După 3 ani de simulacru multiplu, alianţa UE-nobilime liberală britanică e foarte aproape de victorie. Marea Britanie va rămîne prizoniera UE. Revolta britanică de 40 de ani va fi înăbuşită în legalism, sugrumată de ipocrizie şi înecată de tsunanimitate mediatică. Pe parcurs, puterea şi sensul votului popular vor fi anihilate şi, cu asta, democraţia va fi lăsată să umble amputată şi ne-chipată prin discursurile care îmbată naivii sau dependenţii din ONG-urile anexă. Cine vrea să se salveze trebuie să înceapă dezintoxicarea acum.

Săptămâna trecută, mai precis joi, sau, şi mai precis, acum un secol şi ceva de josnicii, guvernul britanic şi UE ajunseseră la un acord rezonabil. Un semi-succes pentru Marea Britanie şi un semi-eşec pentru UE sau invers. Fiecare din părţi putea susţine credibil că a obţinut ce şi-a propus. Marea Britanie se putea considera mai mult în afara decît în interiroul UE, iar UE putea trîmbiţa o izbîndă de divorţată cu acces în casa soţului netrebnic. În spatele acestui acord nesperat stăteau cîteva gesturi de poker terminal.

Mai întîi, saltul de sinucigaş profesionist al prim-ministruluui Johnson care a jurat, pînă în ultima clipă, că nu îşi deschide paraşuta şi că e gata să iasă din UE fără acord. În al doilea rînd, saturaţia didactică negativă care permite Uniunii Europene să explice oricărui stat amator de evadare că va fi trecut prin tortura britanică. În fond, UE a demonstrat că are geniul pretextului pescuit din neant. Astfel, organizaţia care nu ştie că are graniţe pe Mediterana şi încurajază migraţia în masă, a descoperit viguros că are o graniţă în Irlanda şi a folosit această revelaţie pentru a şantaja îndelung Marea Britanie. Lecţia n-a scăpat statelor membre care s-au pipăt preventiv şi au constatat că au destule puncte vulnerabile şi speculabile.

Şi mai adînc între raţiunile acordului stau, de fapt, realitatăţi strategice şi economice.

Marea Britanie e în postura unică a statului cu spate post-imperial. Despărţirea de UE va fi urmată de recuplarea la reţeaua comercială şi militară a fostului imperiu maritim britanic.

Închipuiţi-vă o Românie înconjurată de 100 de Moldove sau o Moldovă vecină cu o Românie dezvoltată.

La rîndul ei, UE ştie, mai ales cînd gîndeşte în imperative germane, că industria auto depinde de importurile britanice şi că banii lumii se simt şi înmulţesc foarte bine în City.

Numai că, din spatele realităţilor strategico-economice din spatele partidei de poker aflată în spatele acordului de săptămâna trecută a scos capul cea mai nenorocită realitate a timpurilor pe care le confundăm cu democraţia: dogma. Convingerea noii clase admistrative occidentale că e Dumnezeu dezbărat de obligaţii spirituale. Administratorul final şi infailibil al lumii.

După două zile, acordul a ajuns în parlamentul britanic şi s-a întîlnit acolo cu ramura britanică a noului Dumnezeu, Alianţa care a capturat treptat mediile de informare, creşele, şcolile, universităţile, justiţia şi marile oraşe, controlează şi parlamentul. Devenit casă legislativă a elitelor, Parlamentul a încetat, bineînţeles, să mai reprezinte alegătorii şi se ocupă cu suprimarea oricărei pretenţii populare de suveranitate. Referendumul prin care cetăţenii britanici au decis, în 2016, să părăsească UE a fost dezintegrat.

Astfel, o sumă de decizii ilegale sau neconstituţionale iniţiate în cerc închis şi aprobate prin votul beneficiarului au luat negocierile cu UE din mîna guvernului şi le-au transferat în portofoliul parlamentului. Absurd. Nici Parlamentul nu are dreptul de a negocia tratate externe, nici UE nu poate negocia cu şase sute şi ceva de parlamentari. Nu contează. Această formulă ilegală şi anti-democratică susţine că e apoteoza democraţiei şi îşi vede mai departe de treabă.

Prim-ministrul e ostaticul acestei ambuscade juridice şi asistă, agitîndu-se între frînghii, la ororile comise în numele democraţiei. Sîmbătă, frauda a atins apogeul dictînd Prim-ministrului să ceară o prelungire a negocierilor cu UE. Ieri, aceeaşi trupă de impostori a anunţat că va propune un al doilea referendum asupra relaţiilor cu UE. Primul a fost declarat mort. Boris Johnson a refuzat să semneze cererea care prelungeşte viaţa nepopulară a Marii Britanii în UE. Inutil. Ştim acum că imaginaţia procedurală şi ipocrizia clasei conducătoare sînt inepuizabile.

Şi mai ştim că, la fel ca impozitele, îmbătrînirea şi viciul aroganţei, UE e o relitate ireversibilă. Nu infinită, ci doar egală cu timul necesar pentru putrefacţia edificiului, pînă la ultima cărămidă. Asta înseamnă că UE a trecut pragul de netrecut şi va fi inevitabil victima a ceva ce se cheamă şi repetă, de la greci încoace, hybris - sfidare a legii natruale şi a firii umane.

Vom avea onoarera de a fi operaţi de o forţă politică sinistră care ţinteşte creierul şi corupe sufletul. Căci, în timul pe care şi l-a pus la dispoziţie pentru a modifica datele umanităţii, UE lucrează la două negaţii colosale. Mai întîi, la demontarea naţiunilor şi, apoi, la falsificarea democraţiei. 

Naţiunea ar urma să devină o amintire nedemnă, încărcată de ruşine şi regret. 

Democraţia va primi statut de precursor stimabil al post-democraţiei generale în care dezvoltarea economică presupune suprimarea politică, sub controlul puterii unice a elitelor. Nimic mai interesant şi mai iminent. Putem trăi în acest model, dar nu e clar de ce anume am insista să îl mai numim democraţie.  

Aici, răspunderea şi ruşinea aşa numiţilor plămîni civici ai societăţii sînt, în Vest şi în Est, covîrşitoare. Căci, în marea lor majoritate, structurile civice şi-au trădat legămîntul de păzitori ai democraţiei. Noul lor statut e totuna cu funcţia de groupie sau galerie UE. Democraţia elementară nu mai interesează sau e, din oficiu, plasată între darurile permanente ale UE.

Mai e, încă, timp, deşi contestaţia nu poate garanta, deocamdată, decît postura de paria decis să treacă prin dezintoxicare. Însă suferinţele unui paria la detox sînt de preferat orbirii care grăbeşte dizolvarea democraţiei europene.