Drept urmare, a reunit rapid o grupă de teoreticieni ai mişcării antisistem, coriefei ai altermondialismului şi luptători binecunoscuţi pentru „drepturile celor fără drepturi”, „pentru emanciparea «naţiunilor-vasal»” în scopul de a redacta un raport prezentat în această săptămână, miercuri şi joi, în Parlamentul Greciei. Este vorba de un audit comandat de Zoe Konstantopoulo, preşedinta legislativului grec. Şi era de aşteptat ca membrii acestei comisii internaţionale (cea mai mare parte dintre ei membri ai organizaţiei CADTM Comitetul în favoarea anulării datoriei publice a ţărilor din lumea a treia) să declare că datoria Greciei este «ilegală» şi că nu va trebui să fie înapoiată niciodată deoarece «a fost încălcată legislaţia europeană şi internaţională precum şi drepturile omului» în momentul în care autorităţile greceşti au acceptat cele două planuri succesive de salvare propuse de FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană. Mai mult, se spune în raport:

Datoria Greciei este ilegitimă căci banii respectivi nu au fost folosiţi în beneficiul populaţiei, ci pentru a salva creditorii privaţi din Grecia.

Se redeschide astfel o mai veche veche Cutie a Pandorei, una ţinută de regulă foarte departe de atenţia marelui public deoarece presupune o discuţie extrem de primejdioasă prin finalităţile care pot fi pe cât de neaşteptate, pe atât de destabilizatoare pentru ordinea instituţională şi echilibrul regional, continental sau chiar mondial. Mai degrabă direct mondial şi catastrofal în epoca noastră a globalizării extreme.

Despre ce e vorba ?

Principiul se numeşte chiar aşa „Odioasa Datorie” , doctrină elaborată de Alexander Sack în 1927 şi devenită acum baza politică a mişcării contestatare deosebit de puternice ce adună adeziunile unor grupări dintr-o arie relativ importantă din zona extremei-stângi, neocomuniştilor, neoanarhiştilor. Ar fi însă mult prea simplu şi absolut nedrept să limităm la acest areal numărul simpatizanţilor reali ai ideii. Au fost, odinioară, la începuturi, oameni politici care-şi închipuiau viitorul ca unul al echităţii şi echilibrului social asigurat de un sistem de legi înţelepte în favoarea omului de rând. Surprinzător, iată două dintre aceste puncte de vedere:

Există două modalităţi odioase pentru a subjuga şi cuceri o naţiune: una este prin forţa armelor, cea de-a doua prin datoria publică

John ADAMS, cel de-al doilea Preşedinte al SUA.

Cred că instituţiile bancare reprezintă o primejdie mai mare pentru libertăţile noastre fundamentale decât armatele gata de luptă. Dacă, într-o bună zi, poporul american va permite ca băncile private să fie cele care să controleze moneda, atunci băncile şi toate instituţiile care se vor naşte în jurul acestora vor lua cetăţenilor toate proprietăţile lor, mai întâi cu ajutorul inflaţiei, apoi cu ajutorul recesiunii, până în ziua când copiii lor se vor trezi fără acoperiş deasuprea capului, pe pământul cucerit de părinţii lor

Thomas Jeffreson, cel de-al treilea Preşedinte al SUA (declaraţie din 1802).

Datoria pe care Mexicul n-a mai plătit-o

Nu-i aşa că e nobil şi frumos?

Dar, după teorie, urmează realitatea dură care mai temperează entuziasmele. Din acea vreme datează o Cutie a Pandorei care reprezintă, după unii analişti, o bombă nucleară infinit mai periculoasă decât arsenalele existente: decizia de a nu mai plăti datoriile externe. De foarte multe ori, iminent dar evitat, cu pieredri enorme plătite într-un final (exct ca acum în cazul Greciei) din buzunarele mai mult sau mai puţin jerpelite ale contribuabililor din ţările care au făcut prostia să creadă în promisiunile grecilor...

Primul mare episod consemnat de istoria foarte tumultuoasă a Cutiei Pandorei şi „Datoriei Odioase” pe care o adăposteşte s-a petrecut în 1914 atunci când Mexicul – unde era în plină desfăşurare revoluţia condusă de Emiliano Zapata şi Pancho Villa – anunţă senin că suspendă total plata datoriei sale externe. Mexicul era atunci ţara cu cea mai mare datorie externă de pe continentul american în raport cu ţara vecină de la nord, promiţând totuşi o plată oarecare, în timp...ceea ce s-a şi întâmplat, returnând sume absolut simbolice între 1914 şi 1942. Timp de 20 de ani, între 1922-1942, un consorţiu de bănci condus de reprezentanţii de la Morgan, vor duce negocieri cu Mexicul pentru a încerca să vadă ceva din bani înapoi....  

Între timp, în 1938, preşedintele Lázaro Cárdenas naţionalizează întreaga industrie petrolieră a ţării, naţionalizare completă fără acordare de indemniziaţii, producând pagube imense proprietarilor de atunci, în majoritate companii nord-americane. În faţa amplorii dezastrului, creditorii vor ceda într-un final, renunţând la peste 90% din datorie şi acceptă nişte sume simbolice pentru companiile pierdute în urma naţionalizării. Au urmat alte ţări precum Brazila, Bolivia şi Ecuadorul care au suspendat plata datoriei externe total sau parţial începând cu anul 1931, uneori, cum a fost cazul Ecuadorului, pentru o perioadă de 20 de ani!

Dar, pentru a se păstra o aparenţă de legalitate, trebuia găsită o formulă acceptabilă internaţional. Aceasta este teoria „Datoriei Odioase“ pentru recunoaşterea căreia trebuie să fie îndeplinite trei criterii, acelea formulate în 1927 de Sack şi reluate acum, cu exactitate, de experţii internaţionali ai revoltei extremei-stângi, cei reuniţi în organizaţia CADTM:

datoria externă a fost contarctată de un regim despotic, dictatorial, în vederea consolidării puterii sale.

a fost contractată nu în interesul populaţiei, ci împotriva interesului său şi/sau în interesul personal al unora dintre liderii politici şi celor din anturajul lor.

creanţierii cunoşteau (sau puteau să cunoască) destinaţia odioasă pe care urmau s-o capete banii împrumutaţi de ei.

Recursul la morală

Clar? Foarte clar. Cumplit de clar. Aplicabil oricând, oricui, argument final absolut deoarece acoperă o atât de largă paletă de situaţii, încăt se constituie ca denominator comun ideal pentru ieşirea din orice tip de dezastru economic folosind alt mecanism decât cel economic, unul inexistent în mod real dar, paradoxal, terbil de eficient: recursul la morală. Căci despre morală trebuie să vorbim în primul rând, argumenta Sack:

Dacă o putere despotică a contractat o datorie nu pentru nevoile şi interesele statului, ci pentru a întări un regim despotic, pentru a reprima populaţia care luptă împotriva lui...atunci această datorie este odioasă pentru întreaga populaţie a statului respectiv. Ea nu mai este obligatorie pentru naţiunea respectivă deoarece este o datorie a regimului, o datorie personală a regimului politic care a contractat datoria aceea şi, în consecinţă, se anulează în momentul când regimul respectiv pierde puterea...Am putea considera că din aceeaşi categorie fac parte şi împrumuturie contractate în scopuri evident personale şi interesate de către membrii unui guvern sau de persoane legate de aceştia care nu au niciun fel de legătură cu nevoile statului“.

Problema este că, de fiecare dată, un asemenea gen de judecată de valoare este făcută (oare cum altfel?) de reprezentanţii puterii care tocmai a dat-o jos pe precedenta, de cei care (cel puţin teoretic) ar avea tot interesul să-şi justifice propria imbecilitate şi incapacitate invocând, cum ştim şi noi s-o facem atât de elocvent, „greaua moştenire”. Niumai că la noi e vorba despre circul banal din ligheanul local, dar în cazul Greciei, mare datornic european şi mondial, invocarea „odoasei datorii”, contractate în calitate de stat membru NATO şi UE, va pune nişte probleme economice evidente, dar şi unele enorme pe plan politic.

Ar fi pentru prima oară când o ţară care aparţine (încă) acestor două sisteme de forţă are un comportament de naţiune din lumea a treia, de tip „failed states” punând o problemă de credibilitate pentru întregul sistem economico-financiar al zonei euro-atlantice. Un GREXIT bazat pe raţionamentul „datoriei odioase” va fi „calul troian“ introdus de greci în casa europeană. Ce va urma? Pesemne un EXIT, dar şi o probă de uriaşă golănie politică grecească şi de lipsă de previziune şi control financiar minimal din partea instituţiilor europene.

Chestiunea esenţială este că, în toate cazurile imaginabile, cine va plăti pentru toate astea este contribuabilul european, silit din nou să suporte toate costurile a ceea ce este un exemplu evident de proastă guvernare şi lipsă de preziviune în absenţa unui mecansim corect de estimare a riscurilor. Culmea, însă, nu la ei cresc preţurile, ci în România miracolului continental al creşterii economice raportate de Guvernul entuziast unei ţări care se pregăteşte să intre în vacanţă. Nu şi Europa. Dar, de fapt, de ce ne-ar interesa?