrid, respective lawfare, războiul legal. Este o component care vizează breşele din legislaţia internaţională, mai ales absenţa reglementărilor pe potriva dezvoltărilor noilor tehnologii, dar şi interpretarea şi specularea legii, normelor sau acordurilor după bunul plac. O asemenea perspectivă ridică semen mari de întrebare şi permite multe jocuri. De aceea înainte de a proceda la negocieri, fiecare stat trebuie să-şi angajeze avocaţi buni şi să-şi facă studiul de impact inclusive pe interpretare a acordurilor ce urmează a fi semnate, a relevanţei lor.

Şi Acordurile de la Minsk, prin modul în care au fost redactate şi ambiguitatea aferentă au demonstrate acelaşi lucru. Că permit interpretări răuvoitoare, în interesul oricui. Iar bona fides, buna credinţă, nu există în mod real în dreptul international şi politicile de putere, din contra, sunt utilizate toate instrumentele pentru a Evita buna credinţă în acorduri. Specularea lor acoperă, de fapt, lipsa de cunoaştere sau naivitatea ceor implicaţi. Am văzut-o şi în acordul francez pentru încetarea focului în Georgia, o vedem şi astăzi.

Ambiguitatea constructivă este panaceul diplomaţiei din ultima vreme. O asemenea abordare nu mai este relevantă, nu mai merge astăzi, când există focare de război şi mor zilnic oameni. Ei nu pot intra sub radar, prin ochiurile pe care le lasă ambiguitatea constructivă din acţiunea şi faptele noastre. Mai mult, ambiguitatea dă loc acţiunilor de lawfare, de valorificare şi speculare a vulnerabilităţilor, de interpretare şi acţiune între aceste ochiuri largi ale ambiguităţii constructive, cu instrumentarul războiului legal-lawfare.

Ambiguitatea constructivă stârneşte nesiguranţa populaţiei şi slăbeşte instrumentele descurajării, disuadării adversarului, dar crează probleme şi construcţiei rezilienţei în propria populaţie şi, cum spuneam deja, permite desfăşurarea instrumentelor de lawfare seculând această ambiguitate. Pe de altă parte, avem probleme majore cu referenţialul de reguli şi legi internaţionale, odată ce acţiunea revizionistă şi revanşardă a Rusiei a prăbuşit eşafodajul dreptului internaţional şi a acordurilor de securitate la care Rusia este parte. A devenit respectarea lor facultativă? Dacă interpretăm după bunul plac regulile, cum ştim cine şi când le respectă? Cum putem evalua când o ameninţare este un anunţ real al unei acţiuni viitoare sau doar cacealma?

Problemele păcii şi războiului au revenit în Europa

FOTO Shutterstock

Nimeni nu-şi doreşte războiul cu Rusia. Nici nuclear, nici convenţional, nici hibrid, de nici un fel. De aceea reacţia cea mai convenabilă este aceea de a preveni, de a impune coexistenţa paşnică. Nu parteneriat, dar coexistenţă paşnică. Dar acest lucru nu se poate fără reguli respectate, iar nerespectarea regulilor vechi nu dă nici o garanţie că noile reguli stabilite vor fi respectate. Rusia are obiceiul de a obţine avantaje pe teren, de a câştiga sau stopa războiul într-o fază convenabilă, pentru ca ulterior să câştige pacea, sau să valorifice la maximum avantajele ambiguităţii unei non-păci-non-război. De aceea e necesar recursul la asistenţa juridică bine pusă la punct.

Pentru a putea impune respectul pentru coexistenţa paşnică, e necesară disuadarea oricui de a proceda la război de orice fel. Disuadarea adversarului are mai multe componente, dar cele mai importante sunt descurajarea (deterrence) prin amplasarea de capabilităţi militare, echipamente şi trupe suficiente încât să prevină lansarea unui atac convenţional sau hibrid, dar şi anunţarea, comunicarea, afirmarea credibilă privind perspectiva utilizării forţei dacă este necesar. Ucraina a început deja să vorbească explicit despre utilizarea forţei la nevoie – „suntem pregătiţi să luptăm”. Au făcut-o şi georgienii. Cu toţii sunt iubitori de pace, cu atât mai mult statele membre NATO care-şi propun, prin documentele programatice, o Europa întreagă, liberă şi paşnică. Însă recursul constant la exclusivitatea soluţiei paşnice şi absenţa voinţei de a lupta trimite în derizoriu măsurile de reasigurare a flancului Estic. Dorinţa de a lupta pentru a apăra ţara şi aliaţii trebuie manifestată explicit, şi e parte a disuadării. Doar astfel poate fi evitat războiul, de orice fel, iar recursul la un asemenea limbaj şi retorică, bazată de fapte şi decizie internă, este absolut necesar.

Politicile de putere aplicate de Rusia în special în spaţiul post-sovietic dar anunţate şi pentru Europa, ameninţarea cu utilizarea forţei şi utilizarea propriu zisă a forţei pentru modificarea frontierelor, crează o nouă realitate de care trebuie să devenim conştienţi. Problemele păcii şi războiului au revenit în Europa, şi acest fapt trebuie conştientizat nu numai la nivel oficial, al decidenţilor, ci chiar la nivelul populaţiei. E absolut obligatoriu pentru a crea rezilienţa în faţa oricărui tip de agresiune.

De la acordurile de pace la reguli de angajare. Căderea lumii spre conflict

Un rebel prorus ţinteşte cu o mitralieră la marginea Doneţkului, Ucraina FOTO AP

Pe de altă parte, este obligatorie evitarea negocierilor compromiţătoare, netransparente sau secvenţiale, care implică doar marile puteri, fără comunicarea cu partenerii şi aliaţii. Negocierile de tip Ialta trebuie excluse din start, Messeberg este mort ca şi acord şi abordare, deci atât SUA cât şi Germania trebuie să transmită foarte clar respingerea acestor abordări de împărţire a sferelor de influenţă, crearea de linii roşii neclare celorlalţi parteneri şi aliaţi, sau angajamente compromiţătoare la nivelul principiilor şi valorilor comune. Perioadele de confruntare crează suspiciuni, care sunt induse sau speculate adesea de către Moscova. Or aceste scindări în cadrul UE şi NATO trebuie evitate la maximum, când ele devin teme ale războiului informaţional al Rusiei, pe care le decriptăm zi de zi.

Tot mai mult putem vedea căderea spre conflict a lumii contemporane, cu precădere în Estul Europei. Aici soluţiile la conflicte - acordurile de pace -  au fost înlocuite, încă din 2008, de la războiul ruso-georgian, de acorduri de încetare a focului, dar cu condiţionări şi condiţii politice. O vedem şi în cazul acordurilor Minsk 1, şi în cele de la Minsk 2. Care şi ele, alături de acordul negociat de Sarkozy în 2008, pot fi predate ca mostre de lawfare ale Rusiei, cu aplicare secvenţială şi efecte infime.

Mai nou, alunecarea acestui tip clasic de soluţionare a conflictelor merge şi mai departe. Părţile acceptă că se confruntă, ştiu că sunt prezente în acelaşi spaţiu şi se pot întâmpla conflicte deschise de natură militară între ele, însă vor să stabilească exact când este vorba despre un accident, despre nervozitatea unui militar sau pripeala unei reacţii, interpretare exagerată a unor gesturi – vezi şicanele avioanelor din Marea Neagră şi Marea Baltică – şi să facă deosebire faţă de declanşarea conflictului.

Astfel am ajuns la a treia generaţie de acorduri, mult mai laxe şi care nu garantează mai nimic pentru încheierea păcii, dar previn escaladarea şi amplificarea conflictului: reguli/acorduri de angajare. Deci schimbarea informaţiilor şi stabilirea clară în ce condiţii se interpretează trecerea la conflict deschis, pe scară largă, şi până unde poate fi vorba despre excese, interpretări sau incidente izolate, necomandate şi neasumate ca declanşatoare ale războiului. Am avut deja acorduri de acest tip în Siria şi Irak, se preconizează acorduri militare noi SUA-Rusia pe aceeaşi temă, valabile în orice zonă în care se află capabilităţile militare ale ambelor părţi. Cert este că ele se îndepărtează de orice acord de pace sau măcar de cel de încetare a focului, şi împing lucrurile mult mai aproape de război clasic.