Statele Unite şi Germania au căzut de acord, în urma vizitei la Casa Albă a doamnei Cancelar Angela Merkel, asupra unui acord care să deblocheze proiectul gazoductului ruso-german Nord Stream 2. Am văzut toate analizele în materie, care acoperă o panoplie largă de argumente. E motivul pentru care am ales să trecem în revistă, în acelaşi timp, argumente pro, argumente contra proiectului, elemente negative de context ale acordului şi deblocării proiectului, dar şi angajamentele asumate şi elementele de garanţii aferente acestui acord americano-german care deschide drumul lansării fără probleme a proiectului gazoductului ruso-german.

Nevoia sprijinului Germaniei în contracararea Chinei: compromisurile Washingtonului

Susţinătorii acordului vin din zona Germaniei, mai exact a industriaşilor şi investitorilor germani, pentru care achiziţia unor noi cantităţi de gaze echilibrează drumul de închidere a centralelor atomo-electrice, care are loc concomitent cu efortul de limitare a emisiilor de bioxid de carbon şi schimbarea generaţiei de energie spre una verde. La nivel politic, susţinerea aparţine doamnei Angela Merkel, care doreşte să încheie proiectul înainte de toamna acestui an, când pleacă de la Cancelarie, mai ales că noua viitoare alianţă de guvernare cu Verzii, admiţând perspectiva unui cancelar CDU-CSU, oricum va implica reacţia negativă a ecologiştilor germani faţă de această conductă.

Între argumentele pro, cel mai important rămâne nevoia de gaz pentru energia de tranziţie a Germaniei. Conducta Nord Stream 2 are drept ţintă să dubleze volumul de gaz natural – 55 miliarde de metri cubi pe an azi - exportat direct de Rusia către Germania printr-o reţea pe sub Marea Baltică, ocolind ruta terestră prin Ucraina, Polonia, Statele Baltice. Cel mai important argument al susţinătorilor este că proiectul este deja realizat în proporţie de 90%, şi oricum va fi completat, până la urmă, în ciuda sancţiunilor americane. Mai exact, cea mai lungă conductă submarină a lumii, Nord Stream 2, va avea 764 mile din Rusia în Germania(1230 km), dintre care mai erau de construit în luna iunie, potrivit datelor Kremlinului, doar 62 mile marine.

Argumentul strategic major rămâne însă cel pe care l-am relevat deja atunci când SUA a ales să scutească de sancţiuni compania germană de proiect a Nord Stream 2 şi pe preşedintele german al acesteia. Administraţia Biden a considerat că acest proiect, dacă ar fi sancţionat, ar inflama şi mai mult relaţiile cu Germania, deja într-o postură complicată din perioada Donald Trump. Şi o asemenea falie nu ar face decât să reprezinte, de fapt, o victorie pentru Putin mai mare decât realizarea conductei în condiţii concrete şi bine gândite.

Pe de altă parte, aşa cum am arătat deja, Statele Unite au nevoie de Germania în rivalitatea lor împotriva Chinei. Şi asta înseamnă costuri asumate, nu uşoare şi nu puţine. A se confrunta fără finalitate, de pe poziţii profund divergente, în formate contondente, pe o temă ce pare a fi asumată ca existenţială de către Cancelarul Merkel şi Germania este contraproductivă. Mai ales că, în contra-partidă, şi Germania, şi UE însăşi, au adoptat poziţii de aliniere cu SUA pe temele Chinei: Germania a adoptat poziţia faţă de companiile sale localizate în Xinjian, care ar putea utiliza munca forţată a uigurilor înglobată în produsele sale pentru a se delocaliza şi a veni acasă; în acelaşi timp, UE a luat în discuţie alterarea competiţiei exclusiv bazată pe preţuri prin adăugarea costurilor ascunse ale produselor chineze în încălzire globală, emisii de bioxid de carbon, poluare, muncă forţată, încălcarea drepturilor omului.

Acordul a fost atins în zilele următoare vizitei Cancelarului Germaniei, Angela Merkel, la Casa Albă, la 15 iulie, şi urmează unor declaraţii angajament în conferinţa comună care marchează că Germania va aborda o poziţie dură dacă Moscova utilizează în mod nepotrivit sectorul energetic contra unor câştiguri politice. Concomitent cu lansarea acordului, miercuri, 21 iulie, s-a anunţat şi invitarea la Casa Albă a preşedintelui ucrainean Vladimir Zelensky luna viitoare, anunţ pe care susţinătorii acordului îl atribuie unei limitări sau compensaţii ce urmează în faţa oricărei lovituri economice pe care ar primi-o Ucraina legat de acest proiect.

În fine, susţinătorii acordului (şi ai proiectului) mai argumentează că au avut loc schimbări majore în pieţele energetice care fac ca Rusia să nu mai aibă forţa de până acum asupra aliaţilor americanilor din Estul Europei: sunt foarte multe variante alternative de surse de gaz, piaţa europeană s-a interconectat substanţial şi a devenit foarte lejer să mişti cantităţi de gaze din orice colţ al Europei. În plus, sursele de gaz natural lichefiat, în primul rând americane, s-au adăugat mixului de gaze din Estul Europei – prin terminalul de la Klaipeda şi din Polonia, cele ce urmează a fi construite în Croaţia.


FOTO Shutterstock

Un cadou nesperat dat Rusiei, deşi Putin nu a cedat nimic în schimb. Victoria Rusiei în Europa

Pe de altă parte, am avut parte de un strigăt general de protest, cu diatribe foarte ascuţite, ale celor ce se opun proiectului, cu nenumărate argumente contra. Astfel, argumentele contra sunt: Administraţia Biden s-a băgat singură în capcană, după ce a ridicat sancţiunile împotriva companiei de proiect şi a preşedintelui acesteia, aşa s-a ajuns la terminarea aproape completă a proiectului. Apoi, proiectul creşte dramatic influenţa Rusiei, la nivel geopolitic, asupra întregii Europe şi face mai simplu pentru preşedintele Putin să folosească arma geopolitică a gazului, cu precădere în statele din Europa Centrală şi de Est; la fel de importantă este creşterea influenţei Rusiei şi a Kremlinului, prin acest proiect, asupra Germaniei însăşi. Şi dacă nu era de ajuns, condiţionarea directă a statelor, aceasta ar putea avea forme de blocare a activităţilor şi deciziilor UE în întregime, pe un asemenea instrument oferit Rusiei lui Putin.

O altă parte importantă din argumente vizează situaţia Ucrainei, partener al Occidentului, stat implicat într-un război în estul său, care nu va mai primi miliarde de dolari în costuri de tranzit prin această deturnare de cantităţi de gaz de pe teritoriul său, păgubind-o şi de o pârghie importantă de negociere în relaţiile cu Rusia. În plus, permite lui Putin mai multă flexibilitate în Est şi capacitate de atac, odată ce nu-şi mai pune problema că ar putea distruge propriile conducte în conflict. Exceptarea companiei Nord Stream 2 AG, înregistrată în Elveţia, de sancţiuni, ca şi a preşedintelui său, a lăsat Washingtonul fără o pârghie importantă, fiind o greşeală care a dus la terminarea conductei în 3 luni.

Între argumentele criticilor intră şi faptul că Moscova are deja o istorie bogată de utilizare a sectorului energetic, în principal cel de gaze, pentru a obţine pârghii de control şi condiţionare a vecinilor Rusiei, în primul rând a Ucrainei. În plus, Washingtonul a făcut pasul fără să consulte Ucraina, Polonia şi Est-Europenii ce sunt afectaţi de o asemenea decizie, consultările venind târziu, pe fondul nemulţumirii prezumate – şi reale – a celor implicaţi. Mai mult, experţii din şi specializaţi în regiune au calificat această semnătură în sine drept o agresiune împotriva Ucrainei, prin eliminarea acesteia ca ţară de tranzit şi lăsarea sa fără nici o pârghie în raport cu Moscova.

În ceea ce priveşte prejudiciile acţiunii la adresa Ucrainei, sunt două elemente în discuţie: utilizarea de către Rusia a gazului natural ca armă politică, de constrângere, împotriva Ucrainei şi capacitatea Rusiei, pe cale de consecinţă, dar cu titlu separat, de a afecta economia Ucrainei. O variantă inacceptabilă. Nu în ultimul rând, scepticii, dar mai aleşi analiştii ce se opun Nord Stream 2, consideră că Statele Unite au pierdut enorm în termeni imagologici: dacă Washingtonul se dovedeşte atât de slab în relaţia cu Germania, pliindu-se pe interesele acesteia, cum va fi lecturat acest lucru la Beijing şi Moscova? Precedentul e descalificant pentru Washington şi pentru administraţia Biden (de altfel, criticile venite din partea republicanilor au fost importante).


FOTO EPA-EFE

Contextul nepotrivit: manipularea preţurilor şi a pieţei de gaze în Europa de către Rusia lui Putin

Tot în curtea scepticilor, criticilor şi oponenţilor direcţi la Nord Stream 2 se plasează şi contextul nepotrivit al momentului în care Washingtonul a ales să cedeze nemţilor în chestiunea Nord Stream 2. Chiar în momentul în care se făceau aceste concesii, Rusia manipula pe scară largă piaţa de gaz europeană, după ce a jucat un rol în manipularea preţului la petrol până la acordul în contextul OPEC plus. Astfel, Rusia a procedat la două acţiuni concomitente, în condiţiile dependenţei preţului miei de metri cubi de gaze de preţul barilului de petrol: a golit depozitele europene de gazul existent, livrat în cadrul unor acorduri pe termen lung, şi a crescut preţul gazului, în acelaşi timp, tăind tranzitul gazului prin Ucraina.

Astfel, gazul natural a atins un vârf de preţ, cel mai mare din ultimii 13 ani, la 240 dolari mia de metri cubi în 25 iunie. În plus, accesul la Gazul Natural Lichefiat rămâne redus în Europa Centrală şi de Est, mai ales în flancul sudic, acolo unde tancurile nu pot pătrunde prin Bosfor şi Dardanele. Preţurile spot la Dutch Title Transfer Facility au crescut rapid la 451 dolari mia de metri cubi în iulie. În acelaşi timp, depozitele sunt la doar 53% din capacitate (deşi vara se umplu, de obicei) cu 27% mai puţin decât media din ultimii 5 ani la acest moment. Ele se pot umple până în octombrie la maximum 71%.

Gazprom nu transferă prin Ucraina, iar Nord Stream 1 şi Yamal sunt în reparaţii/revizie. La 19 iulie, depozitul din Austria de la Baumgarten avea 33% din cantitate iar cel din Germania doar 47%. Asta afectează preţurile, creează resurse financiare Rusiei pentru noi aventuri militariste şi ameninţă cu o criză în iarna ce vine. Rusia a scăzut cantitatea livrată cu 26,6 miliarde metric cubi în ultimii doi ani, şi dacă mai restrânge cu 20 miliarde metri cubi, aruncă piaţa de cerere în aer. Astfel a ales Rusia să forţeze aprobarea şi terminarea Nord Stream 2, presând Germania prin aceste instrumente de constrângere, care pot fi oricând utilizate pentru orice scop.

Un alt element de context nefast pentru încheierea acordului vine din comportamentul Germaniei care nu pare să se fi împăcat cu perspectiva competiţiei corecte a pieţei. Mai mult, nici cu Directiva Gaze – adoptată în primul semestru al lui 2019, sub preşedinţia României la Consiliul UE. Astfel, Germania tocmai a pierdut apelul pe tema conductei OPAL care leagă Nord Stream 1 de sistemul său de gaze şi care, potrivit Directivei, e inclusă în regulile generale de competitivitate în materie în Europa, inclusiv accesul terţului la conductă. Astfel, potrivit deciziei Curţii de Apel, Nord Stream 1 şi OPAL sunt conducte care sunt subiecte ale Directivei Gaze şi Gazprom nu poate utiliza întreaga sa capacitate. Implicarea Germaniei în asemenea procese nu dă deloc încredere în legătură cu angajamentele sale în raport cu Gazprom şi Nord Stream 2, fiind de aşteptat de către sceptici că aceste angajamente, chiar pe hârtie, dacă sunt îndreptate împotriva Rusiei să nu mai fie puse în aplicare.


FOTO EPA-EFE

Angajamentele Germaniei faţă de America. Angajamentele comune americano-germane faţă de Ucraina

Acordul americano-german – în partea sa dată publicităţii – presupune încheierea construcţiei conductei Nord Stream 2, care a costat 11 miliarde de dolari. Realizarea proiectului cerut de Germania ar trebui să se facă, pe cât posibil, cu eliminarea costurilor de natură strategică, cu precădere a celor în raport cu Ucraina. Astfel, acordul elimină unele riscuri pe care le incumbă proiectul şi dă elemente importante pentru a preveni utilizarea de către Moscova a conductei pentru scopuri geopolitice. În plus, el presupune recunoaşterea de către Germania a unei responsabilităţi, precum şi a unor neclarităţi ale proiectului, dincolo de imagine şi etică, fapt care o obligă să accepte să facă lucrurile aşa cum e corect. În paralel cu acţiunile Germaniei, Statele Unite ar fi libere, în condiţiile utilizării de către Rusia a energiei ca instrument de coeciţie, să utilizeze toate categoriile de sancţiuni.

Sigur, anterior, trebuie spus, Statele Unite au rezolvat parţial problemele proprii de natură comercială. Chiar în timpul preşedinţiei lui Donald Trump, Germania şi-a luat angajamente privind cumpărarea unei cantităţi de gaz natural lichefiat livrat de către SUA în Germania. Se adaugă cele două categorii de angajamente asumate de Germania în Xinjiang şi de UE în privinţa competiţiei cu China care au completat acţiunea de excludere de la sancţiuni a firmei de proiect a Nord Stream 2. În privinţa dosarului 5G, şi aici au existat paşi înainte prin adoptarea, la nivel European, a dorinţei de a realiza un proiect propriu 5G European, fapt ce ar exclude Huawei şi China dintr-un asemenea proiect strategic.

Potrivit angajamentelor, Germania va suporta sancţiuni dacă Rusia acţionează agresiv împotriva Ucrainei, inclusiv prin limitarea furnizărilor energetice(de gaz). E un pas mare înainte! În plus, “dacă Rusia încearcă să utilizeze energia ca armă sau comite acte agresive împotriva Ucrainei mai departe, Germania va acţiona la nivel naţional şi va presa măsuri eficiente la nivel European incluzând sancţiuni pentru limitarea capabilităţilor de export ale Rusiei către Europa, în domeniul energetic”. Există un angajament care include finanţarea cu un miliard a energiei verzi în Ucraina şi sprijin financiar regional pentru dezvoltarea infrastructurii energetice prin intermediul Iniţiativei celor 3 Mări. Acordul mai presupune investiţia a mai bine de 200 milioane de dolari în securitatea energetică a Ucrainei şi a energiei curate în Europa.

Aici intervin şi angajamentele comune americano-germane în raport cu Ucraina. Victoria Nuland, Assistant Secretary of State al SUA, a declarat că SUA şi Germania rămân angajate în apărarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Ucrainei – ca angajament politic, şi că toţi paşii legaţi de sancţiuni vor fi făcuţi în consultare cu Kievul. În plus, sumele concrete investite de SUA şi Germania pentru diversificarea surselor de energie vor urma să fie date publicităţii mai târziu – posibil cu ocazia vizitei preşedintelui Vladimir Zelensky la Casa Albă.


FOTO Shutterstock

Garanţii slabe şi întrebări fără răspuns: Rusia şi buna credinţă a Kremlinului în acordurile secrete

Sigur că elementele acordului sunt instrumente interesante şi mecanisme la fel de corecte. Însă scepticii şi mai ales statele vizate au rămas rezervate şi extrem de critice chiar şi după ce a fost dat publicităţii acest acord. Astfel, o declaraţie comună a miniştrilor de Externe polonez şi ucrainean arată nemulţumirea în faţa acordului SUA – Germania. Vom vedea cât va reuşi să panseze din aceste răni vizita preşedintelui ucrainean la Casa Albă, anunţată concomitent cu Acordul.

Principala obiecţie – dincolo de cea politică, geopolitică şi a lipsei consultării anterioare a Washingtonului cu capitalele vizate şi afectate de acest acord – a fost faptul că angajamentul de a presa Rusia să extindă cu încă 10 ani acordul de tranzit prin Ucraina, dincolo de 2024, când expiră actualele acorduri, ar fi nerealist şi inaplicabil. Odată ce Nord Stream 2 e funcţional şi operaţional, nimic nu mai împiedică Rusia să taie gazul, odată ce are o rută alternativă de livrare a gazului metan pe sub Marea Baltică. Dacă Rusia nu mai are nevoie de Ucraina ca rută de tranzit, Occidentul nu dispune, practic, de nici un instrument pentru a forţa Gazprom să se angajeze sau să respecte un asemenea angajament după lansarea proiectului.

O altă critică a scepticilor este că acest acord nu are nici o garanţie de îndeplinire! Nu există mecanisme de control, de raportare şi de acţiune odată ce elementele angajate nu sunt îndeplinite. Fireşte că e puţin excesiv şi nu există date, nici precedente, pentru ca Germania să nu fi respectat vreun angajament în trecut, dar de data asta angajamentul e mai complicat şi implică un terţ. Astfel, Germania nu are nici o obligaţie să adopte anumite măsuri, în nici un cadru clar definit, pentru a angaja anumite rezultate aşteptate! Lipsa de garanţii a acordului este preocupant pentru Ucraina, în primul rând, dar şi pentru alţi actori, inclusiv din Congresul American.

Iar la capitolul neclarităţilor, se ridică şi trei întrebări clare: va fi suficient ca ameninţarea unor acţiuni punitive, inclusiv sancţiuni noi, să facă Gazprom şi Rusia să nu rupă acordul de tranzit cu Ucraina? Apoi, are Germania pârghii suficiente în raport cu Rusia pentru a obţine negocierea cu succes a prelungirii acordului de tranzit prin Ucraina pentru încă 10 ani, după 2024? În fine, dacă ajungem la situaţii neplăcute, SUA şi Germania vor interpreta la fel – eventual ca Ucraina – ce constituie comportament malign al Rusiei şi care să justifice acţiunile de retorsiune?

Pe fond, marea problemă a acordului este că se referă la un terţ, Rusia, care nu este semnatar şi nici parte. E un angajament indirect, prin intermediari, pe care Rusia nu l-a semnat şi cu care nu a fost neapărat şi explicit de acord – deşi a salutat încheierea acordului strict prin prisma deblocării şi încheierii construcţiei conductei Nord Stream 2. Pe această dimensiune nu există garanţii. În plus, dacă la nivelul acordului există elemente nepublice de angajamente şi garanţii, ele sunt slabe şi indirecte, tocmai pentru că nu includ Rusia. Nu că ne-am putea vreodată baza pe buna credinţă a Rusiei în îndeplinire întocmai, în litera şi spiritul lor, a tratatelor. De aici şi scepticismul criticilor tratatului, în primul rând al Ucrainei.