În realitate, însă, mizele simbolice au devenit azi, după cum se vede din bătăliile culturale duse pe Facebook şi Twitter, mai urgente şi mai acute decât cele născute din nevoi materiale. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că, din punctul meu de vedere, miza gâlcevii dintre progresişti şi conservatori s-a mutat dinspre oferta ideologică pozitivă spre frică. Ambele tabere se tem. Ambele tabere invocă distopii şi fac trimitere la ororile trecutului (fascist sau, dimpotrivă, marxist). Iar teama e un teribil combustibil politic.

Lăsând la o parte trollii Rusiei, care au tot interesul să hrănească narativul conform căruia Uniunea Europeană reprezintă o dictatură anti-suveranistă, decadentă, pe cale să se facă ţăndări (fiind prea slabă pentru a-şi promova propria imagine, Rusia investeşte în delegitimarea democraţiilor occidentale), eu cred că trebuie să privim cu seriozitate la spaimele conservatorilor. Pe lângă conservatorii macho, care sunt fascinaţi mai degrabă de ceea ce consideră a fi propria virilitate şi măreţie – exhibate pe seama celor mai slabi, diferiţilor, minoritarilor – există extrem de mulţi conservatori decenţi, moderaţi, rezonabili (AUR nu este, din punctul meu de vedere, o grupare conservatoare, ci una de tip ceauşist). Şi e esenţial să înţelegem de ce se tem ei. Care e distopia „sexomarxistă”? Şi care sunt, în opoziţie, spaimele progresiştilor (cred că termenul de liberal e mult mai adecvat, dar lucrăm cu conceptele consacrate).  

Conservatorii par să se teamă, în primul rând, de „propaganda neomarxistă”. Aparent, această propagandă ar avea trei elemente: 1. „promovarea LGBT”; 2. „distrugerea valorilor creştine (familia)”; 3. „cenzura” prin intermediul principiilor corectitudinii politice. Uneori, în acest discurs apare şi o tuşă aristocratică: cei care militează pentru „sexomarxism” sunt „oameni noi”, plebei needucaţi care aspiră la poziţiile celor plini de merite. Totuşi, acest argument nu e niciodată dus până la capăt – poate pentru că elita intelectuală americană a fost constant progresistă în ultimele decenii.

Să luam pe rând aceste spaime: care e pericolul adus de cultura LGBT? Aparent – prozelitismul. Prin simplul fapt că aud despre homosexualitate, că o văd existând la lumina zilei, oamenii devin gay. Şi, implicit, acest lucru nu trebuie să se întâmple. Acest raţionament are, din punctul meu de vedere, două probleme. În primul rând, premisa lui tacită e că e rău să fii gay („eu nu am nimic împotriva homosexualilor, dar...”); că, mă rog, asta e, îi putem tolera pe cei care sunt deja, dar răspândirea trebuie oprită. Dar aici există o inconsistenţă cu principiul de bază al unui stat liberal – care nu discriminează între opţiuni sexuale „mai bune” şi „mai rele”. Această discriminare este operată, în general, pe baza unui argument religios („aşa a făcut Dumnezeu lucrurile”); însă din perspectiva filosofiei politice şi juridice a Uniunii Europene, o sexualitate nu e mai bună decât altă sexualitate (oamenii au dreptul la căutarea fericirii aşa cum o înţeleg ei – ar spune Părinţii Fondatori ai Statelor Unite). În al doilea rând, în conformitate cu această spaimă de prozelitism, sexualitatea fiecăruia dintre noi ar fi, în fapt, în viziunea conservatorilor, una nesigură, ambiguă, de graniţă. E suficient să mergi pe stradă şi să vezi o paradă gay – şi gata, ai fost corupt, o apuci pe calea homosexualităţii. O profundă neîncredere în deciziile oamenilor pare să reiasă din această aprehensiune: e ca şi când modul în care cineva iubeşte sau îşi găseşte fericirea depinde de ce film vede din întâmplare sau de ce stradă alege în drumul către birou. Prin opoziţie, progresiştii par să creadă că oamenii fac aceste alegeri în cunoştinţă de cauză, că au suficent timp să se cunoscă – şi că, în consecinţă, alegerile lor nu pot fi tulburate de un curcubeu sau de filmul Brokeback Mountain. Procentul gay din populaţie a fost relativ constant de-a lungul istoriei – atât în perioadele de toleranţă culturală, cât şi în cele de reprimare severă: nici „propaganda” nu influenţează pe nimeni, nici pedepsele cele mai severe. Dacă LGBT ar fi dependent de prozelitism, n-am avea nicio explicaţie logică pentru care în zonele dominate de cel mai strict islamism – în care homosexualitatea e ferm reprimată cultural din copilărie – există numeroase cupluri gay; ISIS a executat astfel de cupluri în „Califatul” său, unde nu pusese piciorul niciun ONG „neomarxist” şi „sorosist”. În mod paradoxal, această „distopie” LGBT de care se tem conservatorii – „prozelitism”, „noua normalitate” etc – nu e chiar o distopie. Chiar am traversat un asemenea moment în istorie: la apogeul civilizaţiei greceşti – cea a lui Socrate şi Platon (Socrate şi Platon, wink-wink). Şi, culmea, n-a fost Sodoma şi Gomora. Ba chiar s-a dovedit un moment fondator al civilizaţiei europene şi, culmea, creştine (prin întâlnirea dintre platonism şi iudaism în sinteza lui Pavel şi a marilor teologi din Orient şi, mai târziu, Occident).  

A doua spaimă conservatoare: distrugerea familiei. Ce paradox: solicitarea LGBT este tocmai asta, legalizarea familiei (uniunii civile) gay. Aparent, familia nu e un inamic, ci un deziderat pentru gay, care îi recunosc importanţa. Dar aici intervine nuanţa: „familia tradiţională”, nu orice familie. Deci nu de iubire e vorba, nu de responsabilitate, nu de sprijin reciproc. Ci de sex. Şi aici urcăm la problema de argumentare juridică şi politică semnalată mai sus: o sexualitate e mai bună ca alta, deşi, conform legii, nu e. „Noi suntem liberali, noi suntem europeni, dar...”. Dar.

A treia spaimă conservatoare e cea nutrită faţă de corectitudinea politică. Un principiu care presupune, într-adevăr, o discuţie sofisticată despre libertatea de opinie, minorităţi şi categorii vulnerabile. În esenţă, însă, progresiştii spun următorul lucru: discursul urii nu e doar discurs, ci e crimă. Ei se bazează, în acest sens, pe studierea mecanismului care stă la baza oricui pogrom, genocid sau apartheid. În cadrul acestor secvenţe istorice, masacrele şi discriminările efective nu pot fi distinse – sub raportul vinovăţiei – de discursul care le-a provocat. Mulţi tirani au participat decisiv la astfel de crime în masă doar rostind discursuri – nu punând mâna pe arme şi nici măcar dând ordine oficiale. Conservatorii, pe de altă partă spun că discursul urii nu e crimă, ci e doar discurs – şi că suprimarea oricărui discurs e periculoasă, pentru că ne obişnuieşte cu cenzura. Sau spun că discursul urii nu e discurs al urii („Nu mai poţi să spui nimic despre negri, evrei sau gay, că gata, eşti extremist”). În această chestiune, esenţial mi se pare – într-o primă fază – să optăm pentru unul dintre aceste principi: este discursul urii crimă sau este doar discurs? Apoi, e esenţial să stabilim ce este discurs al urii şi unde se termină acesta. Totuşi, mi se pare că aici suntem departe de o distopie: nu cunosc distopie mai teribilă decât cea care a dus la cel de-al Doilea Război Mondial – fascistă, nazistă, stalinistă, antonesciană, horthystă ş.a. – când nu exista „corectitudine politică” şi oricine putea instiga în voie la ură şi discriminare.  

Ajungem astfel la marea spaimă a progresiştilor. La distopia care îi motivează pe ei să se implice în lupta culturală. Pentru că despre teama de ură şi de discriminare e vorba. Să luăm cazul Ungariei lui Orban – care adoptă o lege „împotriva propagandei LGBT”. Şi nu sunt puţini cei care spun: şi, în fond, care-i problema? De ce reacţionează atât de virulent liderii UE? De ce sunt ei atât de pasionaţi de „propaganda LGBT”? Răspunsul e evident: pentru că dacă acceptăm prin lege că o sexualitate nu e mai bună ca alta, că nu e nimic greşit şi sancţionabil în a fi gay („nu poţi discrimina în funcţie de rasă, sex, naţionalitate sau opţiune sexuală” – spune legea oricărui stat civilizat) nimic nu îndreptăţeşte un guvern să îţi normeze modul în care îţi exprimi identitatea. Şi ce înseamnă „propagandă gay”? Poţi citi o anumită nuvelă de Thomas Mann? (Nu spun care – ar fi propagandă neomarxistă). Poţi privi un film cu personaje gay? Poţi vorbi despre el? Poţi afişa steagul curcubeu? Dar „propaganda heterosexuală” e admisă? Balzac poţi citi? Atunci, în mod evident, tema acestei legi e fixarea homosexualităţii drept comportament deviant şi periculos. Şi atunci când spunem: „Domnule, eu n-am nimic împotriva homosexualităţii, dar să nu se mai afişeze, să stea la ei, acolo” nu facem decât să reluăm argumentul interbelic (şi medieval) prin care „noi tolerăm evreii, dar să stea în ghetoul lor, nu să aibă acces, ca noi, în autobuze, cinematografe şi parcuri publice; să nu se expună”.

Şi uite aşa dezbaterea nu mai este despre LGBT şi sexualitate – cum pare adesea atât de superficial, fiind saturată de glume despre orientarea celor implicaţi în ea. Discuţia reală este despre cel care e „altfel”, care e „minoritar”. Pe care demagogii şi dictatorii îl folosesc constant în istorie pentru a genera ură. Iar aceeaşi istorie ne învaţă că a fi solidar cu aceşti oameni – fie ei evrei, rromi, gay, „burghezi”, „sectanţi”, negri, în funcţie de epocă şi context – este drept în sine şi este drept pentru că apară societatea de extinderea nestingherită a răului. Niciodată un regim politic nu se va limita la primul „inamic” pe care l-a definit şi pe care l-a discriminat prin lege. Din momentul în care un singur om are mai puţine drepturi, toţi ceilalţi pot sfârşi oricând într-o formă sau alta de robie.

Sunt departe de a-i privi cu ostilitate pe conservatori. Am trecut prin propria perioadă conservatoare – înainte de a învăţa să gândesc spaţiul politic în termeni de drepturi şi libertăţi garantate fiecăruia, nu doar celor care sunt ca mine (oricare aş fi „eu”). Totuşi, între spaima conservatoare şi spaima progresistă, o aleg fără rezerve pe cea de-a doua, în timp ce prima mi se pare lipsită de fundament. Spaima de autoritarism – care îi agită pe progresişti – are o întemeiere istorică categorică. Tirani au existat întotdeauna – şi cei mai cumpliţi dintre ei au fost contemporani cu bunicii şi străbunicii noştri. A doua mare putere a lumii actuale, China, este o tiranie. Şi, oricât ar încerca unii să-i asocieze pe progresişti cu „marxismul”, Stalin tot tiran a fost – nu participarea la parade gay l-a definit pe el. Distopii LGBT n-au existat niciodată – cea mai vagă aproximare a acesteia, Grecia lui Platon, a fost departe de a fi o mega-orgie bruxelleză gay (de care se tem atât de mult oamenii lui Viktor Orban, chiar şi atunci când participă la ea). În schimb distopii autoritariste găseşti pe toate drumurile.